Sau cum ateismul modern şi-a aflat întruchiparea, de neîntrecut, în materialismul evoluţionist

Florin Stuparu *

„Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au şi urîţi s-au făcut întru meşteşuguri. Nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul! Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, ca să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună-netrebnici s-au făcut! Nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul!” (Psalmul 13:1-3). Stihuri pe care Fericitul Teodorit al Chirului (veacul al 4-lea) le tîlcuieşte aşa:

„Temelie şi rădăcină a păgînătăţii este viaţa cea stricată, pentru că ei, dîndu-se pe sine la desfrînare şi la viaţă de fiară, au scos din minte pomenirea lui Dumnezeu: unii, lepădîndu-se de Dumnezeu cu totul şi hotărînd că nu este nicidecum Dumnezeu, ci numai un nume deşert rînduit peste nici o fiinţă; alţii, numindu-i «dumnezei» pe cei ce nu sînt şi împingîndu-L în lături pe Cel ce singur este Dumnezeu cu adevărat; iar alţii, făcîndu-şi socoteala că este Dumnezeu, dar dovedind şi arătînd că nu poartă grija celor de pe pămînt şi nu priveşte nicicum la cele omeneşti.

Deci toţi împreună s-au abătut într-o socoteală lepădătoare de Dumnezeu, dar nu îndrăzneau să zică aceasta cu gura şi să se lepede cu buzele, căci gîndurile fireşti îi povăţuiau către mărturisirea cunoştinţei lui Dumnezeu. Cu inima se încredinţau însă pe sine, făcîndu-se cu adevărat fără de minte şi înnebunindu-se, că Acesta nu este Dumnezeu întru totul.

Iar mustrare a gîndului lor fără de Dumnezeu erau cele lucrate de dînşii, pentru că din rod se cunoaşte pomul. Drept aceea, cu înseşi faptele şi cu toată viaţa lor şi-au stricat sufletul, dîndu-se cu trupul la toată stricăciunea, încît şi bărbaţii se înnebuneau asupra bărbaţilor. Şi se stricau pe sine cu toate lucrările cele fără de lege şi cu fapte ce nu-s vrednice de grăit şi urîţi erau pentru dînsele. Cum nu ar fi prea-arătat aşadar – măcar de ar fi şi scris cu cuvîntul deasupra loru-şi nenumăraţi «dumnezei», măcar de ar fi şi zis cu buzele că-L ştiu şi că-L mărturisesc pe Dumnezeul cel peste toate – că întru inima lor, adică în mintea lor, nu era nici o înţelegere adevărată pentru Dumnezeu? Într-acest chip era toată viaţa mai înainte de venirea Mîntuitorului nostru. Iar „nebun” s-a numit, prea-adevărat şi prea-fireşte, cel lepădat de Dumnezeu. Căci, dacă frica lui Dumnezeu este începătura înţelepciunii, apoi nefrica şi lepădarea vor fi împotrivnice înţelepciunii” (THE) [1].

Asta vor să facă şi acum, să-i întoarcă pe cei botezaţi la acea vieţuire drăcească. Ateismul străbate întreaga materie a aşa-ziselor „cunoştinţe” ce se vîră silnic în minţile şcolarilor, de la „grădi” şi pînă la Universitate. (Că nu e vorba de nici un fel de cunoştinţe în adevăratul înţeles al cuvîntului se va vedea la timpul potrivit.) Să nu vă închipuiţi însă că „procesul instructiv-educativ” lasă deoparte celelalte păcate de moarte. Nicidecum! Nu scapă din vedere nici unul, le „cultivă” pe toate, ca un grădinar iscusit, ce are în serele sale şi flori timpurii, şi flori tîrzii. Dar ateismul e îngrijit cu osebită luare-aminte, pentru că Statul – a cărui instituţie de căpătîi e Şcoala – Statul deci este ateu înainte de a fi păgîn, sau iubitor de argint, sau slujitor al pîntecelui, sau ce mai vreţi, măcar că e şi toate acestea.

De aceea, şcoala are datoria să producă cetăţeni în primul rînd atei, şi abia după aceea curvari, prea-curvari, îndrăciţi cu pîntecele, iubitori de argint, iubitori de odihnă trupească şi de slavă deşartă! De fapt, ateismul hrăneşte toate celelalte patimi, căci, dacă nu e Dumnezeu, atunci nu e nici păcat, şi omul poate să facă orice.

