DUPĂ O LUNGĂ PERIOADĂ de post, Paştele era aşteptat ca o izbăvire, ca o izbîndă a luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului, a primăverii asupra iernii. Paştele românilor, ca şi al altor popoare nu era doar o sărbătoare strict creştină, ci, tocmai pentru că a fost plasat în perioada de trecere de la rece la cald, conţinea şi o mulţime de practici, obiceiuri şi credinţe precreştine; amestecul acesta de precepte curat creştine cu cele vădit păgîne au avut drept rezultat o sărbătoare unică în calendarul poporului, sărbătoare pe care vom urmări să o prezentăm concis în prezentul articol.

Ultima săptămînă a postului mare, Săptămîna Patimilor, sau Săptămîna Mare, era inclusă, din punct de vedere bisericesc, în sărbătoarea Paştelui, deşi în această perioadă postul continuă chiar cu o mai mare intensitate. Bătrînii obişnuiau să mănînce puţin în seara Duminicii Floriilor, după care nu mai mîncau pînă în Joia Mare, cînd, de regulă, se împărtăşeau, postul negru fiind continuat apoi pînă la Paşti. Cei mai tineri mîncau în această săptămînă doar pîine şi fructe uscate, şi nu consumau decît apă de izvor. Bineînţeles că strămoşii noştri nu-şi închipuiau problema postului rezolvată numai prin abţinerea de la mîncare, ci aveau grijă să nu vorbească mult sau urît, să nu se sfădească şi să nu (se) supere pe nimeni, să nu aibă relaţii sexuale.

Din Joia Mare bărbaţii se linişteau şi ei pe lîngă case, străduindu-se să termine curăţenia prin ogrăzi şi grădini; femeile pregăteau de zor copturile rituale (cozonac şi pască mai ales), ouăle roşii şi încondeiate şi friptura de miel. Îndeobşte, cozonacii erau lunguieţi, amintind prin această formă de sicriul în care a fost îngropat Domnul Iisus. Pasca se făcea numai din făină curată de grîu ales, cernută printr-o sită deasă; pasca pentru biserică avea în mijloc o cruce făcută tot din aluat, această pască numindu-se a Paştilor.

Pentru copii şi săraci se pregăteau aşa numitele “păscuţe”. Aproape firesc, la revenirea de la biserică, primul aliment din care se gusta era pasca. Cozonacul şi pasca, pîinea în general, erau considerate de oamenii de altădată alimente spirituale, daruri fără de preţ ale cerului; prepararea pîinii impunea anumite reguli, astfel nu puteau face pîine femeile necurate şi cele care omorîseră vreodată broaşte; cozonacul şi pasca se făceau, de obicei, în Joia Mare sau în sîmbăta Paştelui, punîndu-se în cuptor în cea mai desăvîrşită linişte; se folosea mai ales mîna dreaptă, vizitele străinilor în acele momente fiind de rău augur; numărul tăvilor trebuia să fie cu soţ, altfel, gospodinei îi putea muri bărbatul! Tot femeile aveau grijă ca noaptea Învierii să-i prindă pe toţi cei ai casei cu un rînd de haine noi sau măcar cu o cămaşă nouă.

Sîmbătă seara, cînd prindea a se îngîna ziua cu noaptea, cînd toate pregătirile erau încheiate, oamenii începeau o mulţime de datini şi obiceiuri. Spre aducere aminte şi neuitare de tot, vom readuce cîteva în atenţia dumneavoastră.

În unele locuri era obiceiul de a se face focuri mari în preajma bisericilor, motivaţia fiind legată de credinţa că în această noapte continuă să sosească pe pămînt sufletele morţilor; unii creştini spuneau că aceste focuri păzesc Paştele, iar alţii că numai aşa pot vedea comorile îngropate pe timpuri. Pentru că multe dintre sufletele ce reveneau acum pe pămînt erau rele, oamenii îşi luau măsuri de apărare. Într-una din ele se lua toaca de la boserică de mai mulţi flăcăi şi se ducea în cimitir, aici trebuind să fie păzită de eventualii hoţi; cei care veneau să o fure erau ospătaţi, a doua zi, de către păzitorii neosteniţi.

Miezul nopţii era marcat prin focuri de armă sau de săcăluş, zgomotul acestora constituind semnalul la care sătenii se trezeau din somn şi se pregăteau să meargă la biserică. Prima grijă la ridicatul din pat era să calce pe un aşternut, căci altfel îi usturau tălpile peste vară. Toţi ai casei si, mai ales, fetele mari se spălau într-un lighean cu apă proaspătă, în care se puneau un ou roşu, unul sau mai mulţi bănuţi de argint şi un fir de busuioc. Îmbrăcaţi în cele mai noi şi mai frumoase straie, porneau spre biserica satului, păscăriţa sau coşul cu pască fiind dusă de capul familiei. Despre cei care, sănătoşi fiind nu voiau să meargă la biserică la slujba Învierii, se spunea că se vor îmbolnăvi şi vor fi în nevoi şi neajunsuri pînă la Paştele următor.

