Episodul precedent…

EPISODUL 4. „DOVEZILE” EVOLUTIEI

SA PRIVIM acum asa-numitele dovezi ale evolutiei spre a vedea care anume sunt ele. Nu vom incerca sa le infirmam, ci vom incerca doar sa vedem calitatea dovezilor folosite; ce anume pare convingator oamenilor ce cred in evolutie.

1. Exista un manual standard de zoologie, folosit in urma cu douazeci de ani, Zoologie generala de Tracy I. Storer, care enumera mai multe dovezi. Prima dovada din carte se cheama „morfologia comparata”, adica compararea alcatui rii corpurilor. Oamenii au brate, pasarile au aripi, pestii au inotatoare - cartea are diagrame foarte convingatoare, care le fac sa para foarte asemanatoare. Pa sarile au gheare, iar noi avem degete - cartea arata cum s-au putut transforma unele in altele. [In ilustratia de la pagina 215 a Zoologiei generale ni se arata un „intermediar ipotetic” (numit astfel in legenda ilustratiei) intre aripioara pestelui si membrele unui amfibian. Cu alte cuvinte, in absenta unei specii intermediare, autorul era nevoit sa o inventeze. (n. ed.)] Ni se arata cum toate fiintele au o alcatuire foarte asemanatoare, iar diferitele alcatuiri sunt aranjate pe tipuri si genuri. Desigur, aceasta nu e o dovada. Ea este insa ceva foarte logic pentru cine crede in evolutie.

Pe de alta parte, adeptii stiintei creationiste spun ca, daca crezi ca Dum nezeu a creat universul, atunci El trebuie sa fi avut un plan director la temelia creatiei; deci toate felurile de fapturi vor avea asemanari de princi piu. Daca crezi ca Dumnezeu a facut toate fapturile, acele diagrame te vor convinge ca da, intr-adevar Dumnezeu le-a creat dupa un plan. Daca crezi ca o faptura a evoluat din alta, privesti acele diagrame si iti spui: da, au evoluat una din alta. Dar aceasta nu este o dovada nici pentru, nici impotriva evoluti ei. In realitate, oamenii accepta evolutia pe alte temeiuri si apoi privesc la astfel de diagrame, iar diagramele ii conving si mai mult.

2. Urmeaza apoi, fiziologia comparata”. Zoologia generala afirma: „Te suturile si fluidele organismelor arata multe similaritati principiale in ceea ce priveste proprietatile fiziologice si chimice, mergand in paralel cu trasaturile morfologice.” [Tracy I. Storer, General Zoology, McGraw -Hill Book Companv, Inc New York 1951,p.216.] De pilda:

„Din hemoglobina sangelui vertebratelor se obtin cristalele de oxihe moglobina; structura lor cristalina… merge in paralel cu clasificarea ver tebratelor intemeiata pe alcatuirea corpului. Cele ale fiecarei specii sunt distincte, dar toate cele dintr-un gen au o anume caracteristica comuna. Mai mult, cele ale tuturor pasarilor au anumite asemanari, dar difera de cristalele obtinute din sangele mamiferelor sau reptilelor.”

Si aici putem spune acelasi lucru pe care l-am spus despre morfologie. Daca crezi in creatie, spui ca Dumnezeu a facut fapturile asemanatoare cu sange asemanator, si nu e nici o problema. Daca crezi in evolutie, spui ca unele au evoluat in altele.

S-a alcatuit si un sistem de datare dupa precipitarile din sange. Savantii observa ca precipitarile sunt asemanatoare la fiecare specie, ca au ceva comun in interiorul unui gen, si ca sunt cu totul diferite la genuri diferite: pasari si maimute, de exemplu. De aici ei fac anumite calcule si hotarasc cati ani despart aceste fiinte pe scara evolutiei. Cum se intampla, calculele lor dau totul peste cap. Daca se accepta acest sistem, celelalte sisteme de datare trebuie schimbate; astfel ca sistemul este inca controversat. De fapt, el nu dovedeste nimic, caci poti sa il accepti fie ca dovada a evolutiei, fie a creatiei lui Dumnezeu.

3. Exista si un al treilea argument, numit „embriologia comparata”. Cartile de tipul Zoologiei generale aveau, de obicei, imagini care aratau stadiul embrionar al pestelui, salamandrei, broastei testoase, puiului de gaina, porcului, omului etc., demonstrand ca arata foarte asemanator si spunand ca, treptat, acesti embrioni se dezvolta diferit. Puteai vedea cum omul are asa-numitele „fante branhiale” in embrion. Se presupunea deci ca ele sunt amintirea stramosilor sai. [Adica - dovada ca omul a evoluat din animalele acvatice cu branhii. (n. ed.) ] Ernst Haeckel, in „teoria recapitularii” si „legea biogenezei” afirma ca „un organism individual, in cursul dezvoltarii sale (ontogeneza), tinde sa recapituleze stadiile strabatute de stramosii sai (filogeneza).” Astazi teoria lui nu mai este acceptata de evolutionisti. Savantii au descopedt ca „fantele branhiale” nu sunt deloc fante branhiale, ci doar pregatesc ceea ce urmeaza a se transforma in gatul fiintei umane. Asa ca dovada cu pricina a cam fost inlaturata. Apoi, s-au folosit si de argumentul ca asemanare inseamna dovada, lucru cu totul incorect.

