Sau cum ateismul modern şi-a aflat întruchiparea, de neîntrecut, în materialismul evoluţionist

Florin Stuparu * [cititi prima parte]

La fel, „cărbunii de pămînt sînt roci care se găsesc în subsol, unde s-au format în urmă cu milioane de ani. Pe atunci pămîntul era acoperit cu păduri întinse, formate din arbori uriaşi. Cu timpul, scoarţa pămîntului, în anumite locuri, s-a scufundat împreună cu pădurile uriaşe. Straturile scufundate au fost acoperite de mîl şi apă. Datorită lipsei de aer, arborii s-au carbonizat. Transformarea lemnului în cărbune a durat mii de ani” (STI4). „De asemenea, petrolul este o rocă sedimentară lichidă” (GEO5). „Cum a luat naştere petrolul? Petrolul a luat naştere din resturile grase ale animalelor care au trăi cu mii de ani în urmă în ape. Animalele moarte au fost acoperite de mîl şi de nisip. Din cauza lipsei de aer, a presiunii şi temperaturii ridicate, s-au schimbat, transformîndu-se într-un lichid negru, gros, lipicios şi gras – petrolul” (STI4). Este o minciună de la un capăt la celălalt, după cum notează şi părintele Serafim Rose: „Avem dovada că petrolul, cărbunele şi alte lucruri similare se pot forma într-un timp extrem de scurt – cîteva zile sau săptămîni” (SER1). La care adaugă: „Însăşi formarea fosilelor pledează mai curînd în favoarea unei catastrofe” (SER1). Aşa e, negreşit! Altfel, de unde cantitatea neînchipuit de mare a lemnului şi a trupurilor animale adunate deodată pe toată faţa pămîntului? De altfel, şi darwiniştii sînt siliţi să vorbească de acele „scufundări” ale pămîntului, cataclisme născocite doar pentru a nu recunoaşte Potopul de acum 5 000 de ani.

Toate aceste complicaţii ar fi fost de prisos dacă s-ar fi descoperit urmele vreunei făpturi care să facă trecerea de la o specie la alta. De altfel, în anti-Biblia sa, Originea speciilor, antihristul Darwin recunoaşte el însuşi că teoria pe care a închipuit-o este şi va rămîne doar o presupunere pînă în clipa în care se va găsi cel puţin o „verigă lipsă” a lanţului evolutiv, o specie intermediară oarecare, şi, mai ales aceea care s-ar fi aflat între om şi maimuţă. La drept vorbind, venerabilul era chiar îngrijorat că această singură dovadă necesară întîrzia să iasă la lumină, şi deplîngea puţinătatea săpăturilor.

Între timp, ucenicii săi, bieţi înşelaţi îndrăciţi, au săpat nebuneşte pămîntul şi, fireşte, n-au aflat ceea ce căutau. Cuviosul Părintele nostru Serafim ne aminteşte: „Nu s-a găsit niciodată o «specie intermediară». În afară de falsuri, bineînţeles” (SER1). Şi urmează: „«Omul de Neanderthal» este pur şi simplu «Homo sapiens», nedeosebindu-se de oamenii moderni mai mult decît se deosebesc aceştia între ei, fiind o varietate în lăuntrul unui fel anume sau al unei specii. Vă rog să observaţi că ilustraţiile cu «omul de Neandethal» sînt invenţia artiştilor cu idei preconcepute despre cum trebuie să fi arătat «omul primitiv», întemeiate pe filosofia evoluţionistă! [...] Acelaşi lucru e valabil şi în cazul lui «Homo erectus». În privinţa «Australopitecului», s-a arătat că e o maimuţă dispărută” (SER1).

Pentru că se fac a lucra în cadrele ştiinţei experimentale, evoluţioniştii au produs şi „dovezi” fabricate, adică au împerecheat bucăţele de schelet omenesc cu resturi de maimuţe, şi apoi au pus desenatorii şi sculptorii să facă „reconstituirea”. Astfel, „omul de Pildown” – o ţeastă de om, căreia i s-a lipit o falcă de maimuţoi – a fost poate cea mai vestită „verigă intermediară”, pînă ce tîlhăria a fost dată în fapt. Apoi, „omul de China”, care, după o scurtă glorie, a fost ascuns şi „uitat”, fără nici o lămurire. La fel, celebra „Lucy” e un schelet de maimuţă cu picioare de om, în care nu crede decît „părintele” ei şi, poate, cîţiva sectanţi iniţiaţi. Batjocura a atins desăvîrşirea cu „Omul de Nebraska”, refăcut în întregime, cu familie cu tot, după un singur dinte de… porc.

