Sau cum ateismul modern şi-a aflat întruchiparea, de neîntrecut, în materialismul evoluţionist

Florin Stuparu * [cititi partea a II-a]

Lumina

După cer şi pămînt a fost făcută lumina: „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu «ziuă», iar întunericul l-a numit «noapte». Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea 1:3-5).

Pe mulţi raţionalişti i-a smintit această „greşită” rînduire a lucrărilor Facerii, iar lucrări drăceşti, precum Biblia hazlie, au batjocorit îndelung descoperirea dumnezeiască şi pe Ziditorul Însuşi, văzut ca un meşter bătrîn şi ramolit. Căci Sfînta Scriptură, în întregime insuflată de Duhul Sfînt, pune la încercare smerita cugetare a cititorului şi nu poate fi tîlcuită decît de purtătorii de Dumnezeu, sfinţi şi cuvioşi, întru care vorbeşte acelaşi Duh al Adevărului. Urmînd cuvîntul acestora, ni se luminează şi nouă locurile tainice, precum cel de mai sus. Să-l ascultăm pe Sfîntul Vasilie cel Mare: „Cerul şi pămîntul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor, a fost zidită lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte. La început, s-a adus la existenţă firea luminii; apoi (în ziua a patra), soarele a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întîi-născute. Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite. Nici eu nu spun că ne este cu putinţă, mie şi ţie, să despărţim lumina de trupul soarelui, ci spun că cele care pentru mintea noastră nu sînt despărţite, acelea pot fi despărţite cu adevărat de Ziditorul firii” (SER1).

Dar care este rostul acestei despărţiri în viaţa noastră omenească? Unul foarte însemnat: acela de a nu cădea în idolatrie, socotind soarele zeu. „Sfîntul Ioan Hrisostomul scrie: «Dumnezeu a făcut soarele (abia) în ziua a patra, ca să nu socoteşti să datorită lui avem ziua.»” (SER1). Dovada că pricina e întemeiată stă faptul că toate „civilizaţiile” antice se închinau soarelui ca unui „făcător”: şi Elinii, şi Babilonienii, şi Aztecii, şi - mai cu seamă - părinţii vrăjitoriei oculte, Egiptenii, maeştrii tuturor iluminiştilor şi iluminaţilor de mai tîrziu, ai tuturor sectelor francmasonice care stăpînesc azi lumea împreună cu stăpînul lor şi al răutăţii acestui veac.

„Pangeea” şi „Panthalassa”

În Geografia de a 6-a avem o „poză” (desen, „reconstituire”) a „pămîntului [Care pămînt?] în urmă cu mai mult de 200 de milioane de ani [Vă daţi seama?], în era mezozoică - era dinozaurilor” (GEO6). (Aha, gata! Copiii înţeleg, pe ăştia i-au văzut în filmele lui Spielberg, au fost în vizită şi la noi, la „Antipa”!) Desenul înfăţişează aşadar „continentul Pangeea”. Şi ni se tălmăceşte (nu nouă, ci copiilor noştri oarecum nevinovaţi) ce e această „pangee”:

„În urmă cu circa 225 milioane de ani, pe pămînt exista un singur continent, numit [De cine? Cînd?] «Pangeea», şi un singur ocean, care a fost numit «Panthalassa». Cu timpul, Pangeea a fost fragmentată de rifturi în bucăţi mai mici etc.” (GEO5).

Iar în alt loc ni se arată un fel de „desen animat”, măcar că e static, în care „vedem” şi „ne convingem” că ştiinţa „nu minte” şi nici nu visează ce s-a petrecut acum „circa” 225 milioane de anişori. (Nu izbutesc să pricep de ce mai aproximează! Să rotunjească, oricum nu are vreo însemnătate şi nimeni nu pierde nimic! Dar nu, ei vor să fie convingători, arătînd că au acrivie şi nu trec cu vederea amănuntele. În sfîrşit…) Dar de unde a apărut apa? Ei, de unde! - „s-a format”! Nu asta are însemnătate. Ce trebuie să pricepem e că nu putem avea încredere nici în pămîntul pe care îl călcăm, totul fiind schimbător, nesigur, din pricina „rifturilor” ce rod scoarţa pămîntului şi fărîmă continentele, urmînd legea nestrămutată a evoluţiei, fireşte. [21]

E cu neputinţă de aflat cum era geografia dinainte de cădere sau dinainte de Potop, cum notează şi Părintele Serafim: „Lumea de azi e atît de deosebită de lumea de dinainte de cădere, sau chiar de cea de dinainte de Potop, încît asemenea probleme geografice nu-şi mai au locul” (SER1). Dar nu trebuie să fim nemulţumiţi, căci ni s-a descoperit toată ştiinţa de care avem nevoie pentru mîntuire: ştim că pămîntul acesta va arde, şi va fi pămînt nou şi cer nou; iar în ce priveşte trecutul, destul ne este cît citim în Cartea Facerii: „Şi a zis Dumnezeu: «Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!» Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu «pămînt», iar adunarea apelor a numit-o «mări». Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea 1:9, 10).