4. O alta dovada, mult mai puternica in trecut decat astazi, este aceea a organelor „vestigiale”. Evolutionistii pretindeau ca exista anumite organe, precum apendicele omului, care par a nu mai avea acum vreo functie, si deci trebuie sa fi ramas din stadiile de evolutie anterioare, cand o maimuta sau alti stramosi ai omului le foloseau. Dar se descopera tot mai mult ca aceste organe „rudimentare” au o anume functie; de pilda, s-a descoperit ca apendicele are o anume functie glandulara, deci si acest argument si-a pierdut insemnatatea.

[„Practic toate organele asa-numite ‘rudimentare’, in special cele ale omului, s-au dovedit in ultimii ani a avea o utilitate clara, nefimd de loc rudimentare. Candva, evolutionistii pretindeau ca omul are cam 180 de organe rudimentare, dar astazi ei nu mai pomenesc practic nici unul. Unele dintre acestea erau glanda tiroida, timusul, coccisul, glanda pineala, muschii urechii, amigdalele si apendicele. Toate sunt acum cunoscute ca avand functii utile, adesea chiar esentiale” (H. Morris, Scientific Creationism, Master Books, Green Porest, Arkansas, 1985, p. 76). Pentru o tratare amanuntita a subiectului vezi cartea „Vestigial organs” are Fully Functional, de Dr. Jerry Bergman si Dr. George Howe, Creation Research Society Books, Terre Haute, Indiana, 1990. (n. ed.) ] Si chiar daca noi nu stim la ce foloseste un anumit organ, aceasta nu inseamna ca el a ramas de la vreo forma de viata inferioara.

5. Urmeaza apoi argumentele provenite din paleontologie: studiul fosilelor. Desigur, prima dovada aparent convingatoare este stratificarea geologica, precum in Marele Canion, unde poti vedea tot felul de straturi; si, cu cat mergi mai jos, cu atat creaturile din ele par a fi mai primitive. Savantii dateaza straturile dupa felul vietuitoarelor gasite in ele.

Straturile acestea au fost descoperite in secolul al nouasprezecelea, cand s-a determinat care erau mai vechi si care mai recente; iar acum exista un sistem destul de elaborat prin care se poate spune care strat e mai vechi si care mai recent. [Schema „coloanei stratigrafice” imaginate de evolutionisti (cu datarea fiecarui strat) nu se poate gasi niciunde in natura ca un set complet de sedimente de grosimea standard. „Este o alcatuire imaginara care a fbst sintetizata prin compararea unui strat de roci dintr-o parte a lumii cu un strat cu infatisare similara dintr-o alta parte a lumii.” Vezi Richard Milton, Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., cap. 3, 7. (n. ed.) ] Totusi intregul sistem de datare e mai curand circular. intrucat adeseori straturile sunt „cu susul in jos” fata de modelul evolutionist [Enciclopedia Britanica (ed. a 11-a) admite ca in unele campuri toate straturile sunt exact „cu susul in jos” - adica creaturile primitive se gasesc la un nivel mai ridicat decat cele „mai evoluate”], este nevoie de anumite corectii.

La fel cum sistemul ptolemeic avea nevoie de anumite corectii (trebuind sa se nascoceasca epiciclurile, fiindca planetele nu se deplasau in jurul pamantului in mod uniform), tot asa si evolutionistii trebuie sa faca corectii cand descopera ca, conform teoriei evolutioniste, straturile sunt „invers”. Ele trebuie datate dupa fosilele pe care le contin. Dar cum stiu evolutionistii ca fosilele din ele sunt in ordinea corecta ? O stiu fiindca altundeva fosilele erau in ordinea „corecta” dupa modelul evolutionist, iar sistemul si l-au luat de acolo. Daca privesti mai indeaproape, vezi ca este vorba de un sistem circular. Trebuie de fapt sa ai credinta ca el corespunde cu adevarat realitatii.

