Episodul precedent…

EPISODUL 5: TEORIA EVOLUTIEI ESTE INTELIGIBILA FILOSOFIC

IATA DECI ca evolutia nu e de fapt o problema stiintifica, ci una filosofica. Trebuie sa intelegem ca teoria evolutiei pare usor de acceptat anumitor savanti, filosofi sau oameni obisnuiti fiindca au fost pregatiti in acest sens. Sa cercetam deci antecedentele sale filosofice in apostazia societatii occidentale de la crestinismul traditional. [Unele dintre discutiile care urmeaza in aceasta sectiune au fost luate din lectiile anterioare ale „Cursului de Supravietuire” tinut de Parintele Serafim. (n. ed.) ]

Cum am vazut, ideea de evolutie s-a ivit la sfarsitul veacului al optsprezecelea, sfarsitul Iluminismului si inceputul epocii revolutionare – propria noastra epoca. Iluminismul se caracteriza printr-o conceptie stabila asupra lumii, dar o stabilitate care nu putea dura; ea trebuia sa lase loc conceptiei evolutioniste. Vom discuta mai tarziu de ce a fost asa.

Una dintre lucrarile clasice despre epoca Luminilor, The European Mind (Gandirea europeana) de Paul Hazard, afirma: „ [in aceasta perioada] in Europa a avut loc o infruntare morala. Ras timpul intre Renastere, din care descinde in linie dreapta, si Revolutia Franceza, careia ii faurea armele, alcatuieste o epoca neintrecuta de nici o alta ca importanta istorica.” [Paul Hazard, The European Mind, 1680-1715, Meridian Books, New York, 1963, p. xviii.]

Ilummismul a constituit epoca clasica a Europei moderne. Aceasta perioada dintre Renastere si vremurile moderne a fost prima incercare reala de a alcatui o sinteza armonioasa a noilor forte slobozite de Evul Mediu, Renastere si Reforma, [Parintele Serafim aratase intr-o lectie anterioara ca, dupa schisma Bisericii Apusene de Biserica Ortodoxa, tendinta apuseana spre rationalism a inaintat fara restrictii. Aceasta s-a vazut aproape imediat dupa schisma, o data cu aparitia scolasticii, in care ratiunea era inaltata deasupra credintei si traditiei. (n. ed.) ] fara a pierde temelia duhovniceasca a unui oarecare crestinism.

Intaiul aspect al noii epoci clasice, al noii armonii, era dominatia perspectivei stiintifice asupra lumii, care a luat forma lumii-masina a lui Isaac Newton. [Sir Isaac Newton (1642-1727) a fost un teist care credea in Iisus Hristos, dar era chinuit de griji pentru rationalismul crestinismului. Asemeni altor ganditori ai Iluminismului, precum Thomas Jefferson, el s-a dedicat salvarii crestinismului prin rescrierea Bibliei si curatarea ei de ceea ce el numea „coruperi”, adica intamplarile miraculoase. El respingea dogma Treimii. (Cf. Ian T. Taylor, In the Minds of Men: Darwin and the New World Order, TFE Publishing, Minneapolis, 1991, pp. 342-43) (n. ed.)] Epoca lui Newton, inceputul Iluminismului, a fost o vreme cand stiinta si religia rationala pareau a fi de acord ca totul in lume mergea bine, iar artele infloreau intr-un mod cum nu aveau sa mai infloreasca vreodata in Apus.

Inainte de aceasta, Apusul cunoscuse cateva veacuri de framantare intelectuala si chiar de haos, o data cu prabusirea sintezei medievale a romano-catolicismului, noi forte facandu-se simtite, ceea ce a dus la dispute aprinse si razboaie sangeroase. Razboaiele religioase cu tot felul de scopuri lumesti s-au incheiat o data cu Razboiul de Treizeci de Ani, in 1648, care a devastat Germania. Protestantismul se rasculase impotriva complicatiei si coruptiei din catolicism; a avut loc o renastere a gandirii si artei pagane antice; noul umanism descoperise omul natural, ceea ce a impins inca mai in spate ideea de Dumnezeu; si, lucru si mai semnificativ pentru viitor, stiinta a inlocuit teologia ca dreptar al cunoasterii, iar studiul naturii si al legilor ei a ajuns sa para cel mai insemnat demers intelectual.

