Iustina Andreescu *

Serialul “Scurta istorie a picturii bizantine” a fost publicat in original in revista “Catacombele Ortodoxiei”, editata de Biserica Ortodoxa Romana de Stil Vechi. Reprodus de Altermedia cu permisiunea autorilor.

CREŞTINISMUL SE CONTUREAZĂ în lumea greco-romană, o lume bulversată de convulsii sociale, atât de natură materială, cât şi spirituală. Societatea este câmpul de luptă al ideilor şi sistemelor religioase ale timpului aceluia. În acest spaţiu, plin de conflicte, dar adânc preocupat de problemele spirituale, creştinismul aduce o nouă concepţie despre lume, complet diferită de orice idee existentă până atunci. Imaginea, ca întrupare a cuvintelor Sfintei Scripturi, s-a dezvoltat treptat, odată cu Biserica şi în timp ce aceasta îşi stabilea dogmele.

Imaginea sfântă a apărut încă de la începuturile creştinismului, fiind unul din principalele mijloace de propovăduire şi de mărturisire ale Sfintei Scripturi. Imaginea, ca limbaj, sau mai bine zis, ca întrupare a cuvintelor Sfintei Scripturi, s-a dezvoltat treptat, odată cu Biserica şi în timp ce aceasta îşi stabilea dogmele.

Creştinismul se conturează în lumea greco-romană, o lume bulversată de convulsii sociale, atât de natură materială, cât şi spirituală. Cultura clasică, ce dădea o motivaţie tuturor eforturilor creatoare ale omului, este acum considerată a fi îmbătrânită şi decăzută, iar credinţa în forţele proprii, care era esenţa însăşi a eroului antic, slăbeşte, creşte nedumerirea faţă de raţionalism şi faţă de ştiinţă. Societatea este câmpul de luptă al ideilor şi sistemelor religioase ale timpului aceluia. În acest spaţiu, plin de conflicte, dar adânc preocupat de problemele spirituale, creştinismul aduce o nouă concepţie despre lume, complet diferită de orice idee existentă până atunci.

La început, creştinismul s-a manifestat într-un spaţiu restrîns, confruntându-se cu multe probleme izvorâte din dificultatea societăţii de a depăşi vechile concepţii, atât cele provenite din tradiţia iudaică, cât şi cele ce îşi aveau sorgintea în tradiţia antică, greco-romană. Acesta a fost şi cazul imaginilor, a căror acceptare se împiedica, pe de o parte, de interdicţia Vechiului Testament cu privire la reprezentarea lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât comunitaţile creştine erau înconjurate de păgânism, iar experienţa nefastă a idolatriei păgâne îi făcea pe primii creştini să evite orice formă de manifestare artistică ce le–ar fi putut contamina religia, şi, pe de altă parte, de lipsa unui limbaj artistic adecvat, cu ajutorul căruia să se poată reprezenta aşa cum se cuvenea chipul lui Hristos. În plus, în acele timpuri, nu se explicitase încă dogma Întrupării care le-ar fi oferit motivul, certitudinea şi chiar datoria de a reprezenta chipul lui Hristos.

De aceea, Biserica li s–a adresat iniţial creştinilor printr–un limbaj mai accesibil şi mai adecvat decât imaginea directă pe care, după cum am văzut, nu erau pregătiţi să o primească. În legătură cu aceasta, Sfinţii Părinţi stabiliseră o regulă, bazată pe Sfânta Scriptură, prin care se cerea ca tainele creştine fundamentale să le fie ascunse celor ce urmau să primească Sfântul Botez, până la un anumit moment (dându–se aici exemplu faptul că Domnul se adresa în pilde care erau abia ulterior dezvăluite ucenicilor). De aceea, Biserica folosea un limbaj al simbolurilor, ale căror sensuri se dezvăluiau catehumenilor, pe măsura pregătirii pentru Sfântul Botez. Căci zice Sfântul Chiril: “nu le vorbim făţiş despre taine, ci vorbim multe în chip învăluit, ca în parabole, aşa încât credincioşii care ştiu înţeleg, iar cei ce nu ştiu nu suferă nici o pagubă”. Alt motiv pentru utilizarea limbajului simbolic era şi acela că raportul dintre creştini şi lumea din afară necesita un limbaj cifrat, pentru că nu se puteau divulga lumii exterioare, păgâne şi ostile, Sfintele Taine ale Bisericii.

Primii creştini foloseau, înainte de orice, simboluri biblice. Pe lângă rarele imagini directe, explicite ale lui Hristos, există o multitudine de reprezentări simbolice. Printre cele ce utilizează forma umană, întâlnim, în primul rând, imaginea Bunului Păstor, care apare încă din secolul I. Ea este inspirată din textele biblice, unde lumea este figurată ca o stână al cărei păstor este Dumnezeu, căci Domnul Nostru Însuşi zice: “Eu sunt păstorul cel bun” şi “am venit pentru oile cele pierdute din casa lui Israel”. Adoptând această imagine, creştinismul îi conferă un sens precis: Bunul Păstor – Dumnezeu Întrupat – ia asupră-Şi oaia cea pierdută, adică natura umană decăzută, pe care o uneşte cu slava Sa dumnezeiască.

Un alt simbol, care la prima vedere ar părea doar un element decorativ, şi care s-a păstrat până în zilele noastre, este cel al viţei-de-vie. Ea aminteşte şi simbolizează taina centrală a Bisericii, Sfânta Euharistie. “Via dă vinul, precum Cuvântul Şi-a dat sângele” cum zice Sfântul Clement Alexandrinul. Alături de viţa-de-vie, întâlnim, ca unul din simbolurile cele mai răspândite, peştele. Mântuitorul chemându-i pe ucenici la apostolat le spune: “Urmaţi-Mă şi vă voi face pe voi pescari de oameni”, El comparând astfel Împărăţia cerurilor cu un năvod plin cu tot soiul de peşti. Această imagine mai serveşte şi ca simbol al bunătăţilor cereşti, al propovăduitorilor, dar şi al convertiţilor. Atunci când trebuia reprezentat Hristos în mijlocul creştinilor uniţi cu El prin Sfântul Botez, se pictau mai mulţi peştişori înconjurând un peşte mai mare.

Altă reprezentare al lui Hristos, extrem de răspândită în catacombe este cea al mielului care, şi ea, apare în secolul I. Asemenea peştelui, este, în acelaşi timp simbolul lui Hristos, al creştinului în general şi mai ales al Sfinţilor Apostoli. Mieii care se adăpau la pâraie îi simbolizează pe creştinii care beau apa vie a învăţăturii evanghelice. Atunci când erau doi miei se desemna Biserica Evreilor şi Biserica Neamurilor. Ca simbol principal al lui Hristos, mielul a înlocuit multă vreme imaginea directă a Domnului nostru, chiar şi în scene biblice precum Schimbarea la Faţă sau Botezul, în care nu doar Hristos, ci şi Sfinţii Apostoli sau Sfântul Ioan Botezătorul erau reprezentaţi sub formă de miei.

Maica Domnului este de la început înfăţişată în mod direct singură, ca Orantă, adică rugându-se, aceasta arătând rolul ei de mijlocitoare către Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru lume.

Toate aceste simboluri nu erau suficiente, însă, pentru înţelegerea învăţăturilor creştine de către păgânii care veneau în Biserică. Pentru a-i apropia de adevăr, Biserica a adoptat unele simboluri, forme, mituri păgâne, elemente absorbite din arta greco-romană, egipteană, siriană sau a altor popoare care vor fi purificate, adaptate, sfinţite prin conţinutul pe care îl vor transmite astfel, putând fi purtătoare a învăţăturilor mântuitoare, împlinite prin Întrupare. În timp, conţinutul nou va reuşi să modifice înseşi formele prin care se exprimă.

Creştinismul s-a răspândit rapid în Orient şi a cuprins largi mase populare, care-şi vor elabora, de-a lungul secolelor, o artă proprie, sinceră şi fără pretenţii, pe care orice om din popor o va înţelege şi o va admira. Va fi predominant ornamentală, deoarece divinitatea era un concept abstract, care stârnea teamă în sufletul credincioşilor. Târziu, aceştia vor îndrăzni să realizeze o reprezentare iconografică directă.

Pentru creştinii primelor veacuri, scopul final al existenţei umane era depăşirea planului material şi aspiraţia către Dumnezeu. Obsesia păcatului şi teama de moarte, viaţa pământească asemănată unei fundături fără ieşire, făceau ca toate aspiraţiile şi toată nădejdea să fie îndreptate către viaţa de dincolo şi, mai mult, către Întruparea Domnului, pentru mântuirea oamenilor. Pe acest fapt al Întrupării Domnului s-a fondat parţiala reabilitare a lumii materiale şi credinţa în viitoarea victorie asupra păcatului şi a morţii: “Şi corpul, cândva hărăzit pieirii – spune Sfântul Efrem Sirul – va străluci cum nu s-a mai văzut.” Deci, corpul, “mormânt al sufletului“ în concepţia antică păgână, devine “templu al Duhului Sfânt”, dar doar prin credinţa în Hristos şi în Întruparea Lui, prin imitarea vieţii lui şi respectarea învăţăturii Lui. Un lucru care umplea de fericire şi nădejde inima credinciosului, prin faptul că-i permitea comunicarea cu Dumnezeu, era participarea la tainele Bisericii, prin intermediul tuturor slujbelor care se săvârşeau în Biserică. Acestea erau în aşa fel concepute încât să îndrepte, atât mintea, cât şi simţurile, spre Dumnezeu, prin ascultarea muzicii psaltice, prin contemplarea sfintelor icoane, prin pătrunderea înţelesului adânc al cuvintelor Sfintei Scripturi, prin respirarea mirosului de tămâie, prin gustarea Sfintei Anafure, a Sfintei Aghiazme, culminând cu Sfânta Împărtăşanie.

(va urma)