JUSTIN

Puţine însemnări adunate de FLORIN STUPARU
despre părintele nostru întru Hristos, JUSTIN PÎRVU, din zicerile sale şi ale părinţilor şi fraţilor noştri întru Hristos,
CĂRORA TUTUROR LE MULŢUMESC ŞI LE ROG MÎNTUIRE, prin rugăciunile şi lacrimile Stareţului nostru Justin,
care vrea să ne nască întru Hristos pe noi, toţi cei care i-am călcat cîndva pragul

CUPRINSUL:
Cuvînt de început ● Întemeierea mănăstirii (amintirile părintelui Justin) ● Mănăstirea de la deal ● Mănăstirea de la vale ● „Satul mănăstirii” ● Ucenicii din lume ● Semnele vremii

CUVÎNT DE ÎNCEPUT

Cîndva, prin 1991-92, am aflat că un oarecare bătrîn Iustin Pîrvu, la 72 de ani, ridică mănăstire undeva în munte, pe un drum forestier ce se pierde în pădure. Că slujeşte sub cerul liber sau într-o magazie de scînduri. Nu ştiam ce e aceea mănăstire, fiind cu totul străin de Ortodoxie. Şi nici măcar nu am cerut să văd vreo fotografie de la Petru Vodă; cu toate acestea, auzind de lucrarea acelui bătrîn, am simţit o căldură în inimă, fără să ştiu de ce, şi mai ales fără să ştiu că încălzirea inimii (nu a minţii) este semn al unui gînd bun, venit de la Dumnezeu, iar nu de la înşelătorul diavol. Mai tîrziu, cînd am ajuns să fiu cîţiva ani vecin de aproape cu părintele Iustin şi apoi să-mi fac casă în preajma mănăstirii, am înţeles ce însemna acel simţămînt.

Florin Stuparu, octombrie 2007

* * *

ICOANA

Gîndindu-mă la alcătuirea acestei lucrări, mi-am închipuit că, dacă aş vrea să zugrăvesc portretul cuiva, aş aşeza în jurul lui mai multe oglinzi, urmînd apoi să adun într-un singur tablou toate imaginile aceluia răsfrînte într-însele. Şi aşa am făcut, folosindu-mă de icoanele pe care Stareţul Iustin le-a lăsat în sufletul celor cu care am vorbit. Pe scurt, care ar fi aşadar portretul părintelui Iustin, precum se vede din ce s-a povestit pînă acum? Să recitim:

„Mi-e greu să vorbesc despre Părintele Iustin, pentru că el mi-a fost, este şi îmi va fi părinte duhovnicesc cît Domnul Hristos va lumina sufletele noastre. Aş putea vorbi mai uşor despre părinţii mei după trup, dar – despre cel ce te naşte în Hristos cu lacrimile sale, care te poartă cu drag în spatele rugăciunilor sale, care neîncetat te scoate dintre tîlhari, te duce la hanul Samarineanului milostiv cu o vorbă bună şi apoi te ia de mînă înapoi spre Ierusalim, despre cel ce negrăit te învaţă cele negrăite şi pururea soleşte pentru mîntuirea ta şi a unei lumi întregi – cu ce cuvinte oare se va putea grăi? Părintele Iustin a intrat luminos în viaţa mea chiar în ziua cînd am hotărît să plec la mănăstire. Fără a-i spune ceva despre aceasta, unul dintre ucenicii săi a început să-mi povestească despre un bătrîn frumos, iubitor de nevoinţe şi cu viaţă aleasă, şi mi-a arătat fotografia părintelui Iustin stînd în genunchi lîngă icoana Sfîntului Arhanghel Mihail. Am ştiut de atunci că viaţa mea va fi legată de a lui. [...]