Totusi, in veacul al saptesprezecelea si inceputul celui de-al optsprezecelea se ajunsese la un anume echilibru si armonie in gandirea apuseana. De fapt, crestinismul nu fusese rasturnat de noile idei, ci, mai curand, se adaptase noului spirit, nefacandu-se inca simtite dificultatile si contradictiile ideilor naturaliste si rationaliste moderne. Indeosebi in partea cea mai luminata a Europei Apusene, Franta si Germania, parea ca venise o varsta de aur, in contrast mai ales cu razboaiele religioase care ruinasera aceste tari pana pe la mijlocul secolului al saptesprezecelea. Omul luminat credea in Dumnezeu, a carui existenta putea fi demonstrata rational, era tolerant cu credintele altora si credea ca tot ce exista in lume poate fi explicat de catre stiinta moderna, ale carei ultime progrese le urmarea cu nerabdare. Lumea parea a fi o masina uriasa in necontenita miscare, fiecare miscare a ei putand fi descrisa matematic. Exista un singur univers urias, oranduit ca un sistem matematic uniform. Lucrarea clasica ce exprima ideile mentionate, Principia Mathematica a lui Newton, a fost salutata cu aclamatii la aparitia ei, in 1687, aratand ca lumea educata a vremii era bine pregatita pentru noua evanghelie.

In noua sinteza a Iluminismului „Natura” il inlocuia pe Dumnezeu ca idee centrala – chiar daca Dumnezeu nu a fost eliminat nici pana la sfarsitul perioadei. Epoca sistemului newtonian a fost si epoca religiei Ratiunii. De-acum, religia era supusa aceluiasi criteriu precum stiinta: studierii lumii exterioare, adica criteriului ratiunii. Astfel, s-a continuat procesul inceput o data cu scolastica, curand dupa Schisma, cand ratiunea a fost asezata deasupra credintei si traditiei. Iluminismul a fost vremea cand oamenii visau la o religie a bunului simt. In termeni religiosi, poate cea mai tipica miscare a veacului al optsprezecelea a fost deismul.

Deismul sustine ca Dumnezeu exista, dar fara a se face simtit; adica zideste lumea si se retrage. Newton insusi nu credea ca poate sa calculeze chiar totul corect, de pilda deplasarile cometelor; el socotea ca universul era ca un urias ceas pe care l-a facut Dumnezeu si apoi s-a retras, si ca, din cand in cand, trebuie sa revina si sa il fixeze, sa il rasuceasca. Dar astronomii ulteriori au spus ca nu e adevarat: poti obtine o teorie unificata care sa explice totul, chiar si miscarile neregulate, deci Dumnezeu este necesar doar la inceput. Dumnezeu devine extrem de sters. Astfel ca minunile si prorociile au inceput a fi puse la indoiala, multi scriitori incepand deja sa spuna ca ele nu erau decat superstitie. In privinta aceasta francezii erau mult mai radicali decat englezii.

Cercetand conceptia despre lume a Iluminismului putem vedea cat de armonioasa parea a fi – Natura domnind deasupra tuturor, tainele Naturii descoperindu-se, Dumnezeu fiind inca in cer (desi nefacand mare lucru), iar cunoasterea stiintifica progresand in intreaga lume.

Ajungem astfel la al doilea aspect principal al Iluminismului: credinta in progresul uman. in cartea sa The Making of the Modern Mind (Crearea gandirii moderne), J.H. Randall Jr. scrie:

„Marii apostoli ai Iluminismului sperau sa realizeze societatea ome neasca ideala prin raspandirea ratiunii si stiintei intre oameni. Iar de acolo sperau sa se ajunga la o adevarata varsta de aur. Inca de la inceputul vea cului [al optsprezecelea] s-a ridicat un tot mai puternic imn de lauda adus progresului prin educatie. Locke, Helvetius si Bentham au pus temelia generosului vis; toti oamenii, indiferent de scoala, afara doar de cei ce ramaneau credinciosi [...] dogmei crestine a pacatului stramosesc, cre deau cu toata fiinta lor arzatoare in perfectibilitatea rasei umane. In sfarsit, omenirea isi tinea cheia destinului in propriile maini: putea sa-si faca viitorul aproape cum voia.

