Tâlcuirea apologetică a canonului 7 apostolic

14/4/2007 8:02 am · Comentati (Nu sunt comentarii)

CANONUL 7 Apostolic (legat de prăznuirea Sfintelor Paşti)

Dacă vreun Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, sfânta zi a Paştilor mai-nainte de primăvăreasca Isimerie cu Iudeii o va săvârşi, să se caterisească. [Apos: 70, 71; Sobor 6: 11; Anti: 1; Laod: 37, 38; Cart: 60, 81, 117]

TÂLCUIRE [1] (atat Canonul cat si talcuirea au ca sursa Pidalionul de la Neamţ (1844), o traducere a Pidalionului Sfântului Nicodim Aghioritul)

“Două echinocţii face soarele în an, adică una, în timpul primăverii, iar alta în timpul toamnei. Şi să zic echinocţii (isimerii), fiindcă atunci întocmai este ziua cu noaptea, şi dimpotrivă, noaptea cu ziua. Şi echinocţiul de toamnă (tomnateca isimerie), se face în luna septembrie, când soarele intră în prima miră a zodiei ce se cheamă cumpănă. Nu acei în stele şi simţite, ci acei fără de stele şi gândite. Iar echinocţiul de primăvară (cea primăvărească isimerie), se face în luna martie, când soarele intră în prima miră a zodiei ce se cheamă berbec, nu acelui simţit şi în stele, a celui ce este schimbăcios, ci a celui gândit şi fără stele ce este neschimbăcios după astronomi. Deci echinocţiul de primăvară, pentru nepotrivirea a însăşi mişcării soarelui de la apusuri către răsărituri, nu se face totdeauna întru una şi aceeaşi zi, ci în vremea Sfinţilor Apostoli, era în 22 a lui martie, după rânduiala aceloraşi Apostoli (Cartea 5, cap 17) ori după alţii în 23. Iar în timpul primului Sobor a toată lumea, era în 21 martie, după Sevastos şi alţii…

Acestea aşa mai înainte fiind cunoscute, Canonul acesta apostolesc rânduieşte, căci care episcop, ori presbiter, ori diacon, ar prăznui Sfintele Paşti mai înainte de echinocţiu de primăvară, împreună cu legii paştile iudeilor, să se caterisească. (Fiindcă din iudei, cei mai înţelepţi, păzeau să prăznuiască după echinocţiu paştile, după Vlastar, precum a rânduit Moise aceasta. Iar cei mai ţărănoşi, o prăznuiau înainte de echinocţiu, după cum arată Canonul acesta, şi după urmare de două ori întru acelaşi an prăznuiau Paştile; precum aceasta înseamnă Epistolia împăratului Constantin, ca pentru Paşti [2], ce se află în cartea 1 a Istoriei lui Teodorit, capitolul al 10-lea şi al 9-lea cum zic alţii. Dar când să se săvârşească aceasta?

După echinocţiu şi după Paştile legii. După echinocţiu, căci echinocţiul fiind măsură despărţitoare a unui an deplin, dacă înaintea echinocţiului vom prăznui, facem de două ori Paştile întru acelaşi an, şi după urmare de două ori însemnăm moartea Fiului lui Dumnezeu. Iar de o vom prăznui după echinocţiu, numai un Paşti facem în an, şi prin urmare o moarte a lui Hristos vestim. Pentru aceea şi însuşi Apostolii în aşezământurile lor (cartea 5, cap 17) acestea zic. „Se cade voi fraţilor zilele Paştilor cu scumpătate a le face, cu toată sârguinţa, după schimbarea echinocţiului, ca nu de două ori în an, a unei pătimiri să faceţi pomenire, ci odată în an, aceluia ce odată a murit. Şi iarăşi după paştile iudeilor, întâi, ca înainte să fie închipuirea, adică junghierea Mielului, şi apoi să urmeze ceea ce se închipuia, adică Moartea Domnului şi Învierea.” Încă şi alta, ca să nu o prăznuim în altă zi a săptămânii, precum prăznuiesc iudeii, în oricare zi se întâmplă 14 a lunii, ci totdeauna duminică, precum şi aceasta, în acelaşi loc Apostolii o zic. Că pentru aceasta şi câteodată când se întâmplă a fi legiuitele paşti [ale iudeilor] în zi de duminică, noi nu prăznuim întru aceeaşi Paşti, ci în viitoarea duminică, ca să nu prăznuim împreună cu iudeii. Fiindcă şi după însuşi adevărul lucrurilor, atunci întâi iudeii paştile lor au prăznuit, şi apoi Învierea Domnului s-a făcut, al cărui chip şi aducerea aminte aduc Paştile care pe tot anul acum noi le prăznuim.”