Prin evoluţionism (cea mai mare înşelătorie şi cea mai fantastică amăgire, alături de heliocentrism, din istoria de pînă acum a satanismului „ştiinţific”) diavolul îşi rîde de necredincioşi, de păgîni, de eretici, de Ortodocşii căzuţi de la Hristos, într-un cuvînt, de toţi ce cei care cred în ştiinţa omenească, şi nu vor a crede în descoperirea dumnezeiască. Evoluţionismul este o negrăită batjocorire a „ştiinţei” omului: „savanţii” transformişti recunosc, atunci cînd sînt între ei, că teoria lor e o nălucire, dar – zic ei – pentru că s-a ajuns prea departe, nu mai este cu putinţă a da înapoi (adică a recunoaşte că au minţit o lume şi un pămînt), pentru ca oamenii să nu-şi piardă încrederea în ştiinţă! Aşa-i că sînt sinceri, tîlharii? Pînă şi ei văd că ateismul evoluţionist este o religie, cu preoţi („savanţii”, „doctorii”), sanctuare (laboratoarele, şcolile şi muzeele), cu un ritual („cercetarea” propriu-zisă şi „comunicările”), în care minciuna se aduce jertfă gîndită către tatăl minciunii.

În sfîrşit, „ultima dintre aşa-zisele «dovezi» sînt «mutaţiile». Aceşti produşi de laborator nu sînt altceva decît variaţii în cadrul aceleiaşi specii” (SER1).

Pînă acum, am vorbit numai despre darwinism, adică despre teoria evoluţiei vieţii. Mai e însă şi un evoluţionism astrofizic, care dă seamă de „naşterea şi prefacerile universului”, aşa zisa teorie a „Big Bangului”, a „marii explozii”. Aceasta nu poate produce nici un fel de „dovezi”, în afara aşa zisului „efect Doppler”, sau „deplasarea spre roşu” a luminii galaxiilor foarte îndepărtate, care ar arăta că universul îşi măreşte dimensiunile. [13] Din aceasta, noi ar trebui să tragem încheierea că acum vreo 15 000 000 000 de anişori universul era mic cît un grăunte, sau cît un ou de univers. Să urmărim rezumatul pe care îl fac manualele acestui basm:

„O problemă importantă care îi preocupă pe oamenii de ştiinţă (astronomi şi astrofizicieni) este aceea a modului de formare şi a vîrstei Universului. O serie de descoperiri au permis construirea unei ipoteze denumite «expansiunea Universului», care are ca început o «mare explozie» (Big Bang), ce a avut loc în urmă cu aprox. 15 miliarde de ani. Astfel, cercetîndu-se un număr mare de galaxii, s-a observat că acestea se deplasează în Univers cu viteze diferite, care sînt proporţionale cu distanţele la care se află situate; cu cît o galaxie este mai îndepărtată, cu atît are o viteză de îndepărtare mai mare. Studiindu-se această «fugă a galaxiilor» prin metode astrofizice şi optice (deplasarea liniilor spectrale spre roşu), s-a ajuns la concluzia că Universul se află în expansiune. La aceasta se adaugă şi alte observaţii (descoperirea unei radiaţii termice relicte, repartiţia elementelor chimice uşoare în anumite zone din Univers) care conduc la un moment iniţial al Universului, caracterizat printr-o densitate şi o temperatură foarte mari, stare de la care se presupune că a pornit expansiunea.