Se vor găsi alţii să-i facă o biografie exactă părintelui Iustin, deşi s-ar putea socoti că e şi datoria mea să împlinesc acest lucru. Am să scriu aici însă doar cîteva amănunte, cîteva imagini din viaţa sa, cît mi-a fost dat să cunosc pînă azi. Holul din faţa chiliei Bătrînului este plin de oameni de pe la orele 8-9 dimineaţa pînă la 9-10 seara. Uneori chiar 11 (deci între 12 şi 15 ore, zi de zi). Iar după această oră tîrzie, nevoitorul lui Hristos mai are uneori doar un ceas de odihnă pentru a fi gata de luptă, gata pentru lupta cea bună a rugăciunii. De la miezul nopţii pînă spre ora 4 şi uneori 5 dimineaţa, părintele Iustin este în altarul bisericii, împreună cu cei ce noapte de noapte vin să-L slăvească pe Domnul şi să ceară mila Lui. De multe ori, la Liturghie, Părintele Iustin iese din altar şi se duce în pridvorul bisericii să spovedească. Nu de puţine ori se încheie pravila Bisericii, obştea pleacă pe la chilii, dar sfinţia sa rămîne acolo, în scaunul de spovedanie. Adesea, merge la chilie şi ţine uşa deschisă încă un ceas, două, pentru cei ce nu au apucat seara să intre să îl vadă şi să-i spună durerile şi necazurile. Aşa că spre orele 6-7 dimineaţa apucă şi părintele Iustin să doarmă un pic. Şi după două ceasuri o ia de la capăt. De multe ori m-am întrebat ce se poate face pentru a-l ajuta pe Bătrîn, şi spun că în afară de rugăciune alt răspuns mai potrivit nu se poate găsi. Cine oare dintre noi îşi poate îngădui mai puţin de 4 ore de odihnă, inclusiv rugăciuni personale, citit şi un pic de somn, zi de zi, după ce trebuie să îţi deschizi inima către cel puţin 200 de oameni care vin la chilia ta nu ca să-ţi aducă bucuriile lor (deşi mai vin şi dintre aceştia, dar puţini şi rar), ci durerile şi jalea încercărilor prin care îi trece viaţa? Dacă ai avea 25-30 de ani, poate că ai vrea să încerci pentru o scurtă vreme astfel de nevoinţe. Dar la aproape 90 de ani? Dar cînd trebuie să faci aceasta o viaţă întreagă? Sigur, episcopii şi preoţii de parohie ar trebui să ia de pe umerii bătrînului duhovnic sutele şi miile de mireni care vin în fiecare zi să-l caute. Dar pentru aceasta ar trebui să fie şi ei zilnic în biserici, să se roage, să slujească şi să stea în faţa oamenilor. Nu e vremea vreunui reproş, ci e vremea să vedem cum un bătrîn din inima munţilor ţine mare parte din creştinismul românesc – şi nu numai – pe umerii săi. L-am întrebat într-o zi: Cum faceţi, părinte, de îi daţi fiecăruia cîte un cuvînt, şi întotdeauna cel potrivit? Fac şi eu haiducie! – mi-a zis. Părintele Iustin ia de la Dumnezeu, de la Maica Domnului, de la îngeri şi de la sfinţi cîte un pic din bogăţia darului dumnezeiesc, şi dă celor ce îi trec pragul. [...]

Duhovnicul acesta ţinut de Dumnezeu pentru România de azi suferă însă şi el de o mare durere: singurătatea. Singurătatea duhovnicului este cea despre care se poate vorbi cel mai greu. Suferinţele celor ce îşi deschid sufletele în faţa sa, păcatele fără de număr şi groaznice pe care le fac astăzi oamenii, cruzimea, ura, lipsa de omenie şi pervertirea sufletului omenesc lărgesc clipă de clipă un hău pe care duhovnicul îl poartă în suflet. Căci el îi iubeşte pe aceştia toţi, se roagă neîncetat pentru ei, îi mîngîie pe toţi cei greu încercaţi, îi ridică din căderi şi îi îmbărbătează pe cei ce vor să se mîntuiască, este aproape de sufletul lor cu iubire de mamă, cu inimă de mamă, cum zicea părintele Cleopa; şi este aproape şi de Hristos, Care l-a trimis pe el, pe duhovnic, în faţa lor şi Care îi grăieşte tainic cuvintele mîntuitoare. Dar trăieşte şi durerea sfîşietoare a iadului din sufletele oamenilor, plînge şi strigă către Domnul să-i izbăvească şi să-i mîntuiască.”