În decursul vremii s-a aşternut uitarea peste aspectele astrologiei bisericeşti, iar pentru marea majoritate dintre noi teologii, şi chiar monahii, pasajul respectiv din tâlcuire rămâne o enigmă de nedezlegat. Redăm mai jos nişte lămuriri elementare de astro/logie/nomie patristică pentru a ajuta la clarificarea înţelegerii acestui pasaj:

Există două zodiace, cel tropical şi sideral. Soarele se află pe cerul al 4-lea (de la pământ), zodiacul sideral (cel cu zodiile-constelaţii, „cel simţit”), este cerul al 8-lea, iar cel tropical, fără stele („gândit”), este cerul al 9-lea. După cum se vede în diagrama de mai jos, în decursul celor 7514 ani de la facerea lumii (2007), cele două zodiace s-au decalat astfel încât în zilele noastre echinocţiul de primăvară se petrece în zodia „simţită” (siderală) Peşti, spre sfârşitul ei.

Zodiacul sideral („simţit”) şi cel tropical („gândit”)
Anul 7515 (2007): Echinocţiul de primăvară „simţit” (la sfârşitul zodiei Peşti);
Echinocţiul de primăvară „gândit” (Berbec, gradul 1)
Cifrele IV, VIII şi IX reprezintă cerurile respective.

Odată lămurită situaţia zodiacului „gândit”, vedem că se mai iveşte şi problema datării echinocţiului respectiv, şi anume: poate fi această dată la rândul ei gândită şi neschimbătoare? Se poate ea fixa la un moment dat, să zicem 21 martie? Ar trebui făcut acest lucru sau nu?

Exact la acest moment face aluzie tâlcuirea Pidalionului. Întrucât acesta s-a redactat la sfârşitul sec. al XVIII-lea, părinţii atoniţi dau aici o tâlcuire apologetică şi polemică, ca răspuns la provocările şi presiunile papistaşe.

Ca răspuns decisiv şi final al acestor pretenţii, Părinţii aghioriţi introduc noţiunea de „echinocţiu gândit”, deosebit clar de cel simţit, ceea ce conduce la consecinţa că, pentru calendarul liturgic Bisericesc criteriul de fixare a datei de 21 martie nu este legat de fenomenele astronomice/astrologice văzute, ci cele gândite. Şi atunci, desigur că Biserica Ortodoxă a acceptat o decalare ce va creşte în decursul timpului (precesia echinocţiilor), fără ca să implice o călcare a hotărârilor pascale.

În primul rând: Paştele va avea totdeauna loc şi după echinocţiul simţit, sideral, astronomic, de care se depărtează treptat înspre vară, ş.a.m.d. Pentru cei ce au invocat anomalia că Paştele va avea loc odată cu Crăciunul, în toiul iernii, precizăm că aceasta ar avea loc – teoretic, ipotetic – în cazul ratei patristice/ptolemeice de 1/300 z (1 zi la 300 de ani), peste aproximativ… 70 000 de ani! Chiar crede cineva cu trezvie duhovnicească, că lumea va mai dura atâta?