Mitul ateist merge însă mai departe şi „lămureşte” istoria pămîntului pînă la amănunte. Iată de pildă basmul despre formarea reliefului:

„O ipoteză integratoare. După formarea Terrei ca planetă (în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani), datorită mişcării de rotaţie, s-a realizat o grupare după densitatea elementelor din care era formată iniţial planeta, cele mai grele concentrîndu-se în interior. Se pare că iniţial pămîntul era mai mic, avea o mişcare de rotaţie mult mai rapidă (de două ori mai mare) şi o scoarţă exterioară solidă. Încălzirea Terrei s-a făcut din interior, progresiv, datorită dezintegrării elementelor grele. Scoarţa a fost fracturară de magme venite din interior, care au adus la suprafaţă substanţe, gaze şi apă, peste litosfera iniţială a apărut astfel atmosfera şi aproape simultan hidrosfera. Creşterea masei atmosferei (datorită erupţiilor vulcanice) a avut ca efect, în timp, o «frînare» a mişcării de rotaţie a Pămîntului (de la 10 ore iniţial, la 24 de ore, astăzi). [...] Apariţia vieţii (foarte devreme la scara timpului, cu 3,6-4 miliarde de ani în urmă) şi, mai ales, evoluţia ei, a dus la modificarea compoziţiei atmosferei de la atmosfera iniţială (foarte densă, CO2, NH3), la cea actuală, cu O2, care este aproape integral datorat biosferei)” (GEO9).

Şi încă: „Condiţiile terestre iniţiale, înainte de apariţia vieţii pe Pămînt, erau reprezentate de erupţii vulcanice violente, descărcări electrice şi ploi torenţiale. Existau cantităţi reduse de oxigen, iar stratul de ozon capabil să reţină radiaţiile ultraviolete lipsea. Radiaţia solară a menţinut atmosfera bogată în molecule cu reactivitate mare. Acestea au fost condiţiile care au permis sinteza primelor molecule organice simple: aminoacizi, purine şi pirimidine, care vor intra în structura acizilor nucleici şi a zaharurilor simple (fig. 1. 1)” (BIO10 II). „Cantitatea de radiaţie solară, existenţa atmosferei terestre şi a Oceanului Planetar au creat condiţii favorabile pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii. Modificarea climei terestre în diferite ere geologice a favorizat permanenta adaptare a speciilor, ca urmare a existenţei variabilităţii organismelor vegetale şi animale, ceea ce a permis evoluţia vieţii pe Terra” (BIO10 I). Iar figura din (BIO10 II) arată nici mai mult, nici mai puţin decît un alambic din sticlă, în care alchimiştii vremii noastre se nevoiesc pentru „obţinerea moleculelor organice în condiţii experimentale, prin simularea condiţiilor iniţiale existente pe suprafaţa terestră. [...] Ulterior, moleculele simple s-au asociat, formînd molecule organice complexe. Pasul decisiv în evoluţia de la moleculele organice la structurile celulare a constat în asamblarea unor molecule ce înconjurau alte molecule, realizînd delimitarea acestora de mediul extern. Aceast delimitare printr-o peliculă moleculară, ce se va perfecţiona în direcţia formării membranei celulare, a condus la formarea primelor structuri celulare” (BIO10 II).

Ni se dau amănunte şi despre reliful României: „Formarea şi evoluţia reliefului României. Pe teritoriul ţării noastre sînt regiuni care s-au format cu peste un miliard de ani în urmă (Dobrogea), iar altele doar în ultimele 10 000 de ani (Delta Dunării). Regiunile unde mişcările tectonice s-au manifestat de foarte mult timp (proteozoic-paleozoic) sînt [...]. Carpaţii s-au format mai tîrziu. Mai întîi au apărut ramurile alcătuite din roci cristaline, apoi cele formate din roci sedimentare şi, în final, munţii vulcanici. La sfîrşitul formării lor, munţii au fost înălţaţi de mişcările tectonice” (GEO8). „Pe crestele Carpaţilor, în urma răcirii climei, s-au instalat gheţari. Rîurile ce veneau din munţi au depus la exteriorul acestora imense conuri de aluviuni, umplînd treptat lacurile. Aşa s-au format cîmpiile din sudul şi vestul ţării. Încălzirea climatului din ultimii 10 000 de ani a determinat topirea gheţarilor, dezvoltarea zonelor şi etajelor de vegetaţie actuală” (GEO8). „Marea Neagră este un rest dintr-o mare care cu 50 de milioane de ani în urmă se întindea din centrul Asiei şi pînă în centrul Europei. Dezvoltarea şi ridicarea munţilor au dus la micşorarea şi fragmentarea ei. Cu 10 000 - 15 000 de ani în urmă s-a format legătura cu Marea Mediterană prin crearea strîmtorilor Bosfor şi Dardanele” (GEO8).

Relieful de azi, cum pomeneam, a apărut în urma Potopului, care a schimbat faţa pămîntului. Băsmuitorii evoluţionişti au nevoie însă de nenumărate dezastre, începînd cu „marea explozie”; apoi - vulcani neînchipuiţi, cutremure titanice, îngheţuri şi încălziri grozave, pentru a „explica” mutaţiile - de fapt, transmutaţiile alchimiştilor! - care au dus la prefacerea materiei amorfe, aflate în mişcare dezordonată, în materie aşezată în rînduiala „legilor naturii”, apoi în „materie vie” şi, în fine, în „materie raţională”.

Dar pentru a-şi duce la capăt „anti-teologia” mutaţiilor, ei au simţit nevoia (după cum s-a văzut şi pînă acum) de încă o „putere creatoare”, şi aceasta a fost Timpul (bătrînul Cronos al Elinilor) pe care l-au împărţit în perioade enorme, nevisate de o minte sănătoasă, de miliarde de ani! În atîta amar de timp, cîte nu se pot întîmpla? - judecă cetăţeanul democrat, educat în obsesia noutăţii, a vitezei schimbării! Trebuie luat aminte că aici avem de-a face cu o magie a numerelor uriaşe, pe care mintea omenească nu le poate cuprinde, şi atunci se smereşte în faţa lor şi crede în ele! La asta, se adaugă limbajul barbar „de specialitate”, care închide gura oricărui necredincios, „erele” fiind poreclite după cum urmează: „Proteozoic, paleozoic, mezozoic, paleogen, miocen, pliocen, cuaternar” (GEO8). (Părinţi Ortodocşi, nu uitaţi că gîngăveala aceasta de penticostal „grăitor în limbi” trebuie învăţată pe de rost de copiii voştri în locul psalmilor Sfîntului Împărat şi Prooroc David, pe care într-o vreme îi ştiau şi ciobanii!) Singurele catastrofe care au schimbat faţa lumii au fost precum urmează:

Înainte de toate, căderea omului a dus la căderea în moarte a întregii firi. Căci, după cum tîlcuiesc de Dumnezeu purtătorii Părinţi, înainte de căderea omului, atît în Rai, cît şi în tot restul pămîntului, întreaga făptură era nestricăcioasă într-un anumit fel, nu numai omul.

A doua a fost Potopul (petrecut la anul 2262 de la Facere, care a fost acum 7515 ani), urmare a căderii şi mai joase a urmaşilor lui Adam. Atunci, Dumnezeu a vrut mai întîi să nimicească întreaga făptură de pe pămînt, cu desăvîrşire: „Pămîntul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pămîntul de silnicii. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pămînt, şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pămînt” (Facerea 6:11, 12). Aşadar, „văzînd [...] Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pămînt şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sînt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi S-a căit Dumnezeu că l-a făcut pe om pe pămînt. Şi a zis Domnul: «Pierde-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut! De la om pînă la dobitoc şi de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut»” (Facerea 6:5-7). „Dar, între toţi fiii fărădelegii se mai găsea un om drept: Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu. Iată viaţa lui Noe: Noe era om drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului” (Facerea 6:8, 9). Pentru acest singur om sfînt, Ziditorul a toate „Îşi schimbă întîiul cuget (fireşte, acesta este doar un fel de a vorbi), şi hotărăşte să-i piardă doar pe nelegiuiţi, punînd un nou început prin dreptul său Noe, care trebuia să devină un fel de nou Adam” (SER1): „Atunci, a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Sosit-a înaintea feţei Mele sfîrşitul a tot omul, căci s-a umplut pămîntul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pămînt. Tu însă fă-ţi o corabie de lemn de salcîm…»” (Facerea 6:13, 14).

Potopul a prăpădit pe toţi oamenii şi toate animalele - mai puţin cele opt suflete ale familiei lui Noe şi perechile de animale din fiecare „fel” (cîte una din cele necurate, şi cîte şapte din cele curate; acestea au fost mai multe, pentru că au fost jertfite Domnului numaidecît după retragerea apelor). Dar totdeodată neînchipuitul noian al apelor a prefăcut însăşi faţa pămîntului, a schimbat însăşi geologia şi geografia de pînă atunci. [22]

Apoi, putem cugeta că la moartea Mîntuitorului pe cruce s-a petrecut a treia clătinare a temeliilor lumii: atunci, soarele s-a ascuns, pămîntul s-a despicat şi a slobozit din măruntaiele sale morţi înviaţi. Cînd va veni ceasul, la Înfricoşata Judecată, vom afla care au fost urmările tainice ale acestei zguduiri a întregii firi. A patra catastofă vor fi nenorocirile din vremea Antihristului: pustiirea de uscăciune a o treime din uscat, otrăvirea unei treimi din apele mărilor şi aşa mai departe. La toate acestea, se adaugă prefacerea a toată zidirea, cînd pămîntul acesta va arde şi va fi cer nou şi pămînt nou.

Dacă judecăm însă puţin (cine mai poate, otrăviţi fiind de valul de hule putrede), dacă ne aplecăm aşadar asupra istoriei „erelor” evoluţioniste, vedem că toată descrierea (altminteri prostească şi de prisos) are un înţeles şi un scop ascuns: ea nu vorbeşte atît despre evoluţie, cît despre revoluţie! Întreaga poveste e plăsmuită pentru a ne convinge că revoluţia este legea şi motorul istoriei! „Big Bangul” este proto-tipul tuturor bombelor şi tunurilor anarhist-democratice care au pornit revoluţiile; ruperea continentelor pre-închipuie sfărîmarea împărăţiilor de Apus şi de Răsărit (Austria Habsburgilor şi Rusia ortodoxă); vulcanii şi cutremurele înfricoşate proorocesc sălbaticele războaie civile, fără de care revoluţia nu are rost; glaciaţiunile sînt modelul terorii şi „destinderii” revoluţionare. „Explozia oului cosmic” şi alte năpăşti pătimite de ticăloasa materie sînt însă întîmplări oarecum mărunte pe lîngă ce s-a petrecut într-o bună zi în apa mării. Să urmărim continuarea coşmarului „ştiinţific”:

Din apă şi din duhul satanei

Evoluţionismul este piatra de temelie a „biologiei”, a mincinoasei „ştiinţe a vieţii”. Într-o diagramă de la începutul manualului de biologie de a 9-a, înfăţişînd „complexul ştiinţelor biologice”, se spune limpede: „EVOLUŢIONISMUL - ştiinţa originii şi evoluţiei vieţii” (BIO9). Apoi, copilul află că:

„În urmă cu aproape 3,5 miliarde de ani, în apa mării au luat naştere primele celule vii” (GEO5). „Celulele procariote. Au mai mult de 3 miliarde de ani în urmă […]. Celulele eucariote. Au apărut în urmă cu aproximativ 1,5 miliarde de ani” (BIO10 II).

Maimuţăreală şi hulă, asta e lucrarea diavolului urîtor de oameni şi de Hristos. Din apă curată, sfinţită, se nasc Creştinii, prin baia Sfîntului Botez, după care primesc pecetea Sfîntului Duh, prin Taina Mirungerii. Iar Apa dătătoare de viaţă, precum şi Viaţa însăşi e Însuşi Hristos.

„Primele vieţuitoare (organismele unicelulare) au apărut în apa mării” (GEO5). Ei grăiesc despre microbii şi viermii care se înmulţesc în apa stricată de parcă acea apă i-ar fi zămislit! După spusele lor, avem aici o nouă prefacere, o nouă trans-substanţiere, trans-mutaţie alchimică, negrăit de fantastică: din materia ne-vie, prefăcută în „organisme” din ce în ce mai „evoluate”, se plăsmuieşte materia vie, din moarte se iveşte viaţa! Iar viaţa este „metabolism”, chimie şi fizică, prefacere a atomilor. Fiţi cu luare aminte, căci e mai lung:

„Ce este viaţa? Prin ce se deosebeşte un organism viu de un corp neviu? Iată întrebările fundamentale ale biologiei. Încercaţi să găsiţi răspunsuri, comparaţi-vă opiniile cu cele ale colegilor şi veţi constata marea diversitate a părerilor. [...] Chiar şi specialiştii [??? n. m.) întîmpină probleme în definirea vieţii. S-a ajuns chiar să se afirme că viaţa nu poate fi definită. Există însă o trăsătură fundamentală a vieţii, care poartă denumirea de metabolism şi care înseamnă, în fond, autoînnoirea continuă a corpurilor vii” (BIO10).

Şi: „Un organism viu este o construcţie. Putem considera că piesele elementare din care este alcătuit sînt diferite tipuri de molecule. Acestea se degradează, se descompun treptat şi resturile lor sînt eliminate în mediu. În acelaşi timp, organismul preia din mediu diferite substanţe din care îşi sintetizează moleculele constitutive, înlocuindu-le pe cele degradate şi eliminate. În acest fel, organismul se reînnoieşte în permanenţă. De fapt, se autoreînnoieşte, deoarece nu se intervine din exterior pentru a i se schimba compoziţia. Cînd un organism viu nu mai realizează acest proces, se transformă într-un corp neviu” (BIO10). Şi: „Organismele vii se deosebesc de corpurile fără viaţă prin multe însuşiri. Pentru a trăi, ele au nevoie de substanţe nutritive, pe care le iau din mediul înconjurător. În procesul de digestie, acestea sînt transformate în substanţe proprii organismului. Are loc asimilaţia, o parte din substanţele asimilate va înlocui pierderile de substanţe şi energie din timpul funcţionării organismului, iar o parte se depozitează ca substanţă de rezervă pentru producerea de energie. Eliberarea acestei energii are loc în procesul de dezasimilaţie. Asimilaţia şi dezasimilaţia împreună constituie metabolismul, care este însuşirea fundamentală a vieţii” (BIO9). „Procesele metabolismului nu sînt însă perfecte. Dacă ar fi aşa, ar exista «tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte». Viaţa are şi trăsături comune cu ale neviului. Una dintre acestea este uzura, epuizarea. Maşinăria metabolică a unui organism se uzează cu timpul, ceea ce duce, treptat, la moartea organismului. Aceasta este o lege generală a existenţei organismelor. Dar viaţa ca atare, în ciuda morţii organismelor, persistă, se dezvoltă, evoluează, ca urmare a reproducerii” (BIO10).

Deci viaţa ţine de trup, care este o „maşină”. Că viaţa nu ţine de trup ne-o arată tocmai faptul că trupul moare. E cu neputinţă să minţi, ocolind faptul că viaţa ţine de suflet. „Metabolismul” aşadar, iar nu sufletul, pune în mişcare „materia vie”. [23] Vedem că manualul înfăţişează nu vieţuirea, ci „funcţionarea” unei maşini. Fireşte că biologia nu are nimic de-a face cu viaţa, de aceea şi dă asemenea desluşiri „lirice” fără nici un înţeles: „«A fi sau a nu fi? - aceasta-i întrebarea.» Şi iată răspunsul unui biolog (genetician), Fr. Iacob, unul dintre deţinătorii premiului Nobel: «Viul se reduce la o grămăjoară de materie, pe care viaţa vine să o mîngîie o clipă.» Ştiinţa vieţii, biologia, studiază materia vie sub toate aspectele ei” (BIO9). Studiază deci „materia”, care, în sine este moartă.

Apoi, „organismele vii au evoluat şi s-au diversificat continuu, pînă cînd s-au separat în cele două regnuri: vegetal şi animal” (GEO5). Alchimia o face şi pe asta: dintr-o aceeaşi „sămînţă” apar două regnuri deosebite, şi, în lăuntrul aceluiaşi regn, apar specii deosebite, cum ni se tot explică (nouă, copiilor) pînă la tîmpire:

„Viaţa a apărut în mediul marin, în apa oceanului primitiv. Primele organisme şi-au însuşit presiunea osmotică acestui mediu, au devenit astfel izoosmotice cu aceasta” (BIO10). „În decursul evoluţiei, viaţa a trecut din mediul marin în cel terestru, aerian, iar unele specii s-au reîntors în apa mării. [...] Cetaceele, unele păsări, unele reptile au trecut de la viaţa terestră în apa mării” (BIO10). „Timp de mai multe sute de milioane de ani, viaţa s-a dezvoltat în apele marine. Treptat, vieţuitoarele s-au adaptat şi la condiţiile uscatului” (GEO5). (Ce să-i faci? S-au adaptat, s-au integrat, bietele!) „Primele plante care s-au instalat pe uscat au fost ferigile” (GEO5). „De-a lungul vremii, datorită unor cauze naturale [Staţi liniştiţi, cetăţeni, noi veghem! Pricinile sînt „naturale”, chiar dacă tainice!], multe plante şi animale au dispărut pentru totdeauna. În locul lor, au apărut altele, mai rezistente la noile condiţii de mediu, dar care au ca strămoşi pe cele dispărute. Această schimbare şi perfecţionare continuă a formelor de viaţă poartă numele de evoluţia vieţii” (GEO5).

„Cauzele naturale” care - zice-se - au provocat mutaţiile plantelor (iar mai tîrziu ale animalelor) au fost aşadar schimbările de „mediu”, care sînt, la nivelul vieţuitoarelor, ceea ce erau catastrofele la nivel astral şi planetar: motorul evoluţiei, al perfecţionării şi diversificării - într-un cuvînt, al progresului! Iată dar ce este şi ce face acest demiurg ateist, „mediul”, şi „adaptarea” la dînsul:

„Procesul prin care alcătuirea organismelor şi modul lor de viaţă sînt din ce în ce mai corespunzătoare mediului în care trăiesc se numeşte adaptare la mediu. [...] Organismele vii sau adaptat la toate condiţiile de viaţă, ceea ce explică marea lor varietate şi diversitate” (BIO5). „Ele s-au transformat pentru a putea să se hrănească, să respire, să se înmulţească într-un anumit mediu” (STI3). Şi încă: „Animalele, ca şi plantele, au mare capacitate de adaptare la condiţiile variate de mediu. Morfologia externă, coloraţia specifică, modul şi viteza de deplasare a animalelor sînt rezultatul adaptării” (BIO9). „Forma corpului la unele animale reprezintă o adaptare la mediu. Astfel, zburătoarele prezintă formă aerodinamică a corpului, reducerea densităţii corporale, musculatură pectorală dezvoltată, saci aerieni şi oase pneumatice; iar vertebratele acvatice au forma corpului hidrodinamică” (BIO9). Sau: „Transformările membrelor anterioare la vertebrate în funcţie de mediul de viaţă” (BIO10 I). „[La mamiferele acvatice,] membrele anterioare, transformate în vîsle, determină schimbarea direcţiei de înot. Mamiferele semiacvatice (foca, morsa, otaria etc.), au membrele transformate în lopeţi” [desen] (BIO10 I). Şi ni se arată „membrele anterioare transformate la cîrtiţă” (BIO10 I). Deci nimic nu e ceea ce e: o cîrtiţă nu e o cîrtiţă, ci altceva, necunoscut, „transformat” în cîrtiţă. Aceasta e una din acele minciuni prosteşti de care te miri că a putut fi rostită. Păi, dacă aceste însuşiri sînt neapărat trebuincioase zborului şi înotului, pînă a nu le avea, cum zburau „strămoşii” păsărilor şi cum înotau strămoşii peştilor? Ca să zbori, trebuie să fii pasăre; ca să umbli prin apă, trebuie să fii peşte, de la bun început! Dar să ascultăm cum animalele, făpturi fără raţiune, „rezolvă probleme” fizico-chimico-biologice: „Rechinii au rezolvat problema. Ei au devenit izoosmotici cu apa mării. [...] Cămilele au adoptat astfel o strategie heterotermică pentru soluţionarea problemelor osmotice” (BIO10).

În ce ne priveşte, noi ştim că „organismul” şi „mediul” sînt lucrarea aceluiaşi Ziditor şi Purtător de grijă! E de la sine înţeles că făpturile care vieţuiesc laolaltă se potrivesc cumva unele cu altele, şi tocmai în asta se vede negrăita înţelepciune a Făcătorului! Dar transformismul (prima denumire a „evoluţionismului”!) vrea ca totul să se prechimbe în altceva, el e o formă de nebunie care nu primeşte nicicum adevărul cel mai limpede, anume că fiecare lucru are firea sa, care nu poate fi „mutată”! „Realitatea este foarte clar împărţită în diferite fiinţări, fiecare cu propria esenţă, propria fire, şi nici una dintre ele nu se confundă cu vreo alta, aşa cum arată Sfîntul Ioan Damaschin în Capetele filosofice” (SER1).

Cu ajutorul Părintelui Serafim şi al Sfinţilor Părinţi cuprinşi în cartea lui, voi arăta îndeaproape însemnătatea acestor rătăciri, căci, încet-încet, ajungem la ce ne interesează, răspunzînd la întrebarea (de altfel, retorică): „Ştiaţi că… primele păduri au apărut cu aproximativ 300 000 000 de ani în urmă, în perioada carboniferă?” (EDT5).

Sincer, ştiam, ştim şi vom şti altceva, anume că: „Apoi a zis Dumnezeu: «Să dea pămîntul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămînţă într-însa după felul şi asemănarea ei; şi pomi roditori, care să dea rod cu sămînţă în sine-le după fel, pe pămînt»” Şi a fost aşa. Pămîntul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămînţă după felul şi după asemănarea ei şi pomi roditori cu sămînţă după fel, pe pămînt. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facerea 1:11-13).

„Ierburile şi copacii au dat sămînţă după fel. Această zicere a Scripturii este una dintre cheile gîndirii patristice” (SER1). „Sfîntul Vasilie învaţă că «felurile» din Cartea Facerii (desigur, cu excepţia celor care ar fi putut să dispară), îşi păstrează firea pînă la sfîrşitul timpului” (SER1).

Trebuie luat aminte apoi că ierburile şi copacii s-au ivit dintr-o dată din sînurile pămîntului, nu au germinat din seminţe: „Sfîntul Grigorie al Nyssei subliniază (printre alţii) că Dumnezeu nu a făcut seminţele sau potenţialităţile creşterii, ci însăşi zidirea pe care o cunoaştem; seminţele s-au ivit din primele plante făcute” (SER1).