*

„De părintele Iustin auzisem cam prin anul 3-4 de facultate. Credeam că e undeva pe un vîrf de munte cum e Ceahlăul. Un bătrîn care nu ştie de lume…, eh! – la care mai vin unu-doi oameni, le mai dă un sfat, poate… Nu ştiam că are o asemenea lucrare sau că e atît de tînăr în duh. Părintele, cînd m-a văzut, a început să zîmbească aşa frumos. Parcă îl cunoşteam dintotdeauna.

Şi îi e foarte milă. Are o milă extraordinară.”

*
„Cineva mi-a zis: Măi, este un părinte care uite, măi, doarme patru ore pe noapte, se roagă, slujeşte Sfînta Liturghie… Pe atunci, părintele slujea mai des. O făcut puşcărie – zice. Eu, cînd am auzit că doarme numai patru ore pe noapte, am zis: Măi frate, să ştii că în omul ăsta e har mult de la Dumnezeu! Altfel nu poate! Un om normal nu poate; cu un asemenea regim, ajunge la dereglare. Şi am zis eu: Măi, în omul ăsta e mult har al lui Dumnezeu! Şi am vrut să-l cunosc şi eu… Părintele Iustin ţine mănăstirea cu rugăciunea lui şi toţi care ascultă de el au harul lui Dumnezeu. Care se abate şi se împotriveşte lui intră în ispite grozave; şi, dacă nu se căieşte, se desparte de duhovnic şi atunci pleacă. Iar dacă nu pleacă, rămîne aicea într-o stare de luptă cu Stareţul, de vrăjmăşie, ceea ce e cam vrăjmaş, cam diavol.

Stăteam pe hol la părintele cu orele, şi mă gîndeam: Măi, ce-o fi călugărul, măi? Ce-o fi un călugăr? M-am întrebat: Ce-i ăla călugăr? Şi, cînd am intrat, l-am întrebat pe părintele: Părinte, da’ ce-i călugărul? Şi mi-o zis: Măi! – mi-o spus, zîmbind la mine; şi, cînd zîmbeşte din inimă la un om, părintele îl scoate şi din iad – mi-o zis că un călugăr este Evanghelia întrupată… Evanghelia întrupată! Măi, şi cum mi-o spus-o el – că nu oricine îţi spune: „Evanghelia întrupată” are vreun efect asupra ta – dar cum o spus el asta: „Evanghelia întrupată”, te-o cucerit. Harul lui Dumnezeu!… Iertarea lui şi iubirea lui de vrăjmaşi ieşită din comun, adică exact cum scrie la Evanghelie. Iubire de vrăjmaşi, domnule! Şi el chiar plînge pentru vrăjmaşi!”

*

„[Dinainte să vin la mănăstire] auzisem despre părintele că ar fi un mare duhovnic, un mare sfătuitor cu multă înţelepciune, cu un discernămînt fin, sigur, drept. Eu la părintele Stareţ în mod special apreciez foarte mult, mă bucură foarte mult, că se găsesc din destul în persoana prea-cuvioşiei sale două lucruri. Primul, faptul că ţine la Canoane şi că în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă, dogma deci, nu e ecumenist, nu e pentru împărtăşire iresponsabilă şi mai ales deasă, lucruri foarte grave azi, căci nu ai pe cine împărtăşi astfel în ziua e azi; dar şi în ceea ce priveşte vieţuirea [credincioşilor], pentru că nu e îngăduitor cu păcatele. Căci, făcînd într-adevăr ceea ce trebuie să faci [ca preot], poţi să scapi omul de păcate, în timp, dacă vrea şi el, dacă lucrează împreună cu harul lui Dumnezeu şi cu tine, cu ceea ce-i spui să facă.