Ateismul modern şi-a aflat întruchiparea, de neîntrecut, în materialismul evoluţionist. „Filosofia” acestuia se mărgineşte la doar două dogme: prima, că nu există decît materie; iar a doua, că această materie evoluează de la formele cele mai simple către cele mai complexe.

De pildă, în manualele de chimie citim:

„Trăim înconjuraţi de obiecte şi de fiinţe pe care le observăm şi le cunoaştem cu ajutorul simţurilor noastre. Acestea se deosebesc între ele (au formă, culoare, gust, miros, dimensiuni, masă diferite), dar au o trăsătură comună; sînt alcătuite din materie.

1. Materia. Universul se compune din materie, denumire provenită de la cuvîntul latin materia, care înseamnă lemn sau alt material. […] Atomii s-au născut în primele clipe ale Universului şi se formează şi acum în stele. Materia şi energia sînt inseparabile” (CHI9). Şi: „Tot ce se află în întregul univers este materie” (CHI7).

Scurt! Aşadar, materia există dintotdeauna şi e nemuritoare. Apoi – ne spune dogma evoluţionistă – în timp şi din întîmplare, ea a luat forme tot mai complexe, ajungînd la înfăţişarea lumii de azi. Precum băgăm de seamă, acesta e ateismul cel mai curat cu putinţă, căci nu mai păstrează în anti-teologia sa nici măcar umbra vreunui dumnezeu personal (cum făceau deiştii), măcar că nu poate ocoli credinţa în materia însăşi, în întîmplare, în necesitate, în progres şi în numeroşi alţi idoli – cum se va arăta mai la vale.

Oricine vede că „filosofia lumii ca joc «întîmplător» al atomilor, care şi ei au luat fiinţă «întîmplător», este satisfăcătoare doar pentru minţile cele mai mărginite şi debile” (SER1). În ciuda acestui fapt, toată gîndirea lumii de azi – fie că îi avem în vedere pe necredincioşi, pe păgîni, pe eretici sau pe cei mai mulţi dintre Ortodocşi – şade neclintit pe piatra vîrtoasă a superstiţiei materialismului evoluţionist, ajuns temelie a „ştiinţelor” după publicarea cărţii lui Charles Darwin Originea speciilor, şi de întreaga şcoală care s-a zidit asupra ei. Aceasta este plămada care, de un veac şi mai bine, dospeşte întregul aluat al „ştiinţelor” omeneşti, care întemeiază şi îndreptăţeşte programul de împătimire pus în practică de către şcoală: de la împătimirea minţii (trufie, slavă deşartă, mînie, tristeţe), pînă la împătimirea trupului (trîndăvie, curvie, slujirea pîntecelui, iubirea de argint).

Pînă la ivirea acestei credinţe în evoluţia materiei, patimile nu au putut fi arătate niciodată ca lucruri fireşti şi – cu atît mai puţin! – nu au putut fi impuse ca scop al educaţiei! Dar evoluţionismul, desfiinţînd convingerea în statornicia lumii, aruncă totul în relativ, în deşertăciune, şi atunci păcatul, nebunia, fărădelegea ajung a fi îngăduite, ba chiar necesare, ca „trepte” ale „devenirii”.

Am spus că materialismul evoluţionist al lui Darwin nu ţine de „ştiinţă”, aşa cum strigă el din toate puterile, ci de superstiţie şi de credinţă! Este chiar credinţa cea mai „curată”, căci nu se sprijină pe vreo descoperire sau minune, aşa cum se întîmplă în cazul creştinismului şi al „religiilor”, „religii” care au şi ele arătările şi „minunile” lor drăceşti. În legătură cu aceasta, „merită observat că Darwin nu era un savant format în sensul modern – zice Părintele Seraphim Rose. Darwin era un student teolog apostat, a cărui singură diplomă era în teologie” (SER1). (Şi mason – se înţelege de la sine – din tată în fiu.) Iar ca să arătăm adevărul pînă la capăt, trebuie să spunem că „teoria evoluţiei a fost propusă mai întîi de către bunicul lui Charles Darwin, Erasmus, în 1784” (SER1). Francmasonul Erasmus era, pe deasupra, unul dintre întemeietorii „Societăţii Lunare” [2] , ai cărei membrii erau revoluţionari. De unde se vede limpede ceea ce nu mai trebuia căutat: că „ateismul” este de fapt una din formele cele mai ascunse ale satanismului.