Exista si destule puncte slabe. De pilda, faptul ca vietuitoarele apar cu totul brusc in fiecare strat, fara tipuri intermediare care sa duca la ele. Pe deasupra, pe masura ce se continua cercetarile, se descopera animale in unele straturi unde nu ar trebui sa se afle. De exemplu, acum se descopera in nivelul precambrian creaturi de tipul sepiei (Tribrachidid) si tot felul de animale destul de complexe de acelasi fel, care nu ar trebui sa fie acolo, fiindca se presupune ca ele nu au evoluat decat cu vreo suta de milioane de ani mai tarziu. Deci fie trebuie sa-ti schimbi ideile despre evolutia acestor creaturi, fie trebuie sa spui ca ele nu sunt decat exceptii.

In general, nu exista dovezi ca straturile s-au depus de-a lungul a milioane de ani. [Presupunerea uniformista ca straturile s-au depus treptat de-a lungul a milioane de ani nu este confirmata de probe doveditoare. Procesele geologice modeme arata ca nu exista niciunde astazi roci care sa se formeze la fel cu cele din straturile existente. Aceasta indica o origine catastrofica a straturilor. Vezi R. Milton, Shattering the Myths of Darwinism, op. cil., pp. 72-79, si H. Morris, Scientific Creationism, op. cit., p. 101-111. (n. ed.) ] Creationistii ce vorbesc de Potopul lui Noe spun ca la fel de bine, se poate accepta ca Potopul a pricinuit exact acelasi lucru. Vietuitoarele simple de pe fundul marii ar fi, in general, primele care sa fie ingropate, urmate de pesti si alte organisme care traiesc aproape de suprafata oceanului. Animalele mai dezvoltate, inclusiv omul, s-ar duce pe terenurile mai inalte, incercand sa se indeparteze de Potop. Ar exista putine ramasite de oameni, fiindca omul ar incerca sa se urce in barci si in alte mijloace spre a se indeparta.

[ Dr. H. Morris completeaza: „Faptul ca, desi ar trebui, indeobste, sa ne asteptam la aceasta ordine, s-a descoperit ca exista multe exceptii de la ea, atat de tipul omisiunilor, cat si al inversarilor, este, cu siguranta, un lucru de asteptat cand este vorba de evenimente de tipul Potopului, dar este extrem de greu de argumentat logic in termenii evolutiei si uniformitatii” (H. Morris si J.C. Whitcomb, The Genesis Flood, Presbyterian and Reformed Publishing, Phillipsburg, NewJersey, 1961, p. 276). Dr. David M. Raup, curator la sectia de geologie de la Chicago Pield Museum of Natural History (care adaposteste cea mai mare colectie de fosile din lume), a studiat pe larg succesiunea acestor fosile si a ajuns la urmatoarea concluzie: „in anii de dupa Darwin, adeptii sai au sperat sa gaseasca succesiuni predictibile. In general, acestea nu au fost gasite - totusi optimismul a murit greu, iar in tratate s-au strecurat cateva pure fantezii.”

Dr. Raup, socotit pe plan mondial a fi cel mai mare paleontolog in viata, este evolutionist, dar recunoaste ca, dupa arhiva fosilifera, te poti adapta la absolut oricare teorie. El spune ca, in ceea ce priveste ordinea, fosilele puteau fi depozitate la fel de bine si stohastic (adica la intamplare) (David Raup, „Probabilistic Models in Evolutionary Paleo-Biology”, in American Scientist, ian.-feb. 1977, p. 57). El noteaza chiar implicatiile hazlii ale acestui fapt pentru creationisti: „Unul dintre lucrurile hazlii ale disputei evolutie-creatie este faptul ca creationistii au acceptat notiunea eronata ca arhiva fosilifera arata o progresie amanuntita si ordonata si si-au dat multa osteneala sa potriveasca acest ‘fapt’ cu geologia Potopului” (David Raup, „Evolution and the Fossil Record”; in Science, 17 iulie, 1981, p. 289). „Cu alte cuvinte”, scrie Dr. Henry Morris, „Raup spune ca geologii Potopului nu au nevoie sa-si bata capul spre a alcatui un model al Potopului pentru ordinea fosilelor, intrucat nu exista nici o ’ordine’ la care sa adapteze !” (The Biblical Basis for Modem Science, Baker BookHouse, Grand Rapids, Michigan, 1984, p. 363). (n. ed.)]