Această stare a avut o importanţă decisivă în formarea particulelor elementare şi sinteza primelor elemente chimice (hidrogen şi heliu). «Formarea Universului» a durat 3 minute, iar la 100 de milioane de ani de la «marea explozie» universul era un gaz difuz de hidrogen şi heliu la o temperatură foarte scăzută. Ulterior, în acelaşi timp cu «dilatarea» sa, repartiţia acestor elemente chimice (hidrogen şi heliu) a devenit neomogenă, în spaţiile cu o concentrare mai mare apărînd, sub acţiunea gravitaţiei, formaţiuni sferice pe locul cărora se vor naşte galaxiile. La o densitate suficient de mare a acestor formaţiuni sferice alcătuite din hidrogen şi heliu, se formează, în interiorul lor, prima generaţie de stele. Datorită rotaţiei, acest «nor» (protogalaxia sferică), se turteşte, începînd să ia forma unui disc (cele mai multe galaxii fiind în prezent de acest tip).

Stelele din prima generaţie trăiesc pînă într-un anumit moment al evoluţiei lor (determinat îndeosebi de masă) – stadiul de novă sau supernovă – cînd explodează; în locul lor se formează un nor gazos alcătuit atît din elemente iniţiale (hidrogen, heliu), cît şi din elemente noi, mai grele, generate de această explozie; din acest nor gazos, se formează foarte repede o nouă stea care, în acest fel, este din a doua generaţie.

Acest proces a continuat pînă în prezent. Se presupune că soarele nostru este o stea din a treia sau chiar a patra generaţie. Odată cu trecerea timpului, Universul «se dilată» şi există o limită exterioară a sa care reprezintă limita pînă la care a ajuns lumina din momentul exploziei iniţiale (Big Bang), adică «vîrsta» Universului.

Dacă această evoluţie a Universului, pornind de la o stare supradensă, printr-o explozie iniţială continuată cu expansiunea actuală, este în general acceptată de oamenii de ştiinţă, rămîn totuşi două întrebări la care răspunsurile sînt diferite: Cît va dura expansiunea actuală a Universului? Ce a existat înaintea exploziei iniţiale? Pentru a doua întrebare, redăm opinia unui cunoscut astrofizician: «Deşi nu ştiu dacă acest lucru este adevărat, este posibil, cel puţin din punct de vedere logic, să fi existat totuşi un început înaintea căruia timpul însuşi să nu aibă nici un sens» (Steven Weinberg, Primele trei minute ale Universului, Ed. Politică, 1987)” (GEO9).

Şi copiilor li se dau şi poezii satanist-hinduiste, mizeria astrofizică a zilelor noastre întemeindu-se în bună parte şi pe nebunia indică:

„Comentaţi următoarele texte: «Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine/ Vedea, ca-n ziua cea dintîi/ Cum izvorau lumine» (Mihai Eminescu – Luceafărul)”; sau: „Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare” (la fel)”; şi: „Atunci, nici Nefiinţa n-a fost, şi nici Fiinţa/ Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie” (Rig Veda – Imn Creaţiunii) (GEO9). Vedem că iarăşi credinţa necredincioşilor se clădeşte pe acest timp nesfîrşit de lung pe care îl visează minţile lor pustiite de patimi, blestemăţii şi fărădelegi.

Manualele noastre sataniceşti nu ar mai fi ceea ce sînt dacă nu ar strecura din cînd în cînd şi cîte o hulă împotriva Sfintei Biserici a lui Hristos. Astfel, după ce încheie arătarea „probelor” darwiniste, una dintre aceste scîrnave cărţulii spurcă mintea copiilor cu încheierea antropoidă:

„Biserica însă susţine ideea că lumea a fost creată de Dumnezeu. Singura dovadă a acestei teorii este Biblia” (IST5). Punct! Deci închipuirile lunaticilor demonizaţi şi măsluirile grosolane sînt dovezi, iar documentul scris nu e dovadă! Toată istoriografia umanistă se întemeiază pe un principiu care zice că nu există istorie acolo unde nu avem documente, mai ales documente scrise. Păi Biblia este documentul documentelor; ce mai caută darwinienii? Ce să caute fii tatălui minciunii (Ioan 8-44), decît să mintă, să amăgească, să înşele, să batjocorească, să ispitească şi să strice la minte pe cei mai slabi, pentru a le pierde sufletul. Şi cine nu e slab şi întunecat la minte, prin patimi, în afara Cuvioşilor şi Sfinţilor? De ajuns dar! Să încheiem aceste urîciuni cu observaţia liniştită şi oarecum admirativă a Cuviosului Serafim: „Teoria evoluţionistă e o păcăleală şi o hoţie cum n-a mai fost vreodată!” (SER1).