Inlaturand greselile prostesti din trecut si in torcandu-se la o cultivare rationala a naturii, aproape ca nu ar mai fi ramas nici un fel de piedici in calea bunastarii omenesti care sa nu poata fi depasite. E greu sa ne dam seama cat de recenta este aceasta credinta in progresul uman. Lumea antica pare sa nu fi avut cunostinta de el; grecii si ro manii isi intorceau privirile mai curand spre Varsta de Aur, de la care omul decazuse. Evul Mediu nu admitea, desigur, o asemenea gandire. Renasterea, care a realizat intr-adevar asa de mult, nu-si putea inchipui ca omul poate sa se ridice din nou la gloriosul nivel al antichitatii; ea isi intorcea gandurile cu totul asupra trecutului. Numai in veacul al sapte sprezecelea, o data cu dezvoltarea stiintei, omul a putut sa nutreasca o astfel de ambitie trufasa. [...] Toti savantii de dupa Descartes dispretuiau pe cei vechi si luptau pentru credinta in progres.” [J.H. Randall, The Making ofthe Modern Mind, Houghton Mifflin Co., 1926, pp. 381-82.]

De ce s-a prabusit conceptia despre lume a Iluminismului ? Filosofia sa pare azi cu totul naiva, iar arta sa – o varsta de aur cu neputinta de atins. Exista diferite cauze, suprapunandu-se unele cu altele. Cauza principala este abordarea critica tocmai a rationalismului pe care se intemeia intreaga conceptie luminista. Sfintii Parinti spun ca ratiunea omeneasca a decazut o data cu caderea omului; de-aceea, ea trebuie supusa credintei si descoperirii dumnezeiesti, ca astfel sa se ridice la o stare mai inalta. De indata ce ratiunea e inaltata deasupra credintei si traditiei, atitudinea ei critica ii provoaca propria distrugere. Credinta in ratiunea omeneasca este cea care a produs intai scolastica, mai apoi Reforma, caci ratiunea supunea criticii insasi religia. Reforma a fost o critica a catolicismului medieval, iar apoi critica Protestantismului a produs filosofii atei/agnostici ai veacului al nouasprezecelea. In fine, atitudinea critica a ratiunii a produs actuala sinucidere a ratiunii. De indata ce omul se increde in ratiune ca dreptar al adevarului, este obligat s-o urmeze pana la capat pe calea sa distructiva. Nu i se poate impotrivi.

Incepand cu Evul Mediu, rationalismul a redus sfera cunoasterii pe masura ce critica fiecare traditie si realitatea lumii duhovnicesti – totul in afara de lumea exterioara. O data cu filosoful englez David Hume, spre sfarsitul veacului al optsprezecelea, ratiunea autonoma a mers in sfarsit pana la capat: a distrus orice cunoastere sigura, chiar si pe cea a lumii exterioare. Hume spunea ca nu putem cunoaste adevarul absolut prin ratiune; putem cunoaste doar ceea ce experiem. El scria:

„Ratiunea e o facultate subiectiva care nu are legatura necesara cu ‘faptele’ pe care cautam sa le cunoastem. Ea se limiteaza la schitarea relatiilor dintre ideile noastre, ele insele fiind de doua ori distantate de ‘realitate’. Iar simturile noastre sunt la fel de subiective, caci nu pot nici odata sa cunoasca ‘lucrul in sine’, ci doar o imagine a lui, ce nu are in ea elementul necesitatii si sigurantei – ‘contrarul oricarui fapt real este inca posibil’.” [David Hume, An Enquiry Concerning Human Understanding, apud The English Philosophers from Bacon to Mill, ed. Edwin A. Burtt, Random House-1939 New York pp.593-94.]