Pe deasupra, o fosila se pastreaza numai in cazul existentei unor conditii foarte speciale. O vietuitoare trebuie sa fie ingropata dintr-o data, intr-un anumit fel de mal care ii ingaduie sa se pastreze. [Adica, sa previna descompunerea sa de catre bacterii sau devorarea de catre rapitoare. Mai mult, sedimentul trebuie sa aiba o grosime considerabila spre a preveni dispersarea sa prin procesele naturale. Richard Milton arata: „Nu se cunosc niciunde in lume roci fosilifere aflate in curs de formare astazi. Nu ducem lipsa de ramasite organice, nu lipsesc nici linisti tele medii marine sedimentare. Exista, intr-adevar, oasele si carapacele a milioane de fiinte pe uscat si in mare, dar niciunde ele nu sunt ingropate lent in sedimente si apoi litifiate. Ele sunt doar sfaramate de vant, maree, clima si rapitori.” (Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., p. 78). Acest fapt arata ca fosilele existente s-au format ca rezultat al unei mari catas trofe. Vezi si H. Morris, Scientific Creationism, ed. cit., pp. 97-101. (n. ed.) ] Insasi ideea desfasurarii treptate a acestor procese este din ce in ce mai mult pusa la indoiala. Avem acum dovada ca petrolul si carbunele si alte lucruri similare se pot forma intr-un timp extrem de scurt - in decursul a catorva zile sau saptamani. [Vezi John D. Morris, The Young Earth, Master Books, Green Forest, Arkansas, 1994, pp. 102-103. (n. ed.)] Insasi formarea fosilelor pledeaza mai curand in favoarea unei catastrofe.

In domeniul paleontologiei, argumentul cel mai important impotriva evolutiei este faptul ca e greu de spus ca s-a gasit vreodata un singur lucru care sa poata fi numit o specie intermediara. De fapt, Darwin era foarte ingrijorat de acest lucru, el scria: „Numarul varietatilor intermediare care au existat anterior [trebuie] sa fie cu adevarat enorm. Atunci de ce nu abunda aceste legaturi interme diare in fiecare formatiune geologica si in fiecare strat? Cu siguranta, geologia nu ne descopera nicidecum vreun lant organic perfect aranjat in trepte; iar aceasta este poate cea mai evidenta si mai serioasa obiectie ce se poate avansa impotriva teoriei. Cred ca explicatia tine de extrema im perfectiune a datelor geologice.” [Charles Darwin, The Origin of Species, Modem Library, Random House, New York., p. 234.]

Savantii de azi spun ca arhiva fosilifera este extrem de bogata: sunt cunoscute mai multe specii fosile decat specii vii. Totusi, nu s-au gasit decat vreo doua exemple care pot fi interpretate ca fiind, oarecum, niste specii intermediare. Ti se va spune despre pterodactil - o reptila cu aripi -, sustinandu-se ca acea reptila urma sa devina pasare. Dar de ce sa nu poti spune ca este doar o reptila cu aripi? [Animalul pe care evolutionistii il citeaza cel mai des ca facand tranzitia de la reptile la pasari nu este de fapt pterodactilul, ci arhiopterixul. Phillip E. Johnson numeste arhiopterixul o „ciudata abatere de la o tipologie, precum ornitorincul contemporan” (Darwin on Trial ed cit., p. 80); Henry Morris arata ca acesta e „o forma de tip mozaic (care) nu poseda structuri tanzitionale” (The Biblical Basisfor Modem Science. ed. cit., p. 341); si chiar evolutionistii Stephen Jay Gould si Niles Eldredge recunosc ca acest „curios mozaic de felul arhioptenxului nu conteaza” ca o trecere lina in arhiva fosilifera (Paleobiology, vol 3 1977 p. 147). Michael Denton noteaza ca „este incontestabil ca la aceasta pasarearhaicanu s-a ajuns printr-o serie de forme tranzitionale de la o reptila terestra obisnuita, printr-un numar de tipuri treptate, cu pene din ce in ce mai dezvoltate, pana la atingerea starii de avian” (Evolutwn: A Theory in Crisis, ed. cit., p. 176. (n. ed.)]

Exista unele fosile numite „fosile-index” care, cand sunt gasite intr-un anume strat, ne spun ca stratul nu poate fi mai vechi de o anumita data, fiindca animalul respectiv se presupune ca a disparut intr-o anume epoca Insa s-a descoperit un peste [Este vorba de coelcanth, care a fost descoperit in 1938 in largul coastelor Madagascarului Se credea ca coelcanthul era strans inrudit cu stramosii directi ai amfibienilor. insa, cand a fost disecat, „organele sale interne nu au aratat semne ca ar fi fost adaptat pentru un mediu de uscat si nu au aratat cum s-ar putea ca un peste sa devina amfibian” (Johnson, Darwin on trial, ed. cit., pp. 76, 77; vezi si Denton, op. cit., pp. 157, 179-80). (n. ed.) ] care inota prin ocean, despre care se credea ca disparuse in urma cu saptezeci de milioane de ani. [Adica aproximativ in acelasi timp cand se presupunea ca au disparut si dinozaurii. (n ed)] Intrucat era socotit a fi o fosila-index, el a dat totul peste cap, iar stratul care fusese datat dupa acest peste disparut nu mai era corect. [Sunt multe alte organisme ale caror fosile fusesera gasite numai in straturi despre care se credea ca au sute de milioane de ani, fiind deci folosite ca fosile-index - pana ce au fost descoperite traind inca in vremurile moderne. Pentru o lista partiala a acestor organisme vezi Scientific Creationism, ed. cit., pp. 88-89. (n. ed.)]