În cele ce urmează, vom încerca să descoperim fraţilor noştri Ortodocşi, nepăsători de învăţăturile pe care le primesc urmaşii lor la şcoală, că materialismul evoluţionist este acea lucrare drăcească ce se ridică hotărît asupra Adevărului Însuşi, care e Hristos, năzuind să şteargă de pe faţa pămîntului şi din mintea oamenilor orice urmă a învăţăturii Lui despre alcătuirea şi rostul lumii, de la Facere şi pînă la Apocalipsă. Vom urmări pas cu pas cum „teoria” atee [14] înlocuieşte descoperirile făcute de Dumnezeu Însuşi cu povestea îndobitocitoare a prefacerii „atomului” în planete şi aştrii, iar apoi – trecut prin fazele de microb, plantă, animal, om – în supraom şi, la urma urmelor, în dumnezeu-om.

Aşadar:

FACEREA DUPĂ SATANA

La început a fost Big-Bangul

Întrebarea care a tulburat dintotdeauna mintea filosofilor necredincioşi a fost – fireşte – aceea cu privire la zidirea lumii, a kosmosului, cum ziceau marii înşelaţi Elini. Aşa s-au ivit miturile cosmogonice, la neamuri, adică la vechile noroade ce nu-L mai cunoşteau pe Dumnezeu, cum erau Babilonienii, Egiptenii, zişii Elini, Inzii, Chinezii şi puzderia celorlalţi păgîni idolatri amăgiţi de Satana.

În toate aceste poveşti e vorba despre un demiurgos, un zeu-făurar, ce zideşte kosmosul dintr-o materie mai-nainte fiitoare, „care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, devine şi ea un fel de «zeu»” (SER1). Cu alte cuvinte, demiurgul nu aduce lumea din ne-fiinţă, ci transformă, preschimbă ceva dat, existent din veşnicie. Neavînd împărtăşire cu Duhul Adevărului, necredicioşilor le e cu neputinţă să născocească altceva, şi „tocmai ideea zidirii «din nimic» sau «din nefiinţă» deosebeşte cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgîne şi a speculaţiilor despre creaţie. Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja” (SER1).

Ceva foarte asemănător rătăcirilor antice nălucesc şi evoluţioniştii, cu singura deosebire că, fiind atei, pun în locul demiurgului întîmplarea oarbă şi lasă materia să se transforme „de la sine” dintr-un „ou”, dintr-un „atom”, dintr-o „sămînţă” primordială, care a „explodat” şi a dat naştere „haosului”, dezordinii, aşa cum ni se descrie într-o lecţie de …muzică:

„În oratoriul „Creaţiunea”, Haydn reuşeşte să zugrăvească dezordinea haosului primordial prin aritmii, disonanţe armonice şi stridenţe de instrumentaţie” (EDM8).

E limpede că ceea ce era la păgîni „un fel de zeu” este la evoluţionişti chiar zeul lor: însăşi Materia, precum citim în cartea de geografie de a 5-a:

„Universul a luat naştere în urma exploziei «oului cosmic» – aşa cum este numită starea de început a Universului. Explozia aceasta a fost numită «big bang», adică marea explozie” [15] (GEO5).

Ceea ce e totuna cu a zice: „Universul a luat naştere în urma exploziei stării de început a universului”, care doar a trecut dintr-o stare în altă stare, materia care îl alcătuieşte fiind veşnică, cum ni se spune mai departe: „Ştim că universul este infinit în spaţiu şi în timp” GEO5). În actuala sa formă, materia kosmizată are un trecut venerabil: „Se apreciază [Cine apreciază?] că vîrsta Universului este cuprinsă între 15 şi 17 miliarde de ani” (GEO5).