Iata, intr-adevar, un lucru foarte adanc inradacinat in ganditorii nostri moderni din ultimele doua sute de ani: deznadejdea de a nu fi niciodata in stare sa cunosti ceva, care dizolva insasi substanta vietii. Crezand in filosofia rationalista si incepand a gandi lucrurile prin ea, dai de Hume si de alti ganditori asemeni lui, si, dintr-o data, intreaga lume se dizolva. Cu indreptatire deci s-au spus urmatoarele despre Hume de catre un cercetator al filosofiei Iluminismului:

„Citirea dialogurilor lui Hume dupa ce ai citit cu intelegere plina de simpatie pe zelosii deisti si pe optimistii filosofi ai primei parti a veacului optsprezece inseamna a fi incercat de o usoara infiorare, de un simtamant de neliniste. E ca si cum, in culmea amiezei Iluminismului, la ceasul ra gazului, cand imprejur totul pare a fi linistit si sigur, cineva si-ar da seama bmsc de apropiata si neasteptata surpare a temeliilor, de slabul si indepartatul freamat ce strabate sub terenul solid al bunului simt.” [Carl L. Becker, The Heavenly City of the Eighteenth Century Philosophers, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1970, pp. 68-69.] (Desigur, acest fapt a produs mai tarziu marele cutremur al zilelor noastre.)

Idealul experimental in stiinta are o functie similara celei a ratiunii in ni micirea conceptiei despre lume a Iluminismului. Fiind el insusi intemeiat pe rationalism, acest ideal nu e nicicand implinit; el nu se opreste niciodata, ci asteapta mereu sa-si testeze concluziile, ajungand la altele noi. Tocmai de aceea ideile stiintifice se schimba mereu, iar sinteza stiintifica din vremea lui Newton a fost rasturnata.

Pana la urma, ideea de progres a ajutat la dizolvarea vechii sinteze. In Renastere, asa cum am vazut, anticii erau priviti ca adevaratul model. Se credea ca, daca ne-am putea intoarce la ei, departe de Evul Mediu si de superstitii, va fi grozav. Apoi cand stiintele au ajuns sa fie modul de gandire dominant, a aparut conceptia stiintifica despre lume. Oamenii au inceput sa vada ca orice om din ziua de azi are mai multa cunoastere stiintifica decat orice om din antichitate. pentru prima data, acum stiinta a inaintat in chip dramatic cu experimentele sale etc.

Este vadit ca insasi ideea de progres – ideea ca prezentul cladeste pe trecut, ca generatiile viitoare vor face mai bine decat noi, iar omul va inainta in mod constant – anuleaza ideea ca exista un criteriu statornic. Exact ca in subiectivismul lui Hume, totul devine relativ. Criteriul existentei omului e abandonat in voia sortii generatiilor viitoare care urmeaza sa il imbunatateasca. Dupa un timp, oamenii incep sa-si dea seama ca au de-a face cu o filosofie a necontenitei schimbari, a necontenitei miscari. Atunci sufletul se revolta. El simte ca nu exista pace, nu exista siguranta. La sfarsitul veacului al optsprezecelea ideea de progres daduse deja nastere conceptiei „evolutioniste”, care era mult diferita de conceptia statornica a lui Newton, ajungand in prim plan in veacul al nouasprezecelea.

Asa se face ca veacul al optsprezecelea a inceput cu mult optimism, dar cei mai multi nu-si dadeau seama ca spre sfarsitul veacului filosofii cei mai inaintati urmau sa nimiceasca orice putinta a vreunei cunoasteri reale a lumii exterioare si orice criteriu statornic al adevarului. Ideile profunde de acest fel au nevoie de timp spre a patrunde pana la oameni, dar cand o fac produc urmari dezastruoase.

Dezastruoasele urmari s-au vazut in Revolutia Franceza din 1789, care a fost aplicarea revolutionara a ideilor rationaliste la schimbarea societatii si la intreaga randuiala a vietii din afara. Sfarsitul veacului al optsprezecelea a adus cu el sfarsitul Vechii Ordini – sfarsitul unei epoci de stabilitate, cand asezamintele omenesti, arta si cultura erau intemeiate cel putin pe o ramasita de crestinism si de simtaminte crestine. Izbucnirea Revolutiei Franceze a coincis cu sfarsitul civilizatiei crestine. Inainte de 1789 era inca „Vechiul Regim”; dupa acest an, urmeaza epoca Revolutiei, vremurile noastre.