Deci părintele Iustin ţine la Canoane. Nu ştiu mulţi dintre cei cu nume mare astăzi care să mai ţină la canoane atît de mult ca prea-cuvioşia sa. Adeseori, mai ales la început, ceream sfatul părintelui Iustin în ceea ce priveşte anii cît trebuie oprit cineva de la împărtăşanie, cum trebuie canonisit, ce-i de făcut. Ei, de fiecare dată cînd mă duceam la părintele Iustin şi întrebam, mă aşteptam întotdeauna să fie oleacă mai îngăduitor, dar era mai aproape de Canoane, mai ad litteram, ca să zicem aşa. Alţii nu mai ţin la Canoane, pur şi simplu nu mai ţin! Asta pe de o parte [despre părintele Iustin]. Pe de altă parte, e faptul că – în lumea asta, aşa cum zice Sfîntul Antonie cel Mare, nebună, nu? – să mai fii astăzi cum trebuie, sau să încerci să fii, e ceva care ţine de curajul nebunesc. Ei bine, părintele Iustin are foarte mult curaj. Şi cît de mult nu e vorbit părintele şi de rău, de către unii? Deci astea… Plus celelalte: răbdarea, dragostea, îndelunga răbdare, delicateţea… La care duhovnic m-am dus, [nici unul] nu era hotărît să te scoată din mocirla în care eşti, deci era indiferent: ţi-o zis cîteva cuvinte, vine altcineva, curge pe bandă. Nu, dincoace [la părintele Iustin], nu! El încearcă, poate face ceva, poate schimbă omul, puţin măcar. Mă rog, face ceva, nu-l lasă pe om aşa cum este. Deci nu ştiu să fie alţii, la care merge lume, pentru că sînt – ştiu eu? – rugători, fac slujbele, chiar Sfinte Masluri cu regularitate – mă rog – mai dau şi un sfat, mai iau pomelnice, mai… Da, dar nu sînt aşa de interesaţi să schimbe omul, să-l marcheze în bine cît se poate de mult, pe cît posibil. Cred că, oricînd [l-aş fi cunoscut pe părintele Iustin], tot m-ar fi adus aici.”

*

„Părintele e un suflet foarte liber.”
*

„Şi am dat de părintele Iustin şi parcă s-a luat un văl. S-au limpezit lucrurile. Ce scria în Lavsaicon, la Sfîntul Ioan Gură de Aur, se întîmpla, nu erau poveşti, nu erau lucruri învechite! Dintr-o dată, mi-a revenit în minte chipul străbunicului. Acel fel de oameni nu a pierit. A fost o întîlnire cu totul deosebită. Apoi, toate căutările mele se întretăiau în unghiul acela. Toate temele de care lumea fugea, se codea şi îţi răspundea echivoc îşi găseau rezolvarea firească la părintele Iustin; bărbătească, creştinească…

Părintele Iustin te pune pe o poziţie, căci nu se ştie ce vine. Şi mai e un lucru: orice am făcut noi pentru o oarecare zidire stă pe rugăciunea şi jertfa unor bătrîni asemenea părintelui Iustin, căci îndeobşte lucrarea noastră e mai mult împiedicare. Părintele mi-a mai zis ceva odată, din rugăciunile de seară. A deschis Ceaslovul şi mi-a zis: Ia citeşte aici! Şi era locul în care zice: „Luminează mintea mea cu lumina înţelegerii Sfintei Tale Evanghelii, sufletul meu cu dragostea Crucii Tale!” Asta e: vreme de mărturisire şi de prigoană!”

*

„Asta m-a impresionat la Bătrînul: o frumuseţe a duhului, ceva ce nu poţi întîlni decît la bărbaţii sfinţi. Căci pot spune că am avut privilegiul de a întîlni şi sfinţi. Fiindcă sînt şi vor fi sfinţi. Că vor fi sau nu canonizaţi, asta e altă problemă.