Şi totuşi, de ce a fost legată fixarea datei de 21 martie ca termen al echinocţiului de primăvară, ceea ce a dus la cea mai devreme dată posibilă a Paştelor 22 martie? De ce au fixat Părinţii de la Niceea această dată la Sinodul din 325? E posibil ca gregorienii să aibă totuşi dreptate în cramponarea lor pentru fixarea echinocţiului la 21 martie?

Pentru a afla răspunsurile la aceste întrebări, trebuie să apelăm la pascaliograful şi canonistul normativ Matei Vlastare (sec. XIV). Legat de această problemă el ne spune următoarele:

Potrivit revelaţiei tradiţionale cosmologice în prima săptămână a facerii lucrurile au stat în felul următor: în zilele I-VI echinocţiu prelungit de primăvară. Acum, dacă s-ar fi inventat şi aplicat calendarul iulian din prima zi, lucrurile ar fi arătat astfel:

Ziua I, duminică 18 martie;
Ziua II, luni 19 martie;
Ziua III, marţi 20 martie;
Ziua IV, miercuri 21 martie, apariţia luminătorilor, echinocţiu de primăvară
- Soarele se află în zodia Berbec siderală (simţită), care corespunde identic acum cu cea tropicală (gândită), gradul 1.
- Luna plină

Vedem acum limpede că Părinţii niceeni au avut în minte, insuflaţi fiind de Duhul Sfânt, această configuraţie din prima săptămână a facerii lumii. Întrucât evenimentele iconomiei mântuirii noastre au fost lucrate de către Domnul în strânsă concordanţă cu cele de la facerea lumii (răstignirea de vineri, la ceasul 6, după echinocţiul de primăvară, la lună plină), era logic ca şi calcularea pascaliei să ţină cont de toţi aceşti factori cereşti. Dar, acest lucru nu le dă nicidecum dreptate „astronomilor atei ai papii”, cum au fost numiţi în epocă de către ortodocşi reformatorii gregorieni, şi aceasta din motivul arătat mai sus: configuraţia cerească potrivit căreia cele două zodiace, „simţit” şi „gândit” au coincis nu se mai regăseşte de atunci (ziua a 4-a, miercuri 21 martie, anul 1), ci s-a produs decalajul arătat.

Chiar dacă Părinţii au stabilit („fixat” cum se mai spune pe alocuri…) ca data echinocţiului de primăvară să fie 21 martie, să fie clar pentru toată lumea: atunci soarele nu se mai afla deja în gradul 1 al Berbecului ci astfel:

Anul 325 d.Hr. = 5 833 d.f.l. (5508 + 325). Împărţind această sumă la rata de 1 zi la 300 de ani obţinem: 5833 : 300 ~ 19 zile, adică ~ 19 grade (dăm cifre rotunjite şi aproximative, deoarece aici nu interesează precizia ci sensul şi esenţa calculării). Deci, admiţând că o zodie are  30, atunci în vremea Sinodului I Ecumenic soarele se găsea în timpul echinocţiului de primăvară  în gradul 11… Peşti al zodiacului „simţit”! Acest lucru este cunoscut sub numele de „precesia echinocţială” şi este un fenomen ceresc natural schimbător ce nu poate fi modificat decât de către Dumnezeu. În schimb, se poate fixa o dată oarecum abstractă, dar mai bine spus „gândită” a zodiacului cu un Berbec fixat la data dorită de noi, în acest caz 21 martie. Sau, altfel spus, Berbecul „gândit” poate începe totdeauna odată cu echinocţiul de primăvară. La această constantă s-au referit tâlcuitorii Canonului când au spus că „soarele intră în prima miră a zodiei ce se cheamă berbec, nu acelui simţit şi în stele, a celui ce este schimbăcios, ci a celui gândit şi fără stele ce este neschimbăcios după astronomi.” Exact aici s-a strecurat confuzia gregorienilor ce au confundat cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau din neştiinţă (nu putem şti cu absolută siguranţă care au fost situaţiile din sufletele diferiţilor astronomi) aceste două zodiace diferite. Această contopire a lor are caracterul ereziei monofizitismului: absorbirea şi dizolvarea unui element în altul distinct. Erezia dă naştere la eroarea de a considera fix ceea ce este prin natură schimbător, aici zodiacul „simţit”, şi prin aceasta a impune o pascalie antipatristică ce îşi propune realizarea acestui deziderat: „Corectăm ducând nu numai echinocţiul vernal pe locul lui de început conform Conciliului niceean, care azi cu zece zile dat-a înapoi,… dar instituim şi un sistem metodic şi raţional pentru posteritate, care să împiedice echinocţiul şi luna plină a se depărta de propriile sedii.” (Bula Inter gravissimas, 1582)