Dar nici asta nu îi e de ajuns lui Păcală: el îşi ia păcălitorul şi adună infinit cu infinit, informîndu-ne că universul, nesfîrşit „în spaţiu”, încă se mai măreşte! Citiţi şi vă miraţi cîtă nebunie dispreţuitoare au ateii pentru realitate şi pentru judecata celorlalţi:

„De la marea explozie, universul este într-o continuă expansiune. Galaxiile se depărtează unele de altele. Aceasta înseamnă că ieri Universul era mai mic decît azi, iar mîine va fi mai mare decît astăzi. El poate fi comparat cu un aluat de cozonac cu stafide, care creşte continuu. Stafidele sînt galaxiile, iar aluatul – spaţiul dintre ele. [16] Cît timp va dura această expansiune şi cît de mare va fi în final Universul, nu putem şti” (GEO5). [17]

Ţinînd seama că numai Dumnezeu poate fi veşnic şi necuprins, încă o dată tragem încheierea că, pentru evoluţionişti, materia şi universul material sînt „dumnezeu”! Dar despre natura panteistă a evoluţionismului vom vorbi în alt loc. Deocamdată ne interesează că această filosofie fără noimă pune la temelia zidirii lumii întîmplarea şi dezordinea, adică lipsa raţiunii! Pe limba noastră, asta ar suna cam aşa: „Întru început a fost anti-Cuvîntul, anti-logosul, anti-raţiunea de a fi a lumii!”

Astfel, vedem numaidecît că evoluţionismul este contra-adevărul, este parodia, maimuţăreala Sfintei Scripturi, este filosofia Antihristului, precum acesta e maimuţa Domnului şi Mîntuitorului nostru, şi că ea ţinteşte în primul rînd hulirea Logosului, a Dumnezeu-Cuvîntului, şi apoi a întregii Sfinte Treimi. Căci rădăcina tuturor minciunilor se află, după cum spune Cuviosul Iustin Popovici, în tăgăduirea dumnezeirii Mîntuitorului: „Minciuna de căpătîi, tatăl minciunii, este a spune că Hristos nu-i Dumnezeu; iar din aceasta se trage şi a doua minciună de căpătîi: că nu există Dumnezeu. Din aceste două minciuni au roit toate celelalte minciuni, din toate vremurile – duhul rătăcirii s-a ţesut pe ele” (IUS1). Să urmărim aceasta recitind Cartea Facerii şi tîlcuirea ei, după Cuviosul Serafim Rose şi după Sfinţii Părinţi:

„«Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul» (Facerea 1:1).

Cuvintele au un înţeles tainic, cum învaţă Sfîntul Ambrozie: «Începutul, în înţeles tainic, este arătat de zicerea: ‚Eu sînt Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul’ (Apocalipsa 1:8). Cu adevărat, Cel ce este începutul tuturor lucrurilor în puterea dumnezeirii Sale este, de asemenea, şi sfîrşitul… Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu a zidit cerul şi pămîntul, fiindcă ‚toate printr-Însul s-au făcut, şi fără de Dînsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut’ (Ioan 1:3)” (SER1).

„Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum zice şi Sfîntul Ioan Evanghelistul: «Întru început era Cuvîntul… toate printr-Însul s-au făcut…» (Ioan 1:1). Sfîntul Pavel învaţă acelaşi lucru: «Dumnezeu… a zidit toate prin Iisus Hristos» (Efeseni 3:9). «Întru Dînsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute, ori Scaunele, ori Domniile, ori Începătoriile, ori Stăpîniile, toate printr-Însul şi pentru Dînsul s-au zidit» (Coloseni 1:16). Astfel, în iconografia ortodoxă a facerii lumii nu vedem un bătrîn (adică Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga Treime zideşte: Tatăl porunceşte [Să fie!, n.m.], Fiul zideşte, şi îndată vom vedea că şi Duhul ia parte la lucrare” (SER1).