Dar cum pot crede oamenii în nălucirea unui nebun apostat? Este foarte cu putinţă: omenirea căzută nu caută „adevărul”, căci L-ar fi primit pe Hristos, Adevărul întrupat. Nu, ea caută ceva care să îi îndreptăţească voinţa de a păcătui nepedepsită. În asta stă neînchipuita putere a materialismului evoluţionist: el e înşelăciunea, minciuna care desfiinţează conştiinţa cu totul şi prin asta îl odihneşte desăvîrşit pe omul căzut, căci îi dă acea libertate fără hotare de a face răul, fără grija răspunsului în faţa vreunui judecător din afara acestei lumi. Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov arată asta prea-lămurit: „Cel ce păcătuieşte de bună voie şi dinadins socoteşte drept cîrmuitor al lumii fie raţiunea omenească, fie întîmplarea oarbă şi fără noimă. Acest păcătos, prin însuşi felul său de a gîndi, prin însăşi aşezarea lui sufletească, se face vrăjmaş al lui Dumnezeu, vrăjmaş al Sfintei Lui Evanghelii; el calcă în picioare fără frică toate poruncile Lui, îndestulîndu-şi fără frică toate poftele păcătoase” (IGN3).

Fiind în întregime rodul acestei dorinţe a omului căzut de la Hristos de a se înşela pe sine-şi, este un lucru fără noimă să cerem evoluţionismului darwinist vreo „probă ştiinţifică”, oricît de mică. E drept că această filosofie drăcească a vrut să se arate ca o „ştiinţă pozitivă”, pentru a-şi însuşi înlesnirile şi slava (superstiţioasă şi ea) de care se bucură ştiinţele omeneşti în faţa mulţimii necredincioşilor. [3] Mai limpede: eresul evoluţionist al lui Darwin este un parazit al ştiinţelor (al biologiei, paleontologiei, chimiei, fizicii); el se foloseşte de uriaşul mecanism al acestora – institute de cercetări, laboratoare, şcoli de toate gradele, muzee, biblioteci, edituri, tipografii, presă – pentru a-şi face prozeliţi şi a propovădui reaua sa vestire întregii lumi. În acest scop, evoluţionismul darwinist s-a travestit în „ştiinţă”, a început să maimuţărească „cercetarea ştiinţifică” şi s-a silit, în batjocură, să fabrice „dovezi”, însă atît de grosolane, încît nu-i mai înşeală nici pe darwinienii înşişi.

Să ne gîndim că însuşi obiectul „cercetării” evoluţioniste [4] , anume facerea lumii, este de neînchipuit pentru oricare din ştiinţele experimentale şi a fost dintotdeauna domeniul filosofiei. Căci „nici o teorie ştiinţifică nu ne poate spune ceva despre cele Şase Zile. Ştiinţa încearcă să explice schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe extrapolarea proceselor naturale ce pot fi observate astăzi. Dar cele Şase Zile ale Facerii nu sînt un proces natural, ele sînt cea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii. […] În timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Întreaga temă a obîrşirii primordiale, a începuturilor, a facerii tuturor lucrurilor, este în afara sferei ştiinţei” (SER1).

Să răsfoim totuşi în fugă dosarul înşelăciunilor darwiniste, aşa cum se află în cărţile de şcoală, pentru folosul acelora care îşi închipuie că „ştiinţa” se ocupă cu lucruri serioase. Cele dintîi „dovezi” sînt hotărîte „din ochi”, după o judecată copilărească; „ele ţin de aşa zisa «morfologie comparată», adică de asemuirea alcătuirii trupurilor: oamenii au braţe, păsările au aripi, peştii au înotătoare. Desigur, aceasta nu e o dovadă, dar e ceva foarte logic pentru cineva care crede în evoluţie” (SER1). [5]

Astfel, copiilor li se pune înainte întreaga teorie, pe scurt, vorbindu-li-se în acea limbă fără înţeles a „ştiinţei înalte”: „Tratînd lucrurile comparativ, se evidenţiază înrudirile dintre diversele specii, mecanismele de adaptare la mediu şi ale evoluţiei vieţii. Se demonstrează astfel existenţa unor trăsături morfologice şi funcţionale comune plantelor şi animalelor sau, la polul opus, strînsa înrudire dintre comportamentul animalelor şi cel al omului. [...]” Apoi vine încheierea: „Simplu spus, comportamentul este tot ceea ce fac animalele, inclusiv omul. Comportamentul implică desfăşurarea de activităţi efectorii de tipul mişcărilor. [...] Descrieţi asemănările comportamentale dintre om şi maimuţele antropoide.” Şi poză: „Pui de maimuţă hrănindu-se” (BIO10). Mai departe:

„Studiul comportamentului pe baza manifestărilor externe face obiectul unei ştiinţe biologice relativ noi, etologia. Aceasta descrie diferitele comportamente, încercînd să explice cauzele, funcţiile (rolul adaptativ), dezvoltarea ontogenetică şi evoluţia filogenetică a manifestărilor respective. Din punct de vedere filogenetic, de exemplu, există o evoluţie a comportamentului. Speciile înrudite au comportamente asemănătoare, aşa cum au şi anatomie asemănătoare. Omul are numeroase manifestări comportamentale care îi exprimă trăirile psihice, interioare. Şi animalele au expresii comportamentale corespunzătoare unor procese psihice umane. Studiul acestora face obiectul psihologiei animale. Deosebirea dintre etologie şi psihologia animală constă în aceea că prima studiază comportamentul animalelor în natură, în timp ce a doua îl studiază în condiţii de laborator.

Un interes deosebit prezintă procesele care se desfăşoară în sistemul nervos şi care stau la baza activităţilor comportamentale. Astfel de studii se realizază mai ales pe animale al căror comportament este urmărit în condiţii experimentale. Scopul este descifrarea substratului nervos al activităţii psihice umane” (BIO10).

E de ajuns! S-o zicem pe scurt: pentru se ajunge la înţelegerea omului se studiază cimpanzeul! Şi „raţionamentul” e dus acolo unde vrea darwinianul, aşa cum citim, fraţi Ortodocşi, şi în nelegiuitele cărţi de şcoală, în care ne batjocoresc urîtorii de Hristos, pe noi şi pe copiii noştri:

„Corpul omului are o alcătuire asemănătoare cu cea a animalelor” (STI3). Apoi: „Gorila, urangutanul şi cimpanzeul sînt maimuţe fără coadă. Ele se aseamănă cel mai mult cu omul; se numesc maimuţe antropoide [6] ” (BIO6). Deci omul e o maimuţă fără coadă [7] . Slavă „Naturii” că n-avem coadă, căci am fi mai „inumani” decît gorilele!

Dar să mergem mai departe: „Cimpanzeul seamănă cel mai mult cu omul” (BIO6). Şi reciproca e valabilă (părerea mea!): omul seamănă cel mai mult cu cimpanzeul, adică nu cu restul „antropoidelor”! (Nu-i vorbă, mai ţine şi de om. De pildă, Darwin însuşi aducea cu un fel de gorilă apostată albită întru fărădelegi. Ca şi prietenul lui, Karl Marx. Fireşte că ei ar fi zis, dimpotrivă, că unii Creştini bătrîni, cu barbă lungă, seamănă cu orangutanul, numit de sălbaticii din junglă chiar Bătrînul, „Avva”. Iarăşi, păreri; aşa e ştiinţa, lasă loc tuturor, şi din greşeli se va ivi cîndva adevărul!) Să ne întoarcem însă la vărul nostru cimpanzeul. Zice: „Vesel şi predispus la joc, cimpanzeului îi place să-l imite pe om” (BIO6). Iarăşi e valabilă reciproca: omul căzut din har şi predat cu totul diavolului, omul „modern”, „civilizat”, „umanist”, „democrat” – într-un cuvînt, umanoidul „liber” şi „European” – este educat în imitarea maimuţelor: e certăreţ, pizmaş, isteric, bătăuş, obraznic, viclean, neruşinat, nemilostiv, murdar, îndrăcit cu pîntecele, curvar, prea-curvar şi sodomit pînă la demenţă; e gălăgios şi… jucăuş. Este de ajuns să citeşti legislaţia europeană a „drepturilor” sau să vezi un concert de „muzică modernă”, model de „activitate spirituală, culturală”, ca să înţelegi că omul nu „a coborît din”, ci a evoluat în maimuţă. Căci – nu-i aşa? – „asemănările dintre om şi maimuţele antropoide arată înrudirea lor şi provenienţa din strămoşi comuni” (BIO6). Punct!