Vedem deci, că şi la momentul Pidalionului (1800), este anihilat pur şi simplu atât punctul de vedere „ştiinţific” al observaţiilor astronomice variabile cât şi metoda gregoriană de fixare perpetuă a echinocţiului „simţit” la data de 21 martie…

Pascalia Ortodoxă este stabilită pentru totdeauna după criteriile patristice lămurite cum am văzut de către Matei Vlastare şi Sf. Nicodim Aghioritul, şi nu necesită nici o modificare, fie în sensul gregorienilor, fie în sensul vreunei reforme ortodoxe.

—
NOTE:

[1]. Pentru aflarea Pashăi (Paştilor), îndreptare prea alese, şi care nu puteau a se face mai bune, zice Mathei Vlastar, au aşezat şi au dat Sfântul şi de toată lumea Soborul 1, după Canonul 1, al Soborului din Antiohia. Care în Canoanele Soborului 1, nu se află. Dar precum şi la Mathei Vlastaris, şi în sfintele Evanghelii tipărite, şi în alte cărţi multe. Deci pe amărunţita (amănunţita) cunoştinţă a Pascaliei aceştia noi lăsând a o învăţa deosebit şi chiar pascaliocuvântătorii noştri, atâta numai zicem la aceasta subînsemnare, cum că patru oarecare de nevoie se caută pentru Paştile noastre: (1) Că Paştile trebuie a se face totdeauna după echinocţiu de primăvară, (2) Că nu se cade a se face întru aceeaşi zi, cu legiuitele paşti ale iudeilor (care amândouă acestea să hotărăsc de acest al 7-lea Apostolesc Canon) (3) Ca să nu se facă chiar şi nehotărât după echinocţiu, ci după cea întâi lună plină a lui martie, care se va întâmpla după echinocţiu. (4) Ca să se facă în întâia duminică ce se va întâmpla după luna plină (iar aceste două din predanie le avem, şi nu din Canon). Drept aceea ca să se păzească câte patru rânduirile acestea deopotrivă în toată lumea, şi să prăznuiască creştinii întru aceeaşi vreme, şi întru aceeaşi zi Sfintele Paşti, şi să nu aibă trebuinţă în fiecare an de astronomi, şi de Soboare, au tocmit de Dumnezeu înţelepţiţii Părinţi dreptarul cel pentru Paşti. Dar înseamnă că pentru nerânduiala [greceşte anomalia] mişcării Lunii, nu se păzeşte a patra rânduire totdeauna, ci câteodată se calcă. Fiindcă după acelaşi Vlastar, după 300 de ani, cu două zile după întâia plinălunie (lună plină) urmează a se face legiuitele Paşti, în zi de duminică. Iar aceste două zile, care prisosesc din nerânduiala aceasta, adăugându-se, trec uneori peste duminica 1 care se întâmplă după plinalunie (luna plină) a lui martie, în care duminică noi prăznuim Stâlpările, şi în cea viitoare facem Paştile. Iar din această puţină călcare, nici o abatere din Blagocestie, nici ceva necuviincios, ori primejdie sufletească nu urmează. Pentru aceasta şi dumnezeiescul Hrisostom (în Cuvântul cel către cei ce postesc la Paştile cele dintâi) zice: Scumpătatea timpului, şi pândire a zilelor Biserica lui Hristos nu ştie. Fiindcă de câte ori mănâncă Pâinea aceasta de viaţă făcătoare, şi bea Paharul acesta, vesteşte moartea Domnului. Şi Paşti săvârşeşti: ci fiindcă la Soborul întâi s-au adunat Părinţii şi au rânduit când să se facă Paştile, cinstind Biserica pretutindenea pe învoire şi pe unire, au primit rânduiala care ei au făcut…
Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele de toată lumea, care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi, vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-au pogorât echinocţiul. Dar încă n-au voit a o strămuta din 21 martie, unde o au găsit Soborul 1. Cinstind mai mult pe învoirea şi unirea Bisericii, decât pe amărunţimea echinocţiului, care nu pricinuieşte, nici la aflarea Paştilor noastre o tulburare, nici vătămare blagocestie. Iar mai ales că amărunţimea aceasta şi pricinuieşte latinilor, două necuviinţe mari, adică, a prăznui ei paştile, ori cu iudeii, care este împotriva acestui Apostolesc Canon, ori mai înainte de iudei. Şi cum că mai mult place lui Dumnezeu rânduiala Pascaliei, şi în scurt a zice, a Calendarului nostru, de cât rânduiala Pascaliei şi a calendarului latinilor, este văzut din minunile ce au arătat şi arătă până acum pentru aceasta. Căci în părţile Heliopolis cei din Egipt, unde sunt piramidele cele două mari, în fieştecare an lucrează Dumnezeu minune ca aceasta: Adică, în seara Joii cei mari a noastre (nu a latinilor) pământul varsă moaşte şi oase vechi de oameni. De care să umple un câmp lat, care stau până în Joia înălţării, şi atuncea se ascund şi nicidecum se văd, până iarăşi în Joia cea mare. Aceasta nu este vreo basnă [basm], ci adevărat lucru, şi mărturisit de istoricii vechi şi noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul, şi de pururea pomenitul Nectarie Patriarhul Ierusalimului, care în hronograful arabicesc îl povesteşte fila 266 şi cu ochii săi l-a văzut, precum din cele ce zice mai jos se vede. (Iar oasele acestea omeneşti mai înainte vestesc, învierea morţilor ce va să fie, precum le-a văzut şi Proorocul Iezechiel.) Dar scrie şi pomenita Coresie, că Paştile scria către Papa Leon (precum se arată în Epistola 63 a lui Leon) cum că prăznuind oarecând Paştile, răsăritenii în 22 a lui aprilie, iar apusenii în 25 a lui martie, un izvor de apă fiind uscat mai înainte, s-a umplut de apă în 22 a lui aprilie, la Paştile noastre, şi nu la al latinilor. Vezi pe Dosithei cartea 12 pentru Patriarhii cei ai Ierusalimului care povesteşte de o minune ce s-a făcut la Beligrad, adeveritoare calendarului nostru, şi surpătoare calendarului latin, pe care o a văzut un Paisie Patriarh al Ierusalimului, un aluat ce s-a plămădit de o latincă în ziua Proorocului Ilie, s-a prefăcut în piatră uşoară, numită Chisira.

[2]. Că marele Constantin cel întocmai cu Apostolii, pe lângă alte bunătăţi ce a făcut, a adaos şi aceasta, să roage pe întâiul Sobor a toată lumea să rânduiască ca să se prăznuiască Sfintele Paşti în toată lumea întru una şi aceeaşi zi. Că nu au suferit fericitul să vadă pentru praznicul acesta despărţită Biserica lui Hristos, şi că se fac multe soboare în osebite părţi, şi că apusenilor li se stă împotrivă pentru aceasta despre asieni, apusenii urmând obiceiul bătrânilor celor mai înainte de ei, iar asienii, urmând lui Ioan Evanghelistul, şi celorlalţi Apostoli, precum scrie Policarp al Smirnei către Victor al Romei. După Eusebie cartea 5 cap 13. Vezi şi cuvintele lui Hrisostom cele pentru Paşti. În care minunat aligoriseşte pe cele ale Paştilor vechi în Hristos.

Tags: Religie/Traditii