Astrele

Aşadar, ce a făcut întru început Dumnezeu? „Cerul şi pămîntul” (Facerea 1:1). Evoluţionismul ne spune însă că zeul-materie s-a preschimbat pe sine-şi în astre şi… praf:

„Ulterior, materia rezultată din explozie s-a concentrat în stele, planete, sateliţi, comete, meteoriţi şi praf interstelar” (GEO5). „În drumul lor prin Univers, elementele au suferit transformări, în urma cărora au apărut şi alte elemente. Apoi, prin reacţii chimice, s-au format compuşii chimici care se găsesc astăzi în şi pe planeta noastră, sub formă de munţi, zăcăminte de minereuri, mări şi oceane, aer, plante şi animale. [...] De ce este materia atît de diversă? Pentru că particulele care o alcătuiesc sînt diferite şi se pot combina în diverse moduri. Chimia este ştiinţa care studiază materia şi transformările pe care le suferă aceasta” (CHI9).

Să ne oprim şi să luăm aminte că aici se arată o primă transmutaţie alchimică, principiu pe care se întemeiază întreaga gnoză evoluţionistă! Să fim cu luare-aminte: într-o primă fază, „sămînţa” materiei „explodează” – îşi iese din sine, din starea de ordine, de nemişcare desăvîrşită – şi trece în starea lipsei desăvîrşite de rînduială, căci explozia e fenomenul cel mai dezordonat care se poate închipui. Cu timpul, această materie haotică se kosmizează de la sine, din întîmplare, rînduindu-se în sisteme de corpuri cereşti, care ajung să funcţioneze precis ca un ceasornic, după descrierea unor astrologi precum Newton. Cu alte cuvinte, din haos se naşte rînduiala, ordinea, legea! (Ne întîlnim la tot pasul cu această gîndire pe dos, drăcească.) Astfel, au apărut – zic ei – soarele, planetele, printre care se găseşte şi pămîntul nostru. Cărţile de şcoală sînt mai întîi şovăielnice în lămurirea „naşterii sistemului solar”:

„Originea, formarea şi evoluţia sistemului solar constituie o problemă deosebit de complexă, care nu a fost rezolvată în mod satisfăcător pînă astăzi. Au fost emise mai multe ipoteze cosmogonice; majoritatea lor au fost infirmate parţial sau total de datele de observaţie mai noi, fapt pentru care nu le prezentăm aici. Ipoteza cosmogonică cea mai cunoscută şi acceptată o lungă perioadă de timp a fost imaginată de Kant şi dezvoltată matematic de Laplace (ipoteza Kant-Laplace)” (GEO9). (Şi se bîlbîie ceva despre cum s-ar fi format soarele şi planetele dintr-o altă stea care a explodat, cum se spune şi în altă parte.) În alte locuri, manualele sînt mai hotărîte şi înfăţişează – ca pe un fapt! – „teoria”, adică nălucirea, plăsmuirii astrelor dintr-o materie pre-existentă:

„Datorită mişcării de rotaţie a norului cosmic, cea mai mare parte a materiei s-a adunat în centru, dînd naştere soarelui. El s-a născut acum 5 miliarde de ani din materie cosmică. Din materia rămasă pe marginea norului au luat fiinţă planetele, sateliţii, asteroizii şi celelalte corpuri cereşti care intră în componenţa sistemului solar. Planeta noastră s-a format acum 4,6 miliarde de ani din unul dintre numeroşii nori cosmici existenţi pe atunci în Univers şi care erau alcătuiţi din gaze şi praf stelar” (GEO5). Şi încă: „Din studiul rocilor lunare [18], s-a dedus că acestea au o vîrstă de 3-4 miliarde de ani, asemeni cu vîrsta celor mai vechi roci terestre (deci şi a Terrei)” (GEO9). (Mă aruncă în deznădejde aceşti netoţi vicleni şi poveştile lor cu mult praf, bolovani şi gaze, care se învîrt prosteşte pînă cînd – cum vom vedea – din atîta frecare şi ameţeală, deasupra maionezei cosmice iese omul european, stăpîn al galaxiilor! Parcă îl văd şi acum pe marele hulitor Carl Sagan, care mă vrăjea – nu mint! – în fiecare duminică cu al său documentar Tainele universului; parcă-l văd rînjind ca o iguană strepezită şi gîngurind dulce: „Sîntem pulbere de stele.” Şi începea vraja: serialul acela american de propagandă a ateismului celui mai feroce izbutea să te facă a crede că eşti un iniţiat al marilor taine ale alcătuirii lumii! Era făcut cu viclenie, îţi întărîta mîndria, te făcea să te simţi deştept; avea şi un umor blînd, învăluitor; îţi dădea o stare de bine, spre deosebire de acelaşi gen de filme făcute de comuniştii noştri, crispate, ţîfnoase, mitocăneşti. Mi-am amintit de acest personaj cu adevărat satanicesc pentru că îl pomeneşte şi Părintele Serafim în cartea din care tot citez, fiind unul dintre cei mai puternici activiştii ai evoluţionismului, susţinut de-a dreptul de guvernul american.)