Cum se face ca unele specii evolueaza iar altele raman asa cum erau ? Exista o multime de specii gasite in straturile „stravechi” care sunt identice cu speciile care traiesc astazi. Evolutionistii socotesc ca exista unele specii „respinse” care, dintr-un anume motiv, nu duc nicaieri, iar alte specii sunt mai progresive, fiindca au energia de a merge inainte. Dar aceasta este o credinta, nu o dovada. Speciile fosile care s-au pastrat sunt tot asa de deosebite intre ele precum cele vii.

6. Urmeaza apoi dovezile „evidentei” familiilor. In majoritatea manualelor despre evolutie se afla desene artistice descriind evolutia calului si a elefantului. Exista o mare doza de subiectivitate inclusa in ele, ca si atunci cand artistii il infatiseaza pe omul de Neanderthal aplecat in jos spre a semana cu o maimuta. Nu este vorba de vreo dovada stiintifica, ci de imaginatie intemeiata pe conceptia filosofica a unui om. Exista cateva urme in arhiva fosilifera care fie ca sunt impotriva evolutiei, fie arata ca nu exista dovezi nici pro, nici contra; la fel cum exista cateva lucruri cu totul deosebite, care nu pot fi explicate prin evolutie.

Cele cateva linii „clare” de descendenta - calul, porcul etc. - cuprind fie variatii in interiorul unui tip (cum este, evident, cazul cailor de diferite marimi), fie, daca nu (cand par a cuprtnde diferite feluri de vietuitoare), atunci nu fac decat sa presupuna, fara sa poata dovedi, ca o vietuitoare este legata de o alta prin descendenta directa.

[Un articol recent din World Magazine (17 iulie, 1999) noteaza urmatoarele, privitor la una dintre aceste asa-zise linii de descendenta, probabil cea mai cunoscuta: „Muzeul Field din Chicago este sursa acelui exponat foarte mult reprodus care intentioneaza sa arate evolutia calului. Scheletele mici sunt urmate de alte schelete ceva mai mari si din ce in ce mai cabaline, schimbandu-se usor pana ce se ajunge la calul din ziua de azi. La prima vedere, exponatul pare sa aduca o vie dovada vizuala asupra evolutiei, fara vreo veriga lipsa, de la marunta creatura asemanatbare cu un dihor pana la maretul armasar, si a fost folosit ca atare in nenumarate carti de stiinta. Insa, s-a vadit ca animalele ale caror schelete sunt aranjate in acest mod nu au nici o legatura unele cu altele. Ele reprezinta specii diferite, ramuri diferite si perioade care se suprapun, cum insisi evolutionistii - solicitati sa se pronunte asupra subiectului de criticii darwinismului - au fost siliti sa recunoasca. Spre cinstea sa, Muzeul Field a scos vitrina, inlocuind-o cu o fotografie a vechiului exponat, impreuna cu o relatare a controversei” (Gene Edward Veith, „Adinitting Its Mistakes”). Despre presupusele linii de descendenta vezi si Denton, op. cit., pp. 182-86,191, si Milton, op. cit., pp. 102-5. (n. ed.) ] Daca evolutia este adevarata, liniile de descendenta pot fi plauzibile; dar ele nu constituie, in nici un caz, dovezi ale evolutiei.

7. Ultima dintre asa-zisele dovezi ale evolutiei este existenta mutatiilor. De fapt, orice savant serios iti va spune ca toate celelalte nu sunt cu adevarat dovezi; singura dovada este cea a mutatiilor.
Exista unii evolutionisti, precum Theodosius Dobzhansky, care spun: „Am dovedit evolutia fiindca am creat o noua specie in laborator”. Dupa treizeci de ani de lucru asupra mustei fructelor, care se inmulteste foarte repede, poti obtine echivalentul generational al catorva sute de milioane de ani de viata umana in cateva decade. Experimentul lui Dobzhansky consta in iradierea mustei fructelor, obtinand, in final, doua exemplare cu modificari, care nu se mai imperecheau cu celalalt fel de musca a fructelor. Caci astfel definea el speciile - prin faptul ca nu se incruciseaza intre ele; deci, zicea el, „Am evoluat o noua specie”.