Cum se lămuresc însă particularităţile morfologice ale omului, namaiîntîlnite la nici un animal? Păi… tot aşa! Mai întîi, a „evoluat” creierul:

„Pe scară evolutivă, se observă tendinţa de dezvoltare a encefalului şi de corticalizare progresivă prin apariţia scoarţei cerebrale” (BIO9). Mai departe a fost uşor: „Marea dezvoltare a creierului, staţiunea bipedă şi modul de alimentaţie au schimbat dimensiunile şi aspectul craniului uman, deosebindu-l mult de craniul celorlalte vertebrate” (BIO7). Aşadar, deosebirile dintre ţeasta omului şi aceea a animalelor sînt şi ele o dovadă a evoluţiei din animale! Şi: „Staţiunea bipedă a omului a determinat modificări ale coloanei vertebrale, făcînd din aceasta axul central de menţinere şi de rezistenţă a corpului” (BIO7). „Ca urmare a staţiunii bipede (fig. 40. 60 [un nou prilej de a asemui omul cu cimpanzeul]), omul prezintă cîteva particularităţi ale sistemului locomotor: oasele membrelor inferioare, ale bazinului şi ale centurii pelviene s-au consolidat; s-au format curburile coloanei vertebrale; membrul anterior, eliberat de funcţia de locomoţie, este folosit la apucarea obiectelor; dezvoltarea fără precedent a cutiei craniene, ca urmare a dezvoltării encefalului; deplasarea centrului de greutate în regiunea lombară, ceea ce permite efectuarea unor mişcări mai complexe” (BIO10 II). Deci strămoşul nostru, un oarecare gibon „semiarboricol”, avea altă alcătuire a coloanei vertebrale. Dar atunci cum s-a ridicat drept în picioare, dacă modificările au urmat tocmai acestei ridicări? Tot evoluţionismul foloseşte aceste raţionamente smintite, după care efectul e propria lui cauză! Nu e de mirare, căci hulitorii sînt ieşiţi din minţi.

O altă „dovadă” a evoluţiei speciilor este – după cum arată şi Părintele Seraphim Rose cel de fericită pomenire – „«fiziologia comparată”, care spune că ţesuturile şi fluidele organismelor arată multe similarităţi principiale. Dacă crezi în creaţie, spui că Dumnezeu a făcut făpturile asemănătoare, cu sînge asemănător, şi nu e nici o problemă. Dacă crezi în evoluţie, spui că unele au evoluat din altele” (SER1).

Mai departe, „al treilea argument e «embriologia comparată», care spune că embrionii diferitelor specii sînt asemănători. Ernst Haeckel, în «teoria recapitulării» şi «legea biogenezei» afirma că «un organism individual, în cursul dezvoltării sale (ontogeneză), tinde să recapituleze stadiile străbătute de strămoşii săi (filogeneză)»” (SER1). De mult s-a arătat însă că fotografiile pe care le aducea ca dovadă erau măsluite, iar ecografele de azi pot arăta oricui, pe viu, cum stau lucrurile. [8]

În sfîrşit, „alte «dovezi» provin din paleontologie. Prima dintre ele e stratificarea geologică, precum în Marele Canion, unde poţi vedea tot felul de straturi; cu cît mergi mai jos, cu atît creaturile din ele par a fi mai primitive.” (SER1). Adică fiecare strat reprezintă o „treaptă a evoluţiei”. Numai că, „adeseori, straturile sînt «cu susul în jos» faţă de modelul evoluţionist şi e nevoie de anumite «corecţii». Straturile trebuie datate după fosilele pe care le conţin, aşa cum au apărut în altă parte, unde ordinea era «corectă»!” (SER1). E simplu, nu? Aşa se pot fabrica „dovezi” pentru orice. În ultimul veac, toată istoria a fost rescrisă în acest fel, după cum am fost pregătiţi prin cărţile unor masoni ca Orwell sau Huxley. Întorcîndu-ne la ale nostre, să luăm aminte că stratificarea darwinistă are nevoie şi ea de milioane şi milioane de ani, ca şi evoluţia însăşi. Dar iată ce zic fizicienii: „Experimentele contrazic ideea lentei construiri a unui strat după altul. Scala temporală se reduce de la sute de milioane de ani la una sau două catastrofe ce produc aproape instantaneu stratificări” (SER1).

Explicaţia e, fireşte, aceea pe care o desprindem din Cartea Facerii:

„Nu există dovezi că straturile s-au depus în milioane de ani. Creaţioniştii spun că la fel de bine se poate accepta că Potopul a pricinuit exact acelaşi lucru. Vieţuitoarele simple de pe fundul mării ar fi, în general, primele care să fie îngropate, urmate de peşti şi alte organisme care trăiesc aproape de suprafaţa apei. Animalele terestre şi omul s-ar duce pe terenurile mai înalte, încercînd să se îndepărteze de Potop” (SER1).

