Pruncul cu ochii plini de soare venise. În sfârşit şi pentru totdeauna. Fusese semn dumnezeiesc, căci osia lumii se blocase, timpul se oprise-n loc, aerul încremenise de uimire, bolta cerului rămăsese nemişcată şi paserile îşi încetaseră zborul.

Spune Protoevanghelia lui Iacov, descriind minunea : ‚,Oamenii erau aşezaţi în jurul unui blid, gata să-l mănânce, dar mestecând nu mestecau, luând dumicatul nu-l luau şi ducându-l la gură nu-l duceau.’’ Pruncul cu ochii plini de soare venise. Bunul Iosif mergea fără să înainteze niciun pas, privea fără să vadă şi vedea fără a privi : ,,Era şi o turmă de oi la păscut, care însă nu se mişca din loc. Păstorul ridicase toiagul, dar mâna îi încremenise deasupra capului. Lângă râu iezii stăteau cu boturile aplecate, dar fără să bea.’’ Timpul se suspendase, oprindu-se în loc, aerul nu mai mişca, stelele împietriseră pe bolta cerului şi universul întreg îşi închegase pulsul, în nemişcarea care precede apariţia vieţii. În faţa minunii dumnezeieşti, în semn de supunere şi suprem omagiu, toata creaţia Domnului se prosternase, căci Pruncul cu ochii plini de soare venise. Vietăţile se întoarseră-n matca lor, matca lor în fiinţă şi fiinţa-n nefiinţă, cugetele oamenilor în adâncurile necugetării lor de veacuri şi veacurile-n negura Timpului care, supus, zâmbea Pruncului divin Care-l precedase şi zămislise înainte de a fi El zămislit.

Bucură-te omule, creaţie divină, veseleşte-te timp al Timpului, suflare a suflării, pară palidă strălucirea Soarelui, pară ştearsă şi mohorîtă lumina zorilor, căci Lumina luminilor cea adevărată a venit ! În sfârşit şi pentru totdeauna. (Radu Negrescu - Suţu)