În ‘99, am cunoscut şi nişte tineri care veniseră atunci de la Petru Vodă. Şi unul dintre ei mi-a arătat fotografia părintelui Iustin din calendarul făcut în ‘97 de Sorin Dumitrescu. Cînd am văzut fotografia aceea, m-am cutremurat! Eu îl văzusem pe părintele Iustin, dar nu îl cunoşteam. Atunci am zis: Trebuie să-l cunosc pe omul ăsta! Fotografia aceea mi-a schimbat viaţa. Într-adevăr, avea chip de patriarh! Aşa l-am simţit: ca pe un Bătrîn mare de tot, ca pe un Avvă! Profilul acela împărătesc! Atunci, am văzut un Bătrîn al pustiei, aşa cum citisem în Pateric. L-am văzut întocmai ca pe un Bătrîn din Pateric. Am văzut modulaţia aceasta între dîrzenie şi smerenie, dragoste şi luptă, care la Bătrînul se îmbină desăvîrşit. Şi simţi că e Duhul lui Dumnezeu în el. Simţi că e cu totul altceva, e în altă lume cu duhul, chiar dacă e şi aici. El e în lumea cerească. Dacă îl pui alături cu o sută de călugări bătrîni care seamănă, doar pe el îl vezi. Puterea Duhului Sfînt se pogoară peste el. Şi într-o mie de călugări, Bătrînul e tot Bătrînul Iustin! Şi atunci am simţit că părintele Iustin e modelul, că e Teofor, purtător de Dumnezeu, că are focul sfînt al credinţei şi al dragostei.

Bătrînul întăreşte turma sa cu toiag dumnezeiesc, trăind în chip bine-plăcut lui Dumnezeu, schimbînd «eroismul» nevoinţei mănăstireşti într-un eroism pe termen lung, călăuzindu-i pe monahi spre lumina îngerească, iar pe noi mirenii spre lumina monahicească.

Eu pînă atunci auzisem de Bătrînul Iustin de la bătrînii legionari, bătrînii luptători anticomunişti. Ei îl vedeau ca pe cineva deosebit. Pentru că unii ca părintele Iustin – sau ca părintele Nicolae Grebenea, Valeriu Gafencu, părintele Ilie Lăcătuşu – au fost făclii ale lui Hristos în întuneric, şi lumina aceasta i-a cuprins şi pe ceilalţi.

Una dintre lucrările lui este aceea că ne adună în trupul lui Hristos, precum zice Pavel, «spre zidirea trupului lui Hristos, pînă ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu» (Efaseni 4:12, 13). Prin înţelepciunea dumnezeiască pe care o are, părintele ne adună. Şi asta m-a întărit şi pe mine.

Bătrînul are darul de a ţi-L aduce pe Hristos în inimă, prin credinţa lui neclintită. Şi în acelaşi timp şi dragostea aceasta îngăduitoare faţă de greşelile aproapelui, care te ridică. Prin dragoste, el te duce să-ţi vezi păcatul şi să vrei să nu-l mai săvîrşeşti. Asta e schimbarea pe care a făcut-o în viaţa noastră. Am văzut mulţi oameni îndreptaţi după ce l-au cunoscut. Un lucru care m-a uimit: eu nu am văzut un om care să iasă întristat din chilia părintelui! Toţi sînt lămuriţi, împăcaţi, întăriţi.

El e pilda vie de ce trebuie să fie un preot şi un păstor al lui Dumnezeu. Ăsta e Bătrînul: are înţelegerea asta a tainelor, în chip firesc, prin nevoinţele şi smerenia lui; prin dragostea pe care o are faţă de cel de lîngă el. Înţelegere pe care noi doar o bănuim, prin apropierea de el.

Bătrînul are înălţimea gîndirii la cele de Sus, prin harul lui vezi lumina cea neajunsă. Te minunezi cînd vezi că la cei 89 de ani pe care îi are stă cîte 18-20 de ore pe zi în scaunul său, primind Creştini din toată ţara şi din lume, alinîndu-le suferinţele şi legîndu-le rănile precum samarineanul cel milostiv. Noi, cei ce sîntem «poporul ce stătea întru întuneric», vedem lumina mare în duhul de sfinţenie al Bătrînului, dragostea lui revărsîndu-se peste tot neamul ortodox românesc, el împlinind porunca dragostei dată de Mîntuitorul: «Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă vatămă!»