In primul rand, aceasta s-a realizat in conditii extrem de artificiale, prin iradiere; este deci nevoie sa lansezi o noua teorie a undelor radioactive din spatiul extraterestru spre a o justifica. In al doilea rand, nu e altceva decat tot musca fructelor. Ca nu are aripi, sau este purpurie in loc sa fie galbena, ea ramane tot musca fructelor, si in esenta nu difera de vreo alta musca a fruc telor; este doar o alta varietate. Astfel ca, de fapt, el nu a dovedit nimic. [Phillip E. Johnson observa ca „Experimentatorul poate mari sau reduce mult numarul de tepi al mustei fructelor, (...) sau sa-i reduca mult marimea aripilor etc., dar musca fructelor ramane totusi musca fructelor, de obicei una prost adaptata. Unele relatari crediteaza expe rimentele asupra mustei fructelor cu producerea de noi specii, in sensul unor populatii care nu se incruciseaza intre ele; altii contesta ca hotarul speciei a fost cu adevarat trecut.]

8. Mai este un lucru care a fost folosit ca un fel de “dovada a evolutiei” - datarea radiometrica: radiocarbon, potasiu-argon, dezintegrarea uraniului,etc. Toate au fost descoperite in secolul al douazecilea, unele chiar foarte recent. Evolutionistii spun ca metodele mentionate dovedesc ca lumea este cu adevarat foarte veche. Un manual spune ca ele au produs o revolutie in datare , fiindca inainte nu aveam decat idei relative privitoare la varsta, iar acum avem idei absolute. Se poate testa o anumita roca dupa metoda potasiu-argon , ajungandu-se la ideea ca roca are doua miliarde de ani vechime; se accepta o marja de eroare de vreo 10 procente.

Adevarul este ca uriasa varsta a pamantului a fost deja presupusa a fi “cunoscuta” savantilor mult inainte de aparitia metodelor de datare. De la aparitia lor, metodele de datare s-au intemeiat pe presupunerile uniformiste ale lui Charles Lyell, ca lumea are mai multe milioane de ani sau chiar miliarde de ani vechime. William B.N.Berry scrie in cartea sa, Grown of a Prehistoric Time Scale: “Evolutia este deci adevaratul temei al scalei temporale geologice, desi scala ca atare a fost alcatuita inainte ca Darwin si Wallace sa-si prezinte lumii stiintifice sistemul selectiei naturale”.

Totul depinde de filosofia ta. Metoda datarii radiometrice “functioneaza” numai daca stim dinainte ca lumea “are milioane de ani vechime”. Deci, in privinta datarii, nu sunt nicidecum revolutionari, ci doar se conformeaza unei pareri deja acceptate. Daca noile metode de datare ar fi spus ca lumea are doar cinci mii de ani vechime in loc de trei miliarde, savantii nu le-ar fi acceptat asa de usor.

Coloana stratigrafica si varsta aproximativa a tuturor straturilor purtatoare de fosile au fost si ele intocmite conform teoriei evolutioniste, cu mult inainte de a se fi auzit macar de datarea radiometrica. Orice carte stiintifica obiectiva asupra subiectului iti va spune ca singurul mod in care se poate acorda un numar absolut de ani diferitelor straturi este acceptarea teoriei evolutiei.

Ca indicatii decisive asupra varstei straturilor se folosesc “fosilele index”, iar varsta fosilelor index se determina conform presupunerilor evolutioniste asupra lor. Iata ce afirma The American Journal of Science: „Singura scala cronometrica aplicabila in istoria geologica pentru clasificarea stratigrafica a rocilor si datarea evenimentelor geologice in mod exact este furnizata de fosile. Datorita ireversibilitatii evolutiei, ele ofera o scala temporala fara ambiguitati pentru determinarea varstei relative si pentru corelarea rocilor din intreaga lume.” [ O.H. Schindewolf, „Comments on Some Stratigrafic Terms”, American Journal of Science vol. 255 (iunie, 1957), p. 394. Apud H. Morris, Scientific Creationism, ed. cit., p. 135. In acelasi sens scrie si W.M. Elasser de la Universitatea Maryland: „Cum bine se stie, ordinea straturilor geologice este fixata in totalitate prin intermediul fosilelor; deci metoda geologica presupune existenta, in acele perioade, a unor vietuitoare de o complexitate tot mai mare” (Enciclopedia Britanica, 1973, vol. 7, p. 850). J. ORourke, scriind in The American Joumal of Science (ian. 1976, p. 53), atirma: „Profanii inteligenti au suspectat de mult ratio namentul circular al folosirii rocilor pentru datarea fosilelor si al fosilelor pentru datarea ro cilor. Geologii nu si-au batut vreodata capul sa se gandeasca la un raspuns satisfacator, sim tind ca nu merita sa dea o explicatie atata vreme cat treaba aducea rezultate. Se presupune ca acesta ar fi pragmatism tare de cap.” (n. ed.)]