In aceasta perspectiva, teoria evolutiei poate fi inteleasa filosofic. Ea s-a ivit dintr-o cautare a unei legi stiintifice a progresului care sa Justifice inaintarea revolutionara moderna. Teoria evolutiei a fost propusa mai intai de catre bunicul lui Charles Darwin, Erasmus, in 1794 – la numai cinci ani de la Revolutia Franceza. [Multi dintre prietenii si apropiatii lui Erasmus Darwin simpatizau cu revolutionarii francezi. Erasmus a fost unul dintre intemeietorii Societatii Lunare, care-i cuprindea pe simpatizantii revolutionarilor si ai carei membri erau aceeasi cu cei ai Societatii Revolutionare conduse de radicalul Earl Stanhope. Erasmus il admira indeosebi pe Rousseau, filosoful principal al Revolutiei. Era si francmason, la fel ca fiul sau, tatal lui Charles Darwin. (n. ed.) ]

J.H. Randall Jr., el insusi evolutionist, e destul de lipsit de naivitate spre a admite ca teoria evolutiei este o credinta, nu un fapt dovedit: „in prezent biologii admit ca, la drept vorbind, nu cunoastem nimic de spre cauzele originii noilor specii; trebuie sa recurgem la credinta stiintifica ca ele au loc datorita schimbarilor chimice din protoplasma embrionara.” [Randall, op. cit., p. 475. O afirmatie similara a fost facuta de un important biolog evolutionist britanic, Prof. L. Harrison Matthews, in Prefata la editia din 1971 a Originii speciilor. „Realitatea evolutiei este sira spinarii biologiei, biologia aflandu-se deci in situatia aparte a unei stiinte intemeiate pe o teorie nedovedita - este deci vorba de o stiinta sau de o credinta?... Credinta in evolutie este astfel paralela exacta a credintei intr-o creatie particulara: ambele sunt concepte despre care credinciosii stiu ca sunt adevarate, dar pana in prezent nici una nu a fost in stare sa o dovedeasca.” (n. ed.) ]

Evolutionistii trebuie sa recurga la aceasta credinta fiindca, cum insisi spun, „orice altceva este de neconceput” – acest „orice altceva” fiind faptul ca Dumnezeu a creat lumea in urma cu 7000 sau 8000 de ani.
Randall continua, descriind efectul evolutiei asupra lumii:

„In ciuda acestor dificultati, credintele oamenilor de azi au fost adanc impregnate de conceptul de evolutie. Marile notiuni si concepte fundamen tale care insemnau asa de mult pentru veacul al optsprezecelea, Natura, Ratiunea si Utilitatea, au lasat cu totul loc unui nou set care exprima mai bine ultimele idei intelectuale despre o Lume in Crestere. O multime de factori au conspirat la popularizarea ideii de dezvoltare cu corolarele ei…
Poate ca accentul principal adus de Evolutie in mintile oamenilor a fost cel pus asupra analizei cauzale amanuntite a proceselor de schimbare particulare. In loc de a cauta sa descopere capatul sau tinta mersului lumii ca intreg, ori sa discerna cauza ultima sau temeiul tuturor celor existente – sarcina fundamentala a stiintei si filosofiei anterioare – oamenii au ajuns sa cerceteze doar ceea ce este acel proces si numai ceea ce produce el in partile sale. Ei au respins [...] contemplarea unei alcatuiri fixe si sta tice a Adevarului, adoptand in locul ei telul investigarii tuturor micilor adevaruri pe care le poate descoperi experimentul. Nu Adevarul care este obarsia tuturor adevarurilor, ridicand sufletul omenesc deasupra tuturor experientelor omenesti, in taramul celui vesnic… ci rabdatoarea, neobosita si nesfarsita cautare a unei infinitati de adevaruri finite din experienta noastra – iata telul oricarei stradanii stiintifice si filosofice a zilelor noastre.” [Randall, op. cit., pp. 475-77.]

