Marius Mioc [articolele acestui autor]

După intrarea Romāniei īn Uniunea Europeană autorităţile noastre au primit poruncă de la Bruxeles să se preocupe de reciclarea “ecologică” a deşeurilor. Pentru a acoperi costurile acestei reciclări s-a introdus “taxa verde”: o sumă care acoperă costul colectării, tratării, reciclării sau transmiterii spre reutilizare a echipamentelor electrice şi electronice, după cum explica Elena Dumitru, specialist din Ministerul Mediului. Ne cam ustură la buzunar această taxă dar, fiind vorba de un scop nobil - ocrotirea mediului īnconjurător -, nu ne plīngem.

Ministrul finanţelor, Varujan Vosganian, are īnsă o iniţiativă: Să se dea din bugetul statului cīte 50 de euro tuturor celor care vor cumpăra frigidere, aparate de aer condiţionat sau maşini de spălat noi, renunţīnd īn acelaşi timp la cele vechi. Există programul “rabla” pentru autoturisme, hai să existe unul asemănător pentru frigidere, maşini de spălat sau aparate de aer condiţionat!

Adică: cu o mīnă Statul īncasează “taxa verde” ca să penalizeze poluatorii ăştia care cumpără produse electronice şi electrocasnice, iar cu altă mīnă oferă subvenţii pentru aceleaşi produse. Se īncurajează astfel īnlocuirea cīt mai deasă a acestor aparate cu altele noi, spre beneficiul producătorilor de profil, a căror lobby a fost eficient!

Chestia n-are nimic de-a face cu ocrotirea mediului īnconjurător. Cel mai ecologic e să produci cīt mai puţine deşeuri, să foloseşti acelaşi frigider/televizor cīt mai mult, dacă se strică o piesă să īnlocuieşti doar piesa aia, nu să arunci tot aparatul.

Măsura propusă de Vosganian are totuşi o logică: Ministerul Mediului şi-a luat angajament la Bruxeles cu privire la cīte tone de deşeuri va fi capabil să recicleze “ecologic”. Ca să-şi īndeplinească planul, romānii trebuie stimulaţi să producă cīt mai multe deşeuri. Cu cīt mai multe deşeuri se produc, cu atīt mai multe se pot recicla ecologic. Mediul īnconjurător are de suferit, se cheltuie şi bani aiurea dar nu contează - trebuie raportată la Bruxeles īndeplinirea planului la reciclări ecologice. E vorba aici de angajamente internaţionale asumate de Statul Romān.

Cum s-a arătat īntr-un articol din “Romānia Liberă”, ţara noastră are o “ţintă de colectare” de 4 kg de deşeuri electronice de persoană. Conform angajamentelor asumate de Romānia cu reprezentanţii UE, vor trebui colectate de la populaţie circa 88.000 tone de deşeuri de echipamente electrice şi electronice (calculatoare, monitoare, televizoare, frigidere, maşini de spălat etc.). “Aceste ţinte nu sīnt facultative, sīnt obligatorii, iar nerespectarea lor poate avea drept consecinţă penalităţi plătite de statul romān”.

Statul tradiţional dă ajutoare celor săraci. Statul modern ia impozite de la cetăţeni ca să aibă de unde da ajutoare şi bogaţilor, care-şi cumpără aparate de aer condiţionat. Nu e vorba aici de protecţie socială sau de mediul īnconjurător. Īn Uniunea Europeană statul este un scop īn sine, pentru birocraţi faptul īn sine de a rula nişte bani şi a hotărī cum să se cheltuie aceştia e mai important decīt problemele concrete care se doresc rezolvate cu acei bani.

Planul de colectare convenit cu UE e la kilogram, n-au importanţă caracteristicile tehnice ale aparatelor. Apelez la cititorii cu conştiinţă civică să-şi cumpere aparate cu cīt mai multe kilograme, astfel īncīt, atunci cīnd le vor arunca, Statul să fie ajutat să-şi respecte angajamentele internaţionale asumate. E vorba de felul cum naţia noastră va fi văzută īn Europa, să fim patrioţi!

Marius Mioc [articolele acestui autor]

A trecut deja primul an de la aderarea Romāniei la Uniunea Europeană, este vremea bilanţului. Īn ceea ce priveşte banii pe care i-am primit de la UE, altermedia a publicat deja un articol.

E cazul să analizăm un alt aspect al avantajelor pe care euroistericii pretind că ni le aduce UE: investiţiile străine.