Cum fac darwinienii datarea propriu-zisă? Cum proorocesc ei trecutul? Să mai citim o bucată din cărţile de „luminare a maselor”:

„Primele epoci par a se pierde în negura vremurilor, reconstituirea lor fiind deseori anevoioasă. Descoperind şi în acest domeniu tehnici şi aparate de mare precizie, oamenii de ştiinţă au reuşit să descifreze o bună parte din tainele trecutului” (IST5). [9] Aici ni se vorbeşte acoperit – căci depăşesc înţelegerea copilului de 12 ani – despre aşa zisele procedee de aflare a vîrstei straturilor geologice şi deci a fosilelor. Şi în această privinţă, ne va lămuri cartea Părintelui Serafim:

„Richard Milton observă: «Ştiinţa a propus multe metode de geo-cronometrie, toate fiind, într-o anumită măsură, nesigure. Dar, dintre aceste multe metode, o singură tehnică – cea a descompunerii radioactive a uraniului şi a elementelor similare – dă o vîrstă a pămîntului de miliarde de ani. Această singură metodă a fost promovată cu entuziasm de darwinişti şi de geologii uniformişti, pe cînd toate celelalte au fost trecute cu vederea»” (SER1). [10] E vorba de prea-cunoscuta teorie a datării cu carbon radioactiv aflat în ciolanele fosilizate, a cărui cantitate – zic ei – se înjumătăţeşte uniform (ceea ce nu e adevărat!) o dată la nu ştiu cîte mii de ani. Dar acest „ceas” radioactiv trebuie „potrivit”, trebuie etalonat după nişte repere cronologice!

Care sînt acestea? „Fosilele index”, după cum ni se arată: „Ca indicaţii decisive asupra vîrstei straturilor se folosesc «fosilele-index», iar vîrsta «fosilelor-index» se determină conform presupunerilor evoluţioniste asupra lor. De fapt, avem iarăşi o argumentare în cerc. Teoria evoluţiei nu este dovedită de «milioanele de ani», fiindcă milioanele de ani se sprijină pe teoria evoluţiei! Dacă evoluţia nu e adevărată, nu e nevoie de milioane de ani” (SER1). Aţi înţeles? Ceasul este potrivit de la bun început după cum le convine darwinienilor, şi eşti necurmat izbit în moalele capului de nebuneala „fosilelor” vechi întotdeauna de zeci de mii, pînă la sute de milioane de ani, cum citim peste tot:

„În Peştera Urşilor s-au găsit fosile ale ursului de cavernă, dispărut cu mai bine de 15 000 de ani în urmă” (BIO8).

Sau, una dintre cele mai groase, mai gogonate, dintre toate:

„Dinozaurii au apărut pe pămînt cam cu 225 de milioane de ani în urmă şi au dispărut acum aproximativ 65 de milioane de ani. Nici un om nu a văzut niciodată un astfel de animal. [11] [...] Oamenii de ştiinţă nu au putut afla cu siguranţă de ce au dispărut dinozaurii. Unii spun că probabil impactul unui meteorit cu planeta noastră a provocat un nor uriaş care a acoperit cerul, oprind razele soarelui să mai ajungă pe pămînt. Fără lumină şi căldură plantele au dispărut, iar dinozaurii au murit prin înfometare. Alţii spun că dinozaurii ar fi dispărut datorită unei boli” (STI3). Asta e ştiinţa – ce să-i faci! – unul spune una, altul alta. Nu mai ştiu, tîlharii, ce să scornească, numai să şteargă odată şi ultima amintire a adevărului! Pentru că nu izbutesc să nimicească Biblia, o îngroapă sub muntele acesta de gunoi şi bălegar numit „ştiinţă” şi „cultură”. Care e adevărul? Din iconomie dumnezeiască, uriaşele şopîrle numite „dinozauri” nu s-au mai înmulţit după Potop, atunci cînd lumea şi-a schimbat în mare parte înfăţişarea.

