Diana Iane

NOUA MARTIE, data echinocţiului în calendarul iulian, marchează una din cele mai iubite sărbători închinate moşilor noştri. Cu această ocazie, ofranda adusă sunt “mucenicii”, prăjituri care se mai numesc în diversele zone ale ţării măcinici, sfinţi, sfinţişori, bradoşi ş.a.

“Mucenicii” se fac în formă de om, dar şi de albină sau porumbel. Astăzi, îi regăsim mai ales sub forma cifrei 8, care se aseamănă cu chipul de om. “Mucenicii” aceştia, pregătiţi cu miez de nucă şi miere, se împart pe la rude, vecini, oameni sărmani, pentru pomenirea celor morţi, dar şi pentru belşugul viitoarelor recolte. “Iarăşi zice că în ziua de 40 de Sfinţi, este bine a se da 40 de colaci şi 40 de pahare de rachiu de pomană, crezând că rodeşte grâul şi le merge bine tot anul” [1] .

Iarăşi Poarta cerului se deschide şi moşii se întorc între cei din care s-au ridicat. Cerul coboară spre pământ, dar şi omul trebuie să urce spre cer, într-o primenire sufletească. Situarea acestei sărbători în preajma echinocţiului nu este întâmplătoare, căci în viziunea populară, trecerea între cele două lumi se poate face numai urmând drumul Soarelui.

Sărbătoarea mucenicilor trebuie pusă în legătură cu scoaterea plugului: tot la această dată se trăgea prima brazdă. Obiceiul era însoţit de un întreg ritual: stropirea plugului cu aghiasmă, rostirea de urări, înconjurarea cu pâine şi sare, ritual menit să aducă fertilitatea şi să ocrotească viitoarea recoltă. “Era firesc să se împartă ceva din făina anului trecut într-o zi în care anunţă reîntoarcerea muncii câmpului pentru noua recoltă” (G. Dem. Teodorecu). Bărbatul, în cămaşă albă, purcede la arat, dar nu oricum, ci după o perioadă de abstinenţă sexuală.

O sărbătoare populară nu are o singură direcţie, ci se dezvoltă între mai multe coordonate, care stabilesc legătura om-comunitate-lume. Din unirea acestor coordonate rezultă un plan în care se iau măsuri pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Viaţă se desfăşoară într-o ordine bine stabilită. Până la viitorul punct spaţio-temporal important, marcat de o sărbătoare, omul ştie deja la ce să se aştepte, şi asta pentru că la sărbători se pot face diverse previziuni. Citirea diverselor aspecte ale viitorului este o practică obişnuită la români. De mucenici se fac mai cu seamă previziuni meteorologice.

După “zilele babelor” încep la această dată cele ale moşilor (10-17 martie) care sunt mai “blânzi” decât predecesoarele lor cronologice. Moşii bat cu toiegele în pământ

Patruzeci ca să dezlege
Pe drăguţa primăvară
Dintr-al iernii jurământ
şi iarba să crească

„Dacă îngheaţă pământul spre ziua de 40 de Sfinţi şi mai îngheaţă şi încă 40 de nopţi după aceasta, atunci toamna următoare va fi lungă şi bună, iar de nu, toamna va pica brumă degrabă” [2]. Tot acum se încep toate vrăjile, mai ales cele de luare a manei din câmp, sau din casă, perioada vrăjilor culminând în noaptea de Sf. Gheorghe. De acestea, omul se poate apăra prin diverse practici, dar îndeosebi prin descântec.

Planul sărbătorii noastre se mai completează cu o altă coordonată: ieşirea şerpilor. Spre a feri casa de şerpi în restul anului, aceasta se înconjoară cu o treanţă aprinsă, zicându-se:

Ieşiţi şerpi, fugiţi departe
Ca să intre sănătate

Sărbătorile solare au drept corespondent în planul terestru focul, cu multiplele lui semnificaţii. La 9 martie focul sfinţilor se face din gunoaiele care s-au strâns din curăţirea grădinilor şi a curţilor, foc peste care trec cei ai casei ca să fie sănătoşi şi primăvara să vie mai degrabă. Rostul focului este mai bine subliniat în aceste câteva versuri:

Colo-n vale foc şi pară
Şi flăcăii stau să-l sară
C-apucară aşa de mici
Patruzeci de Mucenici
Că cine-o sări o dată
Bine-i merge vara toată,
De-o sări a doua oară
Pân la toamnă se însoară.
Înainte şi-napoi
N-o să ştie de nevoi,
Iar de 40 de ori
Are parte de comori.

Ciclul vieţii omului, integrat în colectivitate, se derulează în simetrie faţă de sărbătorile populare, iar intervenţia moşilor este nelipsită în comunitate. Spre deosebire de concepţiile individualiste ale lumii actuale, străine de matricea noastră strămoşească, „omul popular” se dezvoltă într-un plan spaţio-temporal jalonat de mişcările Soarelui şi de legi nescrise, dar înscrise în conştiinţă ca zestre. Cele 4 puncte importante ale mişcării Soarelui (2 solstiţii şi 2 echinocţii) dau evoluţiei umane forma unei „roţi a lumii” care se învârteşte în planul creaţiei. Intrarea în ceată, intrarea în horă, aflarea ursitei, logodna, căsătoria stau sub determinismul acestor puncte. O dată pierdute aceste coordonate esenţiale de viaţă, omul a devenit individ în masă, rătăcitor în neantul vieţii de consumator.

—–
Note:
[1]. S.Fl. Marian, “Sărbătorile la români”, vol.II, p.21
[2]. S.Fl. Marian, “Sărbătorile la români”, vol.II, p.11