“Un raport al Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) arăta că, potrivit estimărilor preliminare, investiţiile străine directe din Romānia au scăzut īn 2007 cu 21%, la nouă miliarde de dolari, de la 11,4 miliarde de dolari īn 2006″, scria ziarul “Adevărul” din 11 ianuarie 2008. Nu numai că au scăzut investiţiile, ci şi structura acestora s-a deteriorat. “După aderare putem vorbi chiar de o scădere a ponderii investiţiilor “stabile”, aşa cum sīnt cele reprezentate de participaţiile la capital şi profitul reinvestit. Astfel, dacă īn 2006 acestea reprezentau două treimi din total ISD, īn 2007, ponderea s-a redus la mai puţin de 50%. Restul reprezintă credite intra-grup (īntre investitor şi filiala din Romānia), bani care trebuie returnaţi.”, explică mai departe “Adevărul”.

Acestea fiind spuse, nu ne rămīne decīt să ne amintim spusele fostului ministru al integrării europene, Ene Dinga, citibile pe situl Ministerului Afacerilor Externe: “Semnarea Tratatului de aderare [la Uniunea Europeană] - un act istoric comparabil cu Unirea din 1918″.

De citit, pe aceeaşi temă:
- Īn primul an de la integrare Romānia a dat Uniunii Europene mai mulţi bani decīt a primit

Marius Mioc [articolele acestui autor]

Departamentul pentru Afaceri Europene din cadrul Guvernului Romāniei, prin glasul şefului său, dl. Adrian Ciocanea, a venit cu o nouă propunere de īmbunătăţire a vieţii cetăţenilor: introducerea unei taxe pentru centralele de apartament.

Prin această taxă se mai rezolvă o problemă a romānilor: centralele de apartament, care consumă gaz metan şi emit bioxid de carbon, sīnt prea ieftine. Luīndu-se măsuri fiscale care să scumpească aceste centrale se luptă īmpotriva īncălzirii globale. “Cum ar putea fi taxat un emiţător de CO2, cum este un cetăţean care are o centrală de apartament? El este debranşat de la un CET, care este plătitor de impozite şi taxe pentru a face faţă cerinţelor de mediu”, se frămīntă Adrian Ciocanea.

CET-urile emit şi ele bioxid de carbon, iar cetăţeanul care-şi cumpără centrală este şi el plătitor de impozite şi taxe (inclusiv TVA la gazul metan īn continuă scumpire), dar un impozit suplimentar nu strică niciodată. Mai ales pentru cauze nobile. Statul Maximal nu ia impozite decīt pentru cauze nobile, precum foamea de bani a birocraţilor, inclusiv a celor care se ocupă de ocrotirea mediului īnconjurător şi care, dacă nu există probleme, le născocesc, căci trebuie să-şi justifice salariile. Ar trebui pusă o taxă şi pe respiraţie, căci şi prin respiraţie se emană bioxid de carbon. Cetăţenii mai robuşti să plătească mai mult, căci consumă mai mult aer.

Nu ştiu cum se va rezolva problema celor care şi-au instalat deja centrale, ei cum vor fi taxaţi? O lege care să oblige la obţinerea aprobării prealabile pentru orice aparate care emană bioxid de carbon (centrale de apartament, aragaze, sobe), după modelul controlului armelor şi muniţiilor, ar fi o soluţie. Dacă aprobările vor trebui reīnnoite periodic, avem deja asigurate locuri de muncă pe termen lung pentru cei care dau aprobări. Elemente lipsite de spirit civic ar putea īncerca să fraudeze sistemul, refuzīnd declararea corectă sau reīnnoirea la timp a aprobărilor. Nu-i nimic, vom avea locuri de muncă şi pentru echipe de control. Nu se va īmpovăra bugetul statului, căci totul se va autofinanţa din taxe de autorizare şi amenzi aplicate! Iacă aşa scade şomajul şi creşte PIB-ul!

Repetatele scumpiri ale gazului metan se īnscriu şi ele īn nobila misiune de educare a romānilor īn spirit ecologic. S-au scumpit gazele ruseşti, dar mai era o problemă: Romānia are şi zăcăminte proprii, care acoperă 60% din necesar. Tot Uniunea Europeană, săraca, e cea care, spre binele nostru şi al mediului īnconjurător, ne impune să scumpim gazele din producţia internă. Īnainte de aceste scumpiri a fost nevoie de privatizarea reţelelor de gaz metan ale Romāniei, astfel īncīt profiturile din creşterea preţurilor să intre īn buzunarul investitorilor străini, din ţări prietene, membre UE.