Conform unei credinţe larg răspîndită în spaţiul românesc, în noaptea Învierii se deschide raiul şi se închide iadul, acestea rămînînd aşa pînă la Ispas sau la Rusalii; despre cei care mureau în această perioadă se credea că mergeau direct în rai, chiar dacă ar fi făcut oricît de multe păcate, în vreme ce despre copiii născuţi acum şi, mai ales despre cei născuţi în noaptea Învierii, se spunea că vor fi norocoşi toată viaţa.

Multe credinţe erau legate de obiectele, alimentele şi plantele duse la biserică spre sfinţire, care, păstrate, erau bune în tot felul de situaţii critice. Astfel, nafura pusă în sarea vacilor ar fi determinat fătarea a mai multor viţici decît viţei; tămîia era bună de afumat prin casă la furtuni mari, şi pe toţi cei care se speriau prea uşor; slănina, topită sau nu, era folosită la vindecarea multor boli ale vitelor în vreme ce sarea era păstrată mai ales pentru sfinţirea fîntînilor; usturoiul era indicat, evident, împotriva strigoilor şi pentru cei bolnavi de vătămătură, în timp ce cu busuioc se afumau oamenii cu dureri de gît.

Sătenii care din motive bine întemeiate nu mergeau la biserică puteau să ia în loc de nafură, muguri de răchită, măr sau brad, copacii aceştia fiind consideraţi sfinţi mai ales în noaptea de Înviere.

Fetele bătrîne, în momentul în care preotul spunea pentru întîia oară “Hristos a înviat!”, ziceau repede “eu să joc înainte”, sperînd să fie jucate la hore şi să se mărite şi ele odată. Unele fete spălau în această noapte limba clopotului cu apă neîncepută, crezînd că apa aceasta va face flăcăii să alerge la dînsele precum merg oamenii la Înviere. Alte fete dornice de măritiş îşi puneau un ou roşu în sîn cînd mergeau la biserică, uneori lipind coji de ou pe la uşile caselor ca să vină peţitorii mai degrabă.

Întoarcerea acasă de la biserică se făcea întotdeauna cu lumînările aprinse; aceste lumînări se păstrau cu sfinţenie, fiind bune la tot felul de cumpene mari, pentru alungarea duhurilor rele sau în descîntecele de dragoste. Înainte de a ajunge în casă, capul familiei făcea o oprire în grajd, aici atingînd capul vitelor cu păscăriţa în care se afla pasca sfinţită. În casă toată familia gusta din alimentele sfinţite, în timpul mesei fiind interzisă băgarea mîinii în solniţa cu sare, altfel respectivului îi asudau mîinile peste vară. Oasele rămase de la miel erau îngropate lîngă un măr sau un păr sănătos, în credinţa că toată familia va fi sănătoasă pînă la Paştele următor. La sfîrşitul mesei, cei mai tineri ţineau ouă roşii sfinţite, iar cei mai în vîrstă le ciocneau, spunîndu-se că făcînd aşa oamenii aceştia se vor întîlni pe lumea cealaltă. O regulă strictă cerea ca, în prima zi de Paşti, ouăle să se ciocnească numai “cap cu cap” în a doua zi, “cap cu dos”, iar în a treia zi “dos cu dos”.

Fetele şi flăcăii obişnuiau în dimineţa primei zile de Paşti, înainte de răsăritul soarelui şi fără a fi văzuţi de nimeni să se scalde într-o apă curgătoare spre a fi “iuţi, sprinteni, uşori, sănătoşi, harnici şi iubiţi”.

În Transilvania s-a practicat, tot în prima zi a Paştelui, Bricelatul, personajul central al obiceiului fiind flăcăul care ieşise primul la arat, acest flăcău îi pedepsea pe toţi cei care greşiseră în vreun fel în postul care trecuse; pedeapsa consta într-o bătaie la tălpi cu un băţ numit vergel. Obiceiul se termina cu o petrecere, repetată şi în celelalte zile ale Paştelui.

A doua zi de Paşti începeau vizitele între rude şi prieteni, tinerii obişnuind să se ude între ei. Uneori fetele erau băgate în apă cu tot cu haine, aceasta bucurîndu-le deoarece un asemenea tratament le asigura un măritiş rapid.

Petrecerile cu lăutari începeau de regulă a doua zi, avînd loc adesea în curtea bisericii, aici oamenii ciocnind ouă roşii, bătînd toaca şi dîndu-se în scrînciob, toate în speranţa că inul şi cînepa vor creşte mari.

Acesta era pe scurt Paştele de altădată. Simţită ca o sărbătoare a reînvierii naturii, dublată de Învierea Domnului Hristos, sărbătoarea Paştelui a fascinat şi a adus bucurie şi speranţă mereu.

Hristos a înviat!

(Marcel Lutic, articol republicat cu permisiune din revista Arta de a trai)