Dar să venim la ale noastre. Această răsturnare a ordinii zidirii are tîlcul ei: Pămîntul trebuie înfăţişat ca o planetă oarecare din „sistemul solar” şi dintre nenumăratele planete, la fel cum omul este – nu-i aşa? – o făptură oarecare din milioanele de vieţuitoare pămînteşti şi – cine ştie? – din nenumăratele vieţuitoare din univers, aşa cum bănuieşte „ştiinţa” zilelor noastre. Priviţi numai cîtă batjocură semianalfabetă se adună în „descrierea ştiinţifică” şi absurdă a planetelor:

„Fiecare dintre planete se deosebeşte de celelalte, fiind unică în felul ei. [...] Unicitatea planetei noastre constă în faptul că este singura din sistemul solar pe care există viaţă” (GEO5). „Marte este numit «planeta roşie». Jupiter este cel mai mare. Saturn este înconjurat de zece inele alcătuite din praf, pietricele şi bucăţi de rocă. Pluto este cea mai mică” (GEO5).

Dar asta nu e nimic altceva decît propagandă pentru dreptul la diferenţă al planetelor! Cu orice preţ, neţinînd seama că nu ai ce compara! Şi atunci, pentru că aşa e politica, tovarăşii îngînă tot ce le vine pe limbă, ca nişte drogaţi, apărînd „drepturile planetelor”, cam aşa: „Măcar că Jupiter este cea mai mare, totuşi Pluto este cea mai mică [19]; a noastră e albastră, în ciuda marţienilor, a cărora e roşie.” Dincolo de lipsa de noimă a acestor lecţii de tîmpire, ceea ce are de înţeles elevul umanist e că soarele, şi nu Pămîntul, se află în centrul universului:

„Soarele luminează şi încălzeşte corpurile cereşti din familia sa. [...] La fel ca şi celelalte planete, Pămîntul depinde de soare: se roteşte în jurul acestuia şi este luminat şi încălzit de el” (GEO5). Căci: „Corpurile cereşti mai mici se rotesc în jurul celor mai mari, deoarece sînt atrase de acestea. Dintre toate corpurile cereşti ale sistemului solar, Soarele este cel mai mare” (GEO5).

Cu adevărat, pămîntul e mai mic, dar neînchipuit mai dens, aşadar mai greu, decît soarele; acesta din urmă e făcut dintr-o materie subţire şi uşoară, prin urmare se poate mişca mult mai sprinten. Multe ar fi de zis aici, dar le spune mult mai bine părintele Dan Bădulescu, din cartea căruia vom citi în articolul următor. Vom zice doar că totul trebuie judecat din punctul nostru de vedere pămîntean şi omenesc, iar nu din acela lunatic sau drăcesc, căci întreg universul, cu toate astrele lui, a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru astre!

După adevăr, Pămîntul s-a zidit în Prima Zi a Facerii, pentru că aştepta zidirea omului, aşa cum spune Cuviosul Serafim, împreună-glăsuind cu Sfinţii Părinţi: „În concepţia scriptural-patristică, pămîntul – ca sălaş al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu – e centrul universului” (SER1).

Şi Sfînta Scriptură urmează: „Pămîntul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adîncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1:2). „Aici, vedem lucrarea celei de a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Despre aceasta, Sfîntul Efrem Sirul scrie: «Se cuvenea ca Duhul Sfînt să Se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl a grăit, Fiul a zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-Şi aducă lucrarea. Şi aceasta a făcut-o purtîndu-Se, arătînd în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvîrşit de către Treime»” (SER1).

