Creştinismul ortodox a răzbătut de-a lungul anilor prin multe forme de organizare a societăţii şi a cunoscut mai multe tipuri de regim politic, reuşind nu numai să-şi păstreze integritatea, dar şi să se întărească prin rolul său coagulant şi generator de valori morale şi culturale. Fără să încerce extinderea lui, prozeletismul, asemenea catolicilor, creştinismul ortodox a preferat să-şi întărească latura sa profund spirituală.

Cristina Matache

Capitalismul interbelic din România este poate perioada care a oferit creştinismului ortodox posibilităţi de dezvoltare nebănuite, care a favorizat apariţia unor personalităţi marcante în majoritatea domeniilor de activitate, dar mai ales în cel religios, spiritual şi cultural. A fost momentul în care libertatea de expresie şi manifestare şi-a putut dovedi din plin eficienţa.

Privind valoarea omului numai prin perspectiva raportului său cu Dumnezeu, Nae Ionescu, poate cel mai mare filozof creştin român, prin activitatea sa de profesor şi publicist, a avut o influenţă covârşitoare asupra unei întregi generaţii. Şi aici îi putem aminti pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu şi alţii care au “rodit” mai departe datorită sistemului pedagogic a lui Nae Ionescu.

Dar nu trebuie să ne oprim doar la numele sonore care au străbătut vremurile prin influenţa pe care au exercitat-o generaţiilor următoare, ci trebuie să considerăm influenţa acestor personalităţi propagată în timp în rândul oamenilor prin intermediul cursurilor, ziarelor, cărţilor.

Dacă vom căuta să vedem care este factorul comun, liantul care i-a unit, vom vedea că este vorba de valorile creştinismului ortodox, valori care după cum avea să se dovedească peste puţin timp nu erau doar de suprafaţă, nu numai demagogie şi minciună, aşa cum întâlnim de cele mai multe ori în zilele noastre, ci făceau parte integrantă din însăşi natura lor spirituală.

Tot acum este perioada în care, la Sâmbăta de Sus, se pun bazele unui centru monahal format din elite care să fie un fel de pepinieră de monahi, un centru de redescoperire a valorilor ortodoxiei. Acest centru avea să se transforme în curând într-o adevărată mişcare spirituală. Şi aici este momentul să-l amintim pe Arsenie Boca, figură unică a spiritualităţii româneşti, care prin viaţa sa ascetică, prin predicile sale a atras şi schimbat vieţile multor credincioşi. Tot el, alături de profesorul său, Dumitru Stăniloae a colaborat la apariţia primelor numere ale Filocaliei, acel nepreţuit filon duhovnicesc care a răzbătut timpurile.

Mişcarea „Rugul aprins”, de la mănăstirea Antim, este locul în care s-au format marile personalităţi religioase ale vremii

Tot perioada capitalismului interbelic a făcut posibilă transformarea miraculoasă prin regăsirea vocaţiei religioase, a lui Alexandru Teodorescu sau Sandu Tudor, aşa cum era cunoscut ca publicist, în ieroschimonahul Daniil, transformare care a culminat prin moartea sa ca un martir în temniţele comuniste.

De el se leagă apariţia mişcării “Rugul aprins”, care a grupat în jurul mănăstirii Antim (in imagine) o serie de personalităţi tinere a căror viaţă spirituală s-a ridicat la un înalt nivel, dar a căror viaţă pământească a cunoscut o turnură neaşteptată, de o duritate fără egal.

Părinţii Adrian Făgeţeanu, Ghiuţ, Sofian Boghiu, Papacioc, Stăniloae ca şi mulţi, mulţi alţii au îndurat ani grei de temniţă pentru că au preferat să-şi menţină verticalitatea convingerilor. Şi aici, culmea, nu este vorba de
convingeri politice, ci de credinţă, de refuzul de a nega existenţa lui Dumnezeu, de refuzul de a fi călcată în picioare tradiţia şi demnitatea unei ţări.

Despre temniţele comuniste s-a scris şi se va mai scrie, deşi niciodată nu o să fie suficient ceea ce facem în acest sens, dar ele fac parte din istoria României, alături de anii care au urmat până în 1989, acel “prag” pe care ţara noastră a trebuit să-l treacă, acea piatră de încercare extrem de dificilă.

Pentru unii a fost o binecuvântare, aşa cum singuri au spus, deşi a fost o perioadă de grele încercări care le-a răsturnat viaţa, le-a pricinuit mai multă durere de cât se crede că poate suporta un om şi totuşi au denumit-o binecuvântare pentru că le-a fