24 februarie

Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit si Cap de Primavara sau Cap de Vara, este Dragobete, fiul Dochiei. El este identificat cu Cupidon, zeul dragostei in mitologia romana, si cu Eros, zeul iubirii in mitologia greaca. Local, este numit Navalnicul, fecior frumos care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, metamorfozat de Maica Domnului in floarea cu acelasi nume. Dragobetele a fost sarbatorit de tinerii satelor pana la mijlocul secolului al XX-lea la 24 si 28 februarie sau la 1 si 25 martie. In ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se strang in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile.

Pasarile neinsotite la Dragobete raman stinghere si fara pui pana in ziua de Dragobete a anului viitor. Asemanator pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca, sa faca Dragobetele, pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an: “O femeie numai mana s-o puna pe un barbat strain si va fi dragastoasa in tot cursul anului”. Daca timpul era favorabil, fetele si feciorii adunati in cete ieseau la padure haulind si chiuind pentru a culege primele flori ale primaverii, ghiocelul si brandusa de primavara. In unele sate se scotea din pamant radacina de spanz, cu multiple utilizari in medicina populara. Din zapada netopita in ziua de Dragobete fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau la anumite sarbatori de peste an. Se spunea ca cel care lucreaza de Dragobete va ciricai, precum pasarile, toata viata. Desfasurarea ceremoniilor si actelor rituale sunt atestate de informatiile oamenilor in varsta si de unele zicale precum Dragobetele saruta fetele (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).

DRAGOBETELE SAU SĂRBĂTOAREA DRAGOSTEI

Marcel Lutic

Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, ţineau sau făceau Dragobetele. Potrivit tradiţiei Dragobetele era “o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere.” Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă, se ieşea afară din sat, băieţii adunând lemne pentru foc iar fetele culegând flori de primăvară, flori folosite apoi în descântecele de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grija, avea proprietăţi magice, spunându-se că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se folosea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.

În jurul focurilor aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute însă, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goana fiind numită “zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefaţând logodnele adevărate. Dacă nu se făcea Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor putea îndrăgosti în anul care urma; în plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiţi.

Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat… străin (de sat) şi deveneai drăgăstoasă bărbaţilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. Îndeobşte, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu şi pentru cele mari.

Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos şi tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri; unele fete şi femei doreau chiar să fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind “nevoite” să se lase iubite de Dragobete. Chiar dacă mai “pedepsea” femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc.

Originea acestei sărbători este în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor. Nu întâmplător, pasărea era considerată una din cele mai vechi divinităţi ale naturii şi dragostei. Ei bine, românii numeau sărbătoarea Dragobetele şi Logodnicul Păsărilor, spunând că acum acestea se împerechează şi îşi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat şi de către oameni. Motivaţiile preluării erau profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc “pasăre” însemnând chiar “mesaj al cerului”.

În final, o întrebare şi o urare. Întrebarea: de ce nu găsim în şirul sărbătorilor noastre locul potrivit şi Dragobetelui, imitând, în schimb, forma occidentală a aceleiaşi sărbători? Urarea: să ne aducem mai des aminte de păsări, animale şi flori şi vom face din zilele noastre sărbători ale dragostei! Cu atât mai mult cu cât una din funcţiile esenţiale ale sărbătorilor tradiţionale era aceea a repunerii în acord a omului, a comunităţilor, cu Dumnezeu, cu Universul.

(Eseu aparut in revista “Arta de a trai”. Multumim dlui Constantin Turcanu, directorul revistei pentru permisiunea de a il reproduce in publicatia noastra)