La fel, „Sfîntul Ambrozie zice şi el: «Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: ‚Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor’ (Psalmul 32:6). Duhul Se purta în chip cuvenit peste pămînt, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să încolţească, după cuvintele proorocului: ,Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se va înnoi faţa pămîntului’ (Psalm 103:30)»” (SER1).

În alt loc, „Sfîntul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua Întîi: «Duhul Sfînt a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi în stare să zămislească, ca pasărea cînd şade pe ouă cu aripile întinse şi le încălzeşte cu căldura ei, făcîndu-le roditoare. Tot Duhul Sfînt înfăţişa atunci pentru noi chipul Sfîntului Botez, în care, prin mişcarea Sa pe deasupra apei, dă naştere copiilor lui Dumnezeu.» [20] Duhul Sfînt ia parte şi la celelalte zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de «Duhul cel dumnezeiesc, Cel ce m-a făcut pe mine» (Iov 33:4)” (SER1).

* Materialul a aparut in primul numar al revistei "Oglinda Vremii", editata de partidul politic Miscarea Conservatoare. Va urma

—
NOTE:
[13]. „După ce au constatat o restrîngere progresivă către roşu a liniilor spectrelor nebuloaselor, astronomii au explicat faptul presupunînd că este vorba de un efect analog efectului Doppler-Fizeu pentru sunet (creşterea sau micşorarea înălţimii aparente după cum sunetul se apropie sau se depărtează)” (MAT).
[14]. Theoria înseamnă chiar „vederea lui Dumnezeu”, fiind cea mai de sus treaptă a nepătimirii!
[15]. „Omul recunoscut a fi părintele cosmogoniei Big Bangului a fost abatele George Lemaitre («Maestrul»! n.m.), un preot iezuit (Cine se miră? n. m.). Contemporan cu colegul său Teilhard de Chardin, el a încercat să facă pentru astronomie ceea ce Teilhard făcuse pentru biologie: să creeze o sinteză a creştinismului cu concepţia evoluţionistă. Desigur că «atomul primordial» al său este echivalentul «supei primordiale» a lui Darwin” (SER1).
[16]. Limbajul acesta culinar-astrofizic e luat din cărţile cele mai serioase, nu e doar al manualul de a 5-a! La fel, Darwin nălucea o „supă primordială” din care ar fi apărut viaţa! Umaniştii, robi ai trupului, sînt tot timpul disperaţi de foame!
[17]. Şi aici vedem, ca peste tot, faţa nihilistă a evoluţionismului, de care vom vorbi în amănunt la timpul potrivit. Deocamdată vom nota că evoluţionismul este filosofia nestatorniciei lucrurilor, a lipsei lor de formă şi de rost, a nesfîrşitei treceri dintr-o stare în alta. Putem spune că această nebunie e chiar filosofia ne-fiinţei, căci „ceea ce devine nu este”, cum zicea nu ştiu care dialectician Elin. În această privinţă, evoluţionismul se aseamănă cu cea mai deznădăjduită rătăcire, aceea indiană, care vede oriunde în univers doar forme trecătoare pe care le îmbracă Maya, Marea Înşelare, Marele Nimic, singurul care are, într-un fel, fiinţă! Sigur că e absurd, sigur că e nebunesc, dar nu trebuie să ne mirăm, căci gîndirea aceasta strîmbă vine doar de la satana, începătorul nebuniei.
[18]. Despre ce fel de roci e vorba, de vreme ce omul nu a ajuns nicidecum pe Lună, cum s-a arătat vădit în studiile şi filmele documentare făcute în ultimii ani? Despre această neînchipuită minciună a „călătoriilor selenare” rămîne să vorbim în altă parte.
[19]. Acum cîteva luni, Pluto a fost descalificată de către astronomi, nu mai e planetă! Am aflat din presă.
[20]. Trebuie spus şi amintit mereu că zilele facerii sînt chiar zile de 24 de ore, nu „eoni”, sau „ere”, cum nălucesc viclenii necredincioşi şi, după ei, „evoluţioniştii Creştini”. Sfinţii Părinţi arată acest lucru într-un glas. Sfîntul Vasilie cel Mare lămureşte şi expresia „zi una” (aşa cum e corect), atătînd că prin ea s-a pus măsura zilelor.