Pînă şi manualul de muzică ne îndeamnă în bătaie de joc:

„Audiaţi «Fosile», din suita «Carnavalul animalelor», de Saint-Saens” (EDM5). Şi ni se arată o caricatură: schelet vesel de dinozaur, cîntînd la ţambal, altfel spus – moartea veselă. (Ce e „carnavalul animalelor”, vedem în „Vămile văzduhului” şi în alte descoperiri despre iad.) [12]

În privinţa „datării cu Carbon 14” (porecla „izotopului” radioactiv), mai trebuie spus că radioactivitatea lui nu scade uniform şi deci, practic, metoda nu e bună de nimic. Astfel, s-a calculat după acest procedeu vîrsta unei roci vulcanice despre care se ştia sigur că are vreo sută şi ceva de ani. „Ceasul radioactiv” i-a dat o vîrstă cuprinsă între cîteva mii şi cîteva milioane de ani! Negreşit că întreaga poveste e o amăgire, care abate luarea-aminte de la adevăr. Cercetarea „fosilelor” nu e de nici un folos, fireşte, căci: „arhiva fosiliferă a lumii nu e mărturia celor Şase Zile, ci a istoriei lumii stricăcioase de după Facere. Cele Şase Zile sînt dincolo de observaţia şi măsurătoarea ştiinţifică, fiind de un alt tip decît lucrurile pe care le măsoară ştiinţa” (SER1). Cît despre resturile omeneşti „fosilizate”, cu acestea abia are să se întîmple ceva nevisat de „ştiinţa” oarbă a omului, în acea înfricoşată zi a celei de a Doua Veniri a Mîntuitorului Hristos, aşa cum citim la Proorocul Iezechil, care zice:

„Fost-a mîna Domnului peste mine, şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui cîmp plin de oase omeneşti. Şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pămîntului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia oasele acestea?» Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta.» Domnul însă mi-a zis: «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvîntul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine, şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sînt Domnul.»

Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi, cînd am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine, şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte Duhului, prooroceşte şi spune Duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vînturi şi suflă peste morţii aceştia, şi vor învia!» Deci am proorocit eu cum mi se poruncise, şi a intrat în ei Duhul şi au înviat, şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Iezechil 37:1-10).

Ei bine, gîndiţi-vă acum la ce vor simţi darwinienii şi darwinienele atunci cînd, auzind trîmbiţa Arhanghelului, oamenii de Neanderthal şi celelalte rămăşite omeneşti amestecate printre ciolane de gorilă, se vor scula din vitrinele muzeelor şi le vor cere socoteală pentru toate batjocurile îndurate pe „altarul” nebunei ştiinţe a omului necredincios.

O altă „probă” că straturile geologice au vîrste fantastice sînt depozitele de roci sedimentare, care – spun darwiniştii – au nevoie de milioane de ani pentru a se forma. De ce? Pentru că aşa vor ei! Să luăm aminte:

„Roci sedimentare sînt cele formate prin acumularea resturilor vegetale şi animale, urmată de transformarea lor la temperaturi şi presiuni ridicate. Spre exemplu, calcarul s-a format din acumularea scheletelor şi cochiliilor calcaroase ale organismelor marine” (GEO5).

* Materialul a aparut in primul numar al revistei "Oglinda Vremii", editata de partidul politic Miscarea Conservatoare. Va urma

—
NOTE:

[1]. Pentru abrevieri, vezi bibliografia de la sfîrşitul articolului.
[2]. Însuşirile „lunare”, lunatice, dezvăluie, dacă mai era nevoie, scopurile vrăjitoreşti ale „societăţii”. Luna, „oglinda” care răsfrînge „lumina spiritului” este patroana „ştiinţelor oculte”.
[3]. În continuarea acestei idei, Părintele Serafim adaugă: „În Apus, aproape toate rătăcirile moderne fac acelaşi lucru; chiar «Ştiinţa Creştină» pretinde a fi «ştiinţifică», la fel ca şi spiritismul, feluritele culte hinduse etc.” (SER1).
[4]. De aici înainte, nu mai adaug „darwinist (ă)”, pentru scurtime. Evoluţionismul nu e însă doar al lui Darwin, ci străbate întreaga gîndire înşelată a omului luptător împotriva lui Dumnezeu; de la vechii Inzi, la Elinii lui Platon; de la eresurile iudaice cabaliste ale primelor veacuri creştine, pînă la acelea (tot iudaice) ale aşa-zisei Renaşteri. Nu e aici locul să vorbim despre ele, însă vom spune doar atît: toate aceste „evoluţionisme” sînt forme ale uneia şi aceleiaşi gîndiri sataniceşti, dar nici una nu a ieşit din hotarele teoriei, zicînd că are „probe materiale” cu privire la preschimbarea unei făpturi în alta.
[5]. „Morfologia comparată”, adică cercetarea asemănărilor de formă ale lucrurilor, e un joc al închipuirii foarte primejdios, şi duce la pierderea minţilor; căci, pînă la urmă, orice se poate asemui cu orice, şi chipul lumii, alcătuit cu înţelepciune şi rînduială de către Ziditor, se pierde sub vălul formelor născute una din alta. De pildă, bună parte a artelor moderne se sprijină pe zisa „morfologie comparată” şi plăsmuiesc „opere” monstruoase, nebuneşti. Încă ocultistul Leonardo da Vinci era fermecat de forma schimbătoare a norilor şi a petelor din tencuielile vechi, pe care le asemuia unor animale, ori chipuri omeneşti şi peisaje, şi le lua drept modele. „Arta” aceasta avea să fie dusă la capăt de un alt demoniac, Salvador Dali, şi de urmaşii lui. La fel, vrăjitoria propriu-zisă se foloseşte deseori de ceea ce intelectualii noştri numesc sec „divinaţie”, adică ghicitorie: în petele de zaţ de pe fundul ceştii de cafea, în forma norilor, în forma viscerelor animalelor jertfite, şi aşa mai departe.
[6]. Antropoid – „care a dus la apariţia omului”, a acestui antropos (în elină).
[7]. Platon zicea că e o pasăre fără pene. De, păreri şi păreri!
[8]. Încă din anii ‘20 ai veacului trecut, în cursurile sale de fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, Nicolae Paulescu îl ruşinase definitiv pe impostorul de Haeckel. După ultimul război a toată lumea însă, odată cu înstăpînirea vrăjmaşilor lui Hristos asupra întregului pămînt, minciuna aceasta, laolaltă cu toate minciunile omeneşti, a fost întronizată ca adevăr oficial.
[9]. „Tehnici de mare precizie”! Auziţi minciună! Auziţi neruşinare şi nesimţire! Aceşti tîlhari, insuflaţi de tatăl minciunii şi al lor, n-au descoperit decît maşina de minţit pururea şi necurmat.
[10]. Nu mă pot întinde aici cu explicaţiile. Pentru amănunte, vedeţi tîlcuirea Părintelui Serafim la Cartea Facerii. Cel mai sigur „răboj” al vîrstei pămîntului sînt inelele de creştere ale copacilor milenari, între care cei mai bătrîni au în jur de 5 000 de ani, acesta fiind chiar răstimpul trecut de la Potop. De pildă, avem stejarul Mamvri, arborele sub ale cărui crengi au ospătat Cei trei Bărbaţi ce au poposit lîngă cortul lui Avram şi al Sarei, în drumul Lor către Sodoma şi Gomora, pe care urmau să le ardă cu foc. Stejarul acesta încă trăieşte. Se spune că atunci cînd va muri, sfîrşitul lumii e la uşă. Cei care l-au văzut nu de mult spun că i s-a uscat şi ultima creangă. El a fost sădit odată cu naşterea lui Avraam, pe la anul 1072 după Potop. Bineînţeles că aceste dovezi la îndemîna tuturor sînt lăsate deoparte.
[11]. Va plăcut tripla negaţie de la urmă: „nici un”, „nu”, „niciodată”? Vom tot vedea că transformiştii sînt nihilişti! Iar de văzut dinozauri, a văzut destui îndrăcitul de Spielberg.
[12]. Toate cărţile de şcoală amintesc într-un fel sau altul de „mitul dinozaurilor”: fie prin text, fie prin mizeriile de ilustraţii, în care nu se poate să nu apară „Dino”, care face un fel de pereche cu marţianul „omuleţ verde”. De ce oare, copii? Prietenii ideii ştiu de ce! Păi cine e „dinozaurul”? Nu e dragonul? Adică balaurul cel vechi, dracul, înfăţişarea cea mai grozavă a Satanei! De aici, propaganda îndrăcită făcută acestor lighioane în ultimii ani, cărţile, filmele, reconstituirile şi toată „ştiinţa” ocultă care „cercetează” existenţa şi dispariţia lor „tainică”. Fireşte că nu e nici o taină, uriaşele reptile s-au stins cîndva după Potop, asemenea nenumăratelor alte specii care pier mereu. Omul i-a păstrat în amintire: ei sînt balaurii din mitologii, din basme, dar mai ales din Vieţile Sfinţilor! De altfel, nu e sigur că s-au topit cu totul: se zice că ar mai fi ascunşi în Matto Grosso, junglă necălcată de omul alb, şi în alte locuri. Poate să fie şi aşa – de ce nu? – doar dacă, fireşte, nu e vorba de înşelări diavoleşti.