Randall mentioneaza felul cum schimbarea asezamintelor omenesti – diferitele idei asupra moralei etc. – intaresc credinta in evolutie: „Conceptia asupra omului ca organism care reactioneaza la si actioneaza asupra unui mediu complex a devenit astazi fundamentala. [Aceasta e teza principala a conceptiei evolutioniste si a Epocii Revolutionare privitor la natura umana. Ea s-a cladit din filosofia stiintifica a darwinismului si din filosofia politica a admiratorului lui Darwin, Karl Marx, si este comuna tuturor constructiilor totalitare si utopice derivate din acestea doua, inclusiv liberalismului modern si feminismului radical. Judge Robert H. Bork, in cartea sa Slouching Towards Gomorrah: Modern Liberalism and American Decline (Regan Books/Harper Collins, New York, 1996), enunta succint aceasta teza evolutionista astfel: „Natura umana e infinit modelabila, astfel ca o natura umana noua, mai buna si poate chiar perfecta, se poate produce prin rearanjarea institutiilor sociale.” Feminista Shere Hite, in Hite Report on the Family, a infatisat aceasta credinta atunci cand zicea: „Nu exista nimic de felul unei ‘naturi umane’. Mai curand, exista o structura psiholo gica care este implantata cu grija in mintile noastre pe masura ce invatam dragostea si ecuatiile de putere ale familiei - pe viata. Din fericire, familia e un asezamant omenesc: oamenii au facut-o si tot oamenii o pot schimba.” (n. ed.) ]

Toate ideile si asezamintele sunt gandite astazi in primul rand ca produse so ciale, functionand in grupuri sociale si izvorand din necesitatea savarsirii unei anumite adaptari a naturii umane la mediul inconjurator. Toate do meniile de interes uman de astazi au fost supuse acestei generale tendinte sociologizante si psihologizante; exemplul religiei si teologiei este edifi cator. In vreme ce veacul al optsprezecelea socotea religia si teologia ca pe un set de propozitii deductive si demonstrative, oamenii de azi soco tesc religia in primul rand ca pe un produs social, un mod de viata izvorat din organizarea sociala a experientelor religioase ale oamenilor, iar teo logia ca pe o rationalizare a anumitor simtaminte si experiente fundamen tale a naturii umane. Nu mai cautam sa dovedim existenta lui Dumnezeu, ci vorbim de ‘intelesul lui Dumnezeu in experienta umana’; nu mai cautam sa demonstram viata viitoare, ci investigam efectul credintei in nemurire asupra comportamentului uman.”

Vedem cat se poate de limpede ca avem aici Urmatoarea treapta de dupa Hume, care nimicise toate aceste lucruri. Nu mai poti crede in acele idei invechite. Este o noua treapta, care nu are nimic de-a face cu „descoperirea stiintifica” a evolutiei – nu e decat ceea ce pluteste in aer. De vreme ce ratiunea isi continua marsul, va sfarsi prin propria sinucidere.

Randall urmeaza:

„Evolutia a introdus o cu totul alta scara de valori. Acolo unde idealul veacului al optsprezecelea era rationalul, naturalul, chiar primitivul si ne comptul, pentru noi lucrul cel mai de dorit se identifica mai curand cu ca patul ultim al procesului de dezvoltare, iar termenii nostri laudativi sunt ‘modern’, ‘la zi’, ‘inaintat’, ‘progresist’ in aceeasi masura ca si Epoca Luminilor noi tindem sa identificam ceea ce aprobam cu Natura, dar pentru noi ea nu mai este ordinea rationala a naturii, ci culminarea proce sului evolutiv, pe care-l luam drept parghia existentei noastre. Veacul al optsprezecelea nu putea gandi un apelativ mai rau decat a numi pe un om ‘entuziast nefiresc’; noi preferam sa-l etichetam drept ‘fosila demodata si depasita’. Epoca aceea credea intr-o teorie daca era numita rationala, folositoare si naturala; noi ii dam intaietate daca este ‘ultima descoperire’. Trebuia sa fim mai curand modernisti si progresisti, decat ganditori chibzuiti. Ramane de vazut daca in noua noastra scara de valori nu am pierdut la fel de mult pe cat am castigat…

Ideea de evolutie, asa cum a ajuns sa fie inteleasa in final, a intarit atitudinea umanista si naturalista.”