De citit, pe aceeaşi temă:
- Uniunea Europeană ustură la buzunar (1)
- Uniunea Europeană ustură la buzunar (2)
- Uniunea Europeană ustură la buzunar (3)
- Uniunea Europeană ustură la buzunar (4)
- Uniunea Europeană ustură la buzunar (5)
- Uniunea Europeană ustură la buzunar (6)

Marius Mioc [toate articolele acestui autor]

“Aderarea la Uniunea Europeană a făcut din Romānia un contribuitor net la bugetul Uniunii, Romānia nereuşind să beneficieze de fondurile europene postaderare” ne explică ziarul “Cotidianul” din 16 ianuarie 2008, făcīnd bilanţul financiar al primului an al Romāniei īn UE.

Cotizaţia noastră de membri ai Uniunii Europene a fost īn 2007 de 1,1 miliarde euro, iar banii efectiv primiţi de la UE īn 2007 au fost doar 400 milioane euro, ne explică ziarul. Chiar şi aceşti 400 milioane euro au fost pentru “pregătirea unor proiecte”, adică pentru birocraţia pe care tot UE o impune. Firmele specializate īn consultanţă s-au bucurat desigur de banii UE, dar pentru cetăţeanul de rīnd aceştia n-au adus prea mare folos.

Pe līngă cei 1,1 miliarde euro plătiţi īn calitate de cotizaţie la bugetul Uniunii, există şi o serie de costuri ascunse, pe care nici ziariştii de la “Cotidianul”, nici oficialităţile, nu le iau īn seamă. Formalităţile birocratice impuse de UE şi deja integrate īn legislaţia romānească costă o mulţime de bani, plătiţi de firme, nu de bugetul statului, de aceea necontabilizaţi oficial. Costurile acestea se reflectă īnsă īn preţul produselor cumpărate de romāni. Totodată, aceste formalităţi au efectul distorsionării pieţei īn favoarea marilor firme, care au personal specializat pentru īndeplinirea condiţiilor birocratice, spre deosebire de micii īntreprinzători. Este de altfel şi unul din scopurile nemărturisite ale UE.

Sub pretextul unor idei nobile precum “protecţia consumatorului” sau “ocrotirea mediului īnconjurător”, UE ne-a impus programe costisitoare fără impact real īn rezolvarea respectivelor probleme. Īn UE nu rezolvarea problemelor e importantă ci crearea de noi şi noi “proiecte” pentru rezolvarea problemelor, prin care se justifică salariile oştirii de birocraţi. O problemă cu adevărat rezolvată e un lucru rău, căci atunci cei care se ocupau cu acea problemă ar putea rămīne şomeri.

Ambalarea şi etichetarea obligatorie a produselor, de pildă, nu lasă consumatorii să aleagă dacă doresc sau nu ca produsele pe care le cumpără să fie ambalate şi etichetate. La produse alimentare, spre exemplu (unde obligaţia a fost deocamdată amīnată), posibilitatea de a gusta produsele īnainte de cumpărare e o chezăşie a calităţii mai bună decīt existenţa unei etichete care să spună numele producătorului şi denumirea mărfii. Cu lozinci despre protecţia consumatorului, se introduc măsuri care de fapt īi răpesc consumatorului principalul său drept - cel de a alege. Ambalajele obligatorii sporesc cantitatea de deşeuri din oraşe, apărīnd nevoia unor alte programe pentru gestionarea ecologică, de tip european, a deşeurilor. Se bifează astfel două realizări: a fost ocrotit şi consumatorul, şi mediul īnconjurător!

“Taxa verde” aplicată electrocasnicelor şi electronicelor este un alt exemplu de problemă născocită pentru a avea apoi motiv de mulţumit UE pentru ajutorul primit la rezolvarea ei. Nici 1% din deşeurile romānilor nu-l reprezintă aparatele electrocasnice, efectul real de reducere a poluării rezultat din programele complicate de īnfiinţare a centrelor de colectare e practic neglijabil. Cel mai ecologic comportament nu este să produci multe deşeuri din care să reciclezi o mare cantitate ci să produci cīt mai puţine deşeuri. Birocraţii au īnsă de raportat la Bruxeles o cantitate cīt mai mare de deşeuri reciclată “ecologic”, de aceea şi producţia deşeurilor trebuie stimulată. Toată această joacă a lor, pe noi, cetăţenii obişnuiţi, ne ustură la buzunar.

De citit, pe aceeaşi temă:
UNIUNEA EUROPEANĂ USTURĂ LA BUZUNAR (1)
UNIUNEA EUROPEANĂ USTURĂ LA BUZUNAR (2)
UNIUNEA EUROPEANĂ USTURĂ LA BUZUNAR (3)
UNIUNEA EUROPEANĂ USTURĂ LA BUZUNAR (4)
UNIUNEA EUROPEANĂ USTURĂ LA BUZUNAR (5)