Avem deci iarasi o argumentare in cerc. Teoria evolutiei nu este dovedita prin „milioanele de ani”, fiindca milioanele de ani se bazeaza pe teoria evolutiei. Daca evolutia nu este adevarata, nu este nevoie de milioanele de ani. in al doilea rand, exista cateva presupuneri initiale de la care metodele de datare radiometrica trebuie sa porneasca. Metodele mentionate, care urmaresc timpul de dezintegrare a mineralelor radioactive in componente „fiice”, cer urmatoarele: (1) sa existe uniformitate absoluta - adica rata de dezintegrare sa fi fost intotdeauna aceeasi atata timp cat s-a desfasurat procesul, (2) sa nu fi existat contaminare din surse exterioare - lucru care se admite ca se intampla, (3) obiectul care este datat sa fi fost izolat, ingropat undeva, fara sa fi fost atins de vreo materie organica din afara si, in sfarsit, (4) sa nu fi existat nici una dintre componentele fiice in locul initial, ci numai componentul „parinte”. Toate acestea sunt doar presupuneri; ele nu se pot dovedi.

Iata ce scrie evolutionistul William B. N. Berry despre presupunerile uniformiste nedovedite pe care se bazeaza metodele de datare radiometrica si, de fapt, toate aspectele geologiei si paleontologiei evolutioniste:
„Pentru a fi interpretate, toate fenomenele legate de istoria trecuta a pamantului depind de principiul uniformitatii proceselor naturii in timp. Absolut totul, de la interpretarea scoicilor pastrate in roci ca ramasite ale unor organisme candva vii, pana la fixarea perioadelor de timp folosind viteza de dezintegrare a unor izotopi instabili precum Potasiu 40 sau Car bon 14, depind de acest principiu.

De pilda, metoda Carbonului 14 depin de de acest principiu prin presupunerea faptului ca radiatia cosmica a avut aceeasi intensitate cel putin in ultimii 35000 de ani (perioada de timp pentru care metoda aceasta este cea mai potrivita), si ca viteza de dezintegrare a Carbonului 14 a fost intotdeauna aceeasi ca in prezent. Este evident ca, fara un principiu al uniformitatii proceselor naturale, determinarea varstei pe baza de Carbon 14 nici nu poate fi gandita.” [W.B.N. Berry, op. cit., p. 23.]

Multi oameni, chiar intre neevolutionisti, admit ca metoda Carbon 14 este cea mai de incredere dintre toate metodele de datare; chiar adeptii creationis mului stiintific admit ca ea are o exactitate acceptabila cam pana pe la 3000 de ani, „desi cu destul de multe scapari si incertitudini” [Henry M. Morris, Scientiflc Creationism, op. cit. p. 162. Motivele pentru care datarea cu radiocarbon are o anume exactitate pana la 3000 de ani (dar nu mai mult) sunt explicate la pp. 164-167. Vezi si John D. Morris, The Young Earth, op. cit., pp. 64-67. (n. ed.)]. Ea a fost testata pe anumite articole a caror varsta era cunoscuta, si in multe cazuri s-a dove dit a nu fi prea departe. Dar peste 2000 sau 3000 de ani ea devine extrem de indoielnica. Chiar adeptii metodei admit ca, datorita faptului ca timpul de injumatatire al Carbonului 14 este cam de 5600 de ani, metoda nu poate fi exacta dincolo de 25000 sau cel mult 35000 de ani. Celelalte metode, pre cum potasiu-argon, dezintegrarea uraniului etc., pretind a avea un timp de injumatatire de 1,3 si respectiv 4,5 miliarde de ani; de-aceea, cand e vorba de dovedirea varstei rocilor vechi, se folosesc aceste metode.

Metoda Carbon 14 se foloseste doar pentru materii organice iar metoda potasiu-argon si metoda uraniului se folosesc la roci. [Metodele radioizotopilor nu se pot aplica fosilelor si nici rocilor sedimentare care contin fosile, ci doar rocilor vulcanice care se pot afla deasupra sau dedesubtul stratului purtator de fosile. (n. ed.)] Aceleasi lucruri sunt valabile aici ca si la prima metoda: trebuie sa fi existat uniformitate vreme de miliarde de ani si nici o contaminare din afara. La metoda potasiu-argon, de pilda, trebuie presupus ca la inceput, inainte de a se descompune in Argon 40, exista numai Potasiu 40.