Ajunşi la sfîrşitul Zilei a Treia, vedem că Facerea după Moisi are altă rînduială a zidirii decît facerea după Satana: plantele s-au ivit pe lume înaintea soarelui! Cum tîlcuim aceasta? Noi, în nici un fel! Să vedem ce spun sfinţii lui Dumnezeu:

„Aşa cum ne spun Părinţii mereu şi mereu, plantele şi copacii au apărut pe pămînt înainte de existenţa soarelui” (SER1). Zice Sfîntul Vasilie cel Mare: „De aceea a dat Dumnezeu pămîntului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia ce ar fi pricina vieţii” (SER1). Şi tot el: „Pămîntul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este pricina şi tatăl luminii, ori ca aceia care nu-L cunosc pe Dumnezeu să socotească soarele ziditor al celor răsărite din pămînt. Dacă lumina a fost făcută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze? Cuvintele acestea nu sînt potrivnice acelora ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existenţă firea luminii; acum, astrul a fost făcut ca să fie purtător al acelei lumini întîi-născute” (SER1) (Şi celelalte pomenite la cuvîntul despre zidirea luminii.)

„Sfîntul Ioan Gură de Aur scrie la rîndul său: «De aceea îţi arată Moisi pămîntul acoperit cu de toate înainte de facerea soarelui, ca să nu pui pe seama soarelui desăvîrşirea roadelor, ci pe seama Ziditorului universului.» Sfîntul Ambrozie dezvoltă grăitor acest subiect: «Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, cînd acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi început a lua parte la astfel de vieţuire? Soarele e mai tînăr decît mugurii, mai tînăr decît ierburile. Rugii de mure au fost mai înainte de soare; firul ierbii e mai bătrîn ca luna.» Ideea că viaţa pe pămînt a fost de la început dependentă de soare, şi chiar că pămîntul însuşi provine din soare, este o idee recentă, care nu e altceva decît o simplă presupunere” (SER1).

„Soarele va apărea abia în Ziua a Patra, după cum citim: “Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pămînt, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pămîntul.» Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cîrmuirea zilei, şi luminătorul cel mai mic pentru cîrmuirea nopţii; şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pămîntul, să cîrmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facerea 1:14-19). Iată rostul luminătorilor: «să fie spre semne şi spre zile», zice Scriptura. Nu ca că să facă zilele, ci ca să stăpînească zilele. Căci ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor” (SER1).

De altfel, existenţa luminătorilor e vremelnică şi va dura pînă la zidirea Ierusalimului ceresc, ai cărui cetăţeni nădăjduim a fi: „La sfîrşitul lumii, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer” (Matei 22:30), iar în Împărăţia Cerurilor, la fel ca în Ziua Întîi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi lună - „căci cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o pe ea” (Apocalipsa 21:23).

Vrînd-nevrînd, ne întoarcem iarăşi la necurata poveste din cărţile de şcoală. Manualul, „prietenul copilului”, ne descoperă „tainele evoluţiei animale”:

„Animalele, ca şi plantele, au evoluat de la formele cele mai simple spre forme din ce în ce mai complexe, sub influenţa condiţiilor de mediu mereu în schimbare” (BIO6). „Primele animale care s-au instalat pe uscat au fost amfibienii” (GEO5). Legat de această colonizare a uscatului, elevului silitor i se pune o întrebare: „Ce moment important al evoluţiei reprezintă imaginea? Recunoaşteţi animalele” (BIO6). Ştiţi ce arată desenul? Nişte peşti care ies pe uscat, „mergînd” sprijiniţi pe înotătoare! E limpede că vor să se preschimbe în altceva - în broaşte, în maimuţe, în păsări, în astronauţi sau în trupe de pace - în orice, numai să scape de firea lor de peşti! [24] Vedeţi batjocorirea noastră şi a copiilor noştri, socotiţi de la bun început nişte cretini care înghit orice închipuire a minţilor bolnave? Să ieşim însă puţin din pubela darwiniană şi să mai citim din Scriptură şi din Părinţi:

„Apoi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pămînt, pe întinsul tăriei cerului!» Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvîntat Dumnezeu şi a zis: «Prăsiţi-vă, şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt!” Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea» (Facerea 1:20:23). „Aşadar – arată Părintele Seraphim Rose - Dumnezeu a zidit toate soiurile de animale deodată, pe fiecare după firea lui, cum s-a petrecut şi cu plantele. Zice Sfîntul Ambrozie: «În tot ceea ce rodeşte, firea rămîne credincioasă sie-şi. Sămînţele unui fel nu dau la iveală roade deosebite de propriile seminţe, astfel încît oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi»” (SER1). Dar tocmai asta vrea evoluţionismul: să răsară carnea din dinţi şi omul din animal! Drept urmare, la sfîrşitul manualului de Biologie de a 6-a găsim un capitol întreg care face o recapitulare a evoluţiei animalelor. Ca să priceapă mai bine cum stau lucrurile, puiului de „Homo Sapiens” i se arată şi desenul unui „arbore genealogic”, care începe cu bacteriile şi trece prin toate stările de transmigrare a sufletului „naturii”, pînă la ultimul mamifer, numitul „Homo Sapiens”. Astfel, toate peripeţiile microbului primordial n-au avut alt scop decît să pregătească cea mai mare trans-mutaţie a materiei: prefacerea în om a jivinei care îl maimuţăreşte pe om! (VA URMA)

* Materialul a aparut in primul numar al revistei “Oglinda Vremii”, editata de partidul politic Miscarea Conservatoare. Va urma

—
NOTE:
[21]. „Sperietorile ştiinţifice” - precum găurirea stratului de ozon, mişcarea platformelor continentale, încălzirea oceanelor şi celelalte - au rostul de a ţine oamenii în nelinişte şi încordare, pentru a-i putea stăpîni ca pe o turmă „globală” de necuvîntătoare. Despre toate acestea vom vorbi într-un capitol osebit.
[22]. „Potopul a fost o catastrofă a toată lumea, deci nu putem şti cum arăta pămîntul înainte de el; poate continentele pe care le cunoaştem au fost formate chiar de potop şi de procesele geologice care au acţionat de atunci încoace. Nu ştim; probabil că pe atunci exista un singur continent. [...] În ultimii ani, savanţii creaţionişti au făcut cercetări geologice, care arată, într-adevăr, existenţa unui Potop universal în urmă cu aproximativ 5 000 de ani” (SER1).
[23]. Suflet au şi animalele (care de aceea se şi numesc aşa, de la „anima”) şi plantele, dar nu în înţelesul panteist. Ele nu au suflet raţional, precum omul, ci unul care le dă viaţă şi le ţine în viaţă (vezi despre aceasta în Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschin).
[24]. La drept vorbind, chiar există nişte peşti care ies din apă şi se tîrăsc pe plajă pentru a-şi lăsa icrele în nisip. După ce îşi termină treaba, sărmanele făpturi se chinuie să ajungă repede în apă, ca să nu fie ucise de aerul atmosferic, dar nici nu visează să se schimbe în altceva! Filmul ăsta l-am văzut eu pe vremuri, la Teleenciclopedia! De acolo s-au inspirat înşelătorii care au făcut cartea! Tot e bine că nu au luat ca model peştele zburător, care sare din apă şi planează cîţiva metri cu ajutorul înotătoarelor întinse; pe acesta ni l-ar fi dat ca exemplu al evoluţiei aeronautice! Cazurile acestea deosebite sînt însă mustrări şi batjocuri pe care firea le aduce evoluţionismului: peştii aceştia, orice ar face, tot peşti rămîn, la fel cum, de pildă, liliacul e un şoarece cu aripi care nu se va transmuta niciodată în vultur; a existat şi o şopîrlă cu aripi, care a pierit de pe faţa pămîntului ca reptilă, aşa cum a şi vieţuit. Ce te faci cu balena, cu Leviathanul? Ce născoceşti ca să explici involuţia ei?

BIBLIOGRAFIE:
(BIO10 I) - BIOLOGIE, manual pentru clasa a 10-a, All, 2000
(BIO10 II) - BIOLOGIE, manual pentru clasa a 10-a, Niculescu, 2000
(BIO10) - BIOLOGIE, manual pentru clasa a 10, Sigma, 2000
(BIO5) - BIOLOGIE, manual pentru clasa a 5-a, Teora
(BIO6) - BIOLOGIE, manual pentru clasa a 6-a, Humanitas
(BIO7) - BIOLOGIE, manual pentru clasa a 7-a, Teora, 1999
(BIO8) - BIOLOGIE, clasa a 8-a, Ministerul Educaţiei Naţionale, 1998
(BIO9) - BIOLOGIE, manual pentru clasa a 9-a, All, 1999
(CHI7) - CHIMIE, manual pentru clasa a 7-a, Sigma, 1999
(CHI9) - CHIMIE, manual pentru clasa a 9-a, All, 2000
(EDM5) - EDUCAŢIE MUZICALĂ, manual pentru clasa a 5-a, Ministerul Educaţiei Naţionale, 1999
(EDM8) - EDUCAŢIE MUZICALĂ, manual pentru clasa a 8-a, Ed. Niculescu, 2000
(GEO5) - GEOGRAFIE GENERALĂ, manual pentru clasa a 5-a, Teora, 1997
(GEO6) - GEOGRAFIE GENERALĂ, manual pentru clasa a 6-a, Teora, 2000
(GEO8) - GEOGRAFIE, manual pentru clasa a 8-a, Humanitas, 2001
(GEO9) - GEOGRAFIE, manual pentru clasa a 9-a, Corint, 1999
(IGN3) - Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. 3, Sofia, 2001
(IST5) - ISTORIE, manual pentru clasa a 5-a, Teora, 1997
(IUS1) - Sfîntul Iustin Popovici, Epistolele Sfîntului Ioan Teologul, Ed. Bizantină, 1998
(SER1) - Cuviosul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Sofia, 2001
(STI3) - ŞTIINŢE, manual pentru clasa a 3-a, Aramis, 2002
(STI4) - ŞTIINŢE, manual pentru clasa a 4-a, Aramis, 1996