Apoi, părintele Iustin are credinţa adevărată, neatinsă, nestricată de compromisurile şi ereziile în care au căzut şi ierarhi, şi clerici, şi mireni. El este păstorul cel adevărat al turmei lui Hristos, neîngăduind abateri de la dreapta credinţă, aducînd laudă numai lui Dumnezeu, iar nu puternicilor zilei. Bătrînul «nu a trecut pe la Irod», cum frumos şi adevărat spunea vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

De la Bătrîn am învăţat că «rugăciunea este luptă» şi că trebuie să mărturisim Adevărul – Care este Hristos – în ciuda necazurilor ce ne-ar urma, pentru că avem datoria sfîntă de a ne da sufletul Domnului, şi nu a-l vinde Satanei şi slugilor lui. De la părintele Iustin am învăţat să stăm drept, să mărturisim credinţa noastră dreaptă prin viaţa noastră, prin cuvîntul nostru şi chiar prin moartea noastră cînd ne este primejduită mîntuirea, a noastră, a familiei noastre şi a neamului nostru. De la părintele Iustin am învăţat că trăitorul Ortodox nu este acela care numai citeşte paraclise şi acatiste şi crede că face ascultare, fără a cunoaşte adevărurile întemeietoare ale Bisericii. Ascultarea o faci pînă la primejduirea mîntuirii, pînă la înstrăinarea de sfintele dogme ale Bisericii; de aici încolo, ai dezlegare de la Sfinţii Părinţi să nu mai asculţi. Atunci trebuie neapărat să mărturisim Adevărul, şi El ne va da acea înţelepciune împotriva căreia nu vor putea sta toţi vrăjmaşii, avînd aşadar îndatorirea şi dreptul de a ne mînia împotriva eresurilor şi a ereticilor. Noi, toţi cei care credem în Duh şi în Adevăr, avem poruncă să ne împotrivim duhului antihristic, să nu ne amestecăm cu aceia care ne duc la sminteală şi pieire. Noi trebuie să ascultăm doar de cei care nu ne împiedică să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Pe cei care intră ca furul, chiar prin Sfîntul Altar, nu avem voie să-i ascultăm şi să-i urmăm.

Bătrînul a ajuns «întru bărbat desăvîrşit, întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos» (Efeseni 4:13).”

*

„Eu cred că Bătrînul a încercat să dea un monahism potrivit unor anumite împrejurări. Vreau să spun că el a luat în seamă atît bolile noastre, ale monahilor, cît şi ale mirenilor care stau acolo, în Petru Vodă, sau care vin şi pleacă. Poate că e una din pricinile pentru care Petru Vodă nu a putut fi o mănăstire «elitistă», în înţelesul pretenţios al cuvîntului. Nu, mănăstirea de la Petru Vodă (eu nu ştiu dacă bătrînul a făcut-o conştient) a căpătat rolul de sanatoriu duhovnicesc, atît pentru călugări, cît şi pentru mireni. În peisajul monahismului autohton, mănăstirea de la Petru Vodă nu are un loc limpede aşezat. Părintele a vrut să facă un aşezămînt în care să ţină o cumpănă între ajutorul trupesc şi cel sufletesc. În puşcărie, ei au căpătat înţelegerea că sufletul nu trebuie despărţit de mila faţă de trup; dar, în acelaşi timp, şi că mila aceasta nu trebuie să fie atît de însemnată încît să ne axăm prea mult pe aşezămintele sociale şi să părăsim despătimirea. Cîteodată, am simţămîntul că nici părintele Iustin însuşi nu ştie limpede ce înseamnă mănăstirea de la Petru Vodă pentru vremea noastră. Şi că abia într-o zi ne vom lămuri. Adîncimea şi lăţimea lucrării lui, pe care le vom afla cu toţii abia dincolo, nu le poate cuprinde mintea noastră.

Mă gîndesc la înţelegerea deplină, netrunchiată a lucrării Bătrînului, înţelegere pe care abia dincolo o vom avea deplină.”

***

Lucrarea a aparut la EDITURA SCARA, 2008 si are 182 de pagini ilustrate, format A 4, hîrtie album.
Preţ 36 lei.
Puteţi comanda această carte, cu plata ramburs, la e mail: stuparu_s at yahoo.com sau la telefoanele 0747094766, 0351181672.