[Iata o presupunere importanta. „Argonul 40 este un izotop foarte obisnuit in atmosfera si in rocile scoartei terestre. Intr-adevar, argonul este al doisprezecelea element chimic ca raspandire pe pamant si mai mult de 99% din el este Argon 40. Nu exista vreo cale fizica sau chimica pentru a spune daca o mostra de Argon 40 este un reziduu al dezintegrarii radioactive sau a fost prezent in roci atunci cand s-au format” (Milton, op. cit., p. 47). Faptul ca Argonul 40 era prezent in mineralele de potasiu in momentul formarii lor este evidentiat de datele extrem de eronate pe care metoda potasiu-argon le da pentru rocile recent formate, a caror varsta e cunoscuta (vezi mai jos). (n. ed.)]; toate aceste lucruri trebuie primite pe temeiul credintei. Daca incerci sa masori ceva „recent”, sa zicem doar de un milion de ani vechime, folosind aceasta metoda cu timp de injumatatire de peste un miliard de ani, este ca si cum ai incerca sa masori un milimetru cu o rigla de un metru: nu este prea corect, chiar daca presupunem ca se poate.

Exista numeroase cazuri cand metoda s-a aplicat unor roci recente, ajungan du-se la varste de milioane sau miliarde de ani. [De exemplu, Institutul Hawaian de Geofizica a folosit metoda potasiu-argon spre a data rocile vulcanice de langa Hualalei, Hawai, obtinand varste de pana la 3 miliarde de ani - desi se stie ca rocile s-au format cu ocazia unei eruptii moderne din 1801. Alte roci similare, formate cu mai putin de 200 de ani in urma de catre un vulcan activ (Kilauea), au dat, prin metoda potasiu-argon,varste de pana la 22 de milioane de ani. Scurgerile de lava de la Mt. Ngauruhoe, Noua Zeelanda, vechi de cincizeci de ani, au dat varste model de pana la 3,5 milioane de ani. (Vezi Milton, op. cit., pp. 38,47-48). (n. ed.)] Deci, toata aceasta chestiune este foarte nesigura. Ea presupune in primul rand existenta acelor miliarde de ani. [Dr. John D. Morris arata ca datarea radiometrica (in acest caz, metoda dezintegrarii uraniului) se bazeaza pe „presupunerea ca pamantul este macar destul de vechi pentru cantitatea prezenta de plumb radiogenic (adica componenta fiica) dintr-un specimen spre a fi fost produs de prezenta viteza de dezintegrare a uraniului. Daca stim ca pamantul este vechi, exista posibilitatea ca datarea radioizotopica sa fie utila pentru a determina cat este de vechi, dar este inutila in dovedirea vechimii sau tineretii pamantului. Ea presupune vechimea pamantului” (J.D. Moms, op. cit., p 57). (n. ed.) ]

Exista si alte tipuri de teste care s-au folosit in diverse perioade, de pilda cantitatea de sodiu si de alte substante chimice acumulata in ocean. Se masoara concentratia elementelor care exista acum in ocean, se masoara aproximativ cat din aceasta ajunge in mare in fiecare an, si de aici se obtine o estimare a vechimii posibile a oceanului; si probabil ca oceanul este la fel de vechi ca si lumea. S-a facut acest lucru cu sodiul si s-a descoperit ca lumea avea 100 de milioane de ani vechime. Dar s-a mai descoperit ca raspunsurile difera in functie de elementul folosit: plumbul da o varsta de 2000 de ani, altele dau 8000 de ani, altele 100 de ani, iar altele 50 de milioane - deci nu exista nici o concordanta. [V. Chemical Oceanography, editata de J.P. Riley si G. Skirrow, Academic Press Londra 1965, vol. I,p.164. ]

Exista si alte teste. De exemplu, s-a facut un test intemeiat pe cantitatea de Heliu 4 care intra in atmosfera din coroana solara; acesta a indicat ca atmosfera pamantului nu are decat vreo cateva mii de ani vechime. [Henry Faul, Nuclear Geology, John Wiley, New York, 1954. (Pentru o discutie mai recenta asupra acestor descoperiri vezi R. Milton, Shattering the Myths..., ed. cit., pp. 44-46, si monografia tehnica a lui Larry Vardiman, The Age of the Earths Atrnosphere, Institute for Creation Research, El Cajon, California, 1990 - n. ed.). ]

Prin urmare, testele mentionate sunt foarte nesigure; iar unele dintre ele arunca mari indoieli asupra faptului ca lumea ar putea fi catusi de putin de 5 miliarde de ani vechime. Daca te gandesti bine, depinde de credinta fiecaruia. Unii savanti cred ca pamantul este foarte vechi fiindca evolutia este de neconceput daca pamantul nu este foarte vechi. Daca crezi in evolude, trebuie sa crezi si ca pamantul este foarte vechi caci, evident, evolutia nu functioneaza pe termen scurt. Dar in privinta dovezilor stiintifice existente, nici una nu poate sa spuna ca pamantul are 5 miliarde de ani vechime sau 7500 de ani - oricare data este posibila. Depinde de premisele de la care pornesti.