Diana Iane

„Facem totul, chiar şi cele mai absurde lucruri, pentru a scăpa de propriul suflet. Nu o scoatem la capăt cu noi înşine şi ne lipseşte credinţa că din noi ar putea ieşi ceva folositor. Omul merită să se ocupe de sine însuşi şi în propriul său suflet există ceva care s-ar putea dezvolta” (C.G.Jung)

CEA MAI IUBITA sărbătoare a verii, Sânzienele păstrează încă înţelesurile tainice ale devenirii umane urmând mersul Soarelui. Ea este situată în preajma momentului când Soarele se află la apogeul înălţării – solstiţiul de vară. Ca şi la Paşti, de Sânziene, Soarele e vesel şi joacă pe cer de parcă ar fi trei Sori. Ca la orice mare sărbătoare tradiţiile abundă, marcând întretăierea dintre planul realităţii şi planurile superioare. Sânzienele nu vin din lumea asta, ele sunt sfintele zâne [după cum spune şi numele - n.a], care veghează asupra celor ce le respectă ziua.

Ele bagă bob grâului, ursesc fetele, vindecă bolile, aduc belşug în case. Tocmai de aceea, sărbătoarea lor are şi semnificaţii agrare, amintind de Marea Mamă. În imagologia populară, Sânziana „ar umbla pe pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. În cetele de Drăgaică, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă şi cunună împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununiei” (Ion Ghinoiu).

Sânzienele- aşa cum le-am trăit

În vremurile de demult, oamenii nu aveau în casă calendare scrise, acest rol fiind îndeplinit de semnele Cerului şi ale Pământului, de mersul stelelor, de cântecul păsărilor, de mugetul vitelor, de iarba câmpului, semne pe care ei le descifrau în înţelesul strămoşesc. Când cântă cucul întâia oară, e semn că a venit primăvara şi e an nou agrar şi pastoral.
Cucu cântă pe-o cătină
Codreanu urcă la stână

Începând cu Sânzienele, cucul nu mai cântă, iar dacă se mai aude după această dată, e semn că va urma foamete sau o mare bătălie. Cucul este mesagerul dragostei, călăuză pe tărâmul celălalt, dar şi vestitorul morţii.
Când frumoasa floare galbenă a sânzienelor se deschidea, cei bătrâni ştiau că e noaptea Împărătesei – cum mai este numită Sânziana.

Într-un sat pierdut în Munţii Apusenilor, o bătrână îşi mai aminteşte de aceste timpuri. E noaptea de Sânziene. Lângă mormintele familiei, care în satele de munte se găsesc în curtea casei, nepotul a aprins un foc mare, cum cere tradiţia în această noapte. În jurul focului, aşteptăm parcă să se coboare sufletele moşilor trecuţi în lumea de dincolo. După o lungă tăcere, bătrâna îmi povesteşte, ca pe lucrul cel mai firesc din lume, că în tinereţea ei le-a văzut pe Sânziene învârtindu-se în hore aeriene prin livada din spatele casei. Jocul Măiastrelor era însoţit de un cântec, care nu poate fi comparat cu nici un cântec omenesc. Înfăţişarea zânelor a lăsat-o pentru o clipă mută pe bătrână.

Amintirile bătrânei trezesc în mine speranţa că poate le voi vedea şi eu, că lumea nostră şi lumea lor, pe care noi nu mai avem ochi să o vedem, se vor încrucişa încă o dată. Dar totul nu se face după bunul plac schimbător al omului şi după voia Cerului. Aşa că am rămas cu încrederea şi cu regretul că în ciuda termenului de „oameni civilizaţi” ne îndepărtăm tot mai mult de adevărata cunoaştere. Bătrânii ştiau multe. Acum când ştiinţa a adus în atenţie posibilitatea existenţei unor lumi paralele, vechile tradiţii capătă sens. Sunt lucruri pe care nici o carte nu ni le va dezvălui, pe care nici o tehnologie nu le va descifra. Numai voinţa celor ce stau deasupra nostră ni le-ar putea strecura în suflet.

Cu interesul trezit, la întoarcerea acasă din Apuseni, am poposit la bunicii mei. Într-un răgaz, căci cei bătrâni nu vorbesc mult, am rugat-o pe bunica să-mi povestească de Sânziene. Cu aceaşi simplitate frapantă mi-a povestit că atunci când era fată, la casa părinţilor, i s-au arătat printre coroanele prunilor din grădină, în straie albe şi strălucitoare, plutind prin aer. Deci apariţiile lor nu sunt chiar aşa de rare, mi-am spus eu, şi mi-am întărit încrederea că în drumul vieţii le voi întâlni şi eu.

Mult mai târziu, citindu-l pe Frazer, aveam să descopăr că momentul solstiţiului a fost celebrat în întreaga Europă încă din cele mai vechi timpuri, într-un mod asemănător la mai toate popoarele. De unde această unitate de gândire, este o întrebare care mă frământă şi astăzi. „În Europa, marea sărbătoare a solstiţiului de vară a fost înainte de toate sărbătoarea îndrăgostiţilor şi a focului. Şi multe prevestiri de dragoste şi de căsătorie ei citesc în florile ce se deschid în acest timp mistic” (J.G. Frazer).

Căsătoria celestă şi terestră

Sânziana, este în baladele româneşti Iana Simziana, sora Soarelui. Ea locuieşte pe pajişti miraculoase, unde cresc, buruieni alese şi grăitoare, care-i asigură nemurirea. După ce a umblat ca să se însoare „Măre nouă ai/Tot pe nouă cai”, „puternicul Soare” alege drept logodnică chiar pe sora sa, Ilaeana Simzeana Doamna florilor/Ş-a garoafelor,/Sora Soarelui/Spuma laptelui. Întrucât căsătoria dintre frate si soră este interzisă, aceasta îi cere în schimb să-i facă

Pod pe Marea Neagră,
De fier
Şi oţel,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mânăstire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie,
C-o scară de fier
Pân’ la naltul cer!

Toate acestea nu sunt decât elemnte alegorice, care sugerează legătura cu alte lumi celeste. Ileana-Iana evită căsătoria aruncându-se în apă de pe podul pe care Soarele îl clădise. Ea se transformă în mreană, dar lui Dumneazeu i se face milă şi o aruncă pe cer, fiind veşnic despărţită de Soare. Semnificaţia scenei se traduce prin faptul că „nu avem de a face cu o simplă regenerare a Vieţii, ci cu o transformare radicală a vieţii, de 180 de grade, cu un salt de la nivelul ontologic uman terestru, la cel astral, cosmic” (V. V. Filip). Căsătoria Soarelui cu Luna, care a fost figurată pe steagurile voievozilor din Ţara Românească, nu poate fi interpretată decât în sensul sfidării morţii, prin trecerea în planuri superioare. Perechea Soare-Lună înseamnă armonizarea contrariilor din fiinţa umană. Luna, prin excelenţă, „măsoară, ţese leagă între ele planuri cosmice distincte şi realităţi eterogene”. (M.Eliade) .

Ileana Sânziana, în ipostaza lunii este o zeitate a ferilităţii, cu aspecte chtoniene, ce ţin de natura primordială şi maternă a omului, după cum o arată şi practicile din noaptea de Sânziene. Ea este totodată stăpâna apelor. De altfel, apa, alături de foc, este un alt element important al acestei sărbători. „Apa a jucat întotdeauna un rol considerabil în ritualurile solstiţiului de vară, cea ce explică de ce Biserica, aruncându-şi mantaua peste vechea sărbătoare păgână o consacră Sf. Ioan Botezătorul”. (J.G. Frazer, 43, vol.II).

În vremurile de demult, ritualul se desfăşura după un scenariu plin de sensuri, amintind de nunta cosmică şi de devenirea umană. În noaptea de Sânziene, fetele şi băieţii se strâng în jurul focului, şi învârtesc făclii în sensul mişcării Soarelui, strigând:

Du-te Soare, vino lună,
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să o adune
Să le prindă în cunune,
Să le pună la pălărie
Struţuri pentru cununie.
Boabele să le răstească,
Până-n toamnă să nuntească.

Fetele împletesc cununi de sânziene pe care le aruncă pe case. Dacă acestea rămân agăţate pe hornuri, fetele se vor mărita chiar în anul acela. Apoi a doua zi, feciorii colindă satul spre a-şi întâlni aleasa, strigând:

Du-te lună, vino Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.

În întreaga Europă, transformarea umană adusă de noapte Sânzienelor, stă sub semnul căsătoriei, atât în plan fizic, cât şi simbolic, iar tinerii se numesc pe alocuri „iubiţii sfântului Ioan”. Căsătoria simbolică înseamnă alungarea morţii şi renaşterea, însuşi Uranus, cerul, unindu-se în vremurile primordiale cu sora sa Gheea şi dând naştere titanilor.
Floarea Sânzienelor a înflorit şi în această noapte, semn că ea nu va pieri atâta vreme cât n-o vom uita, întocmai ca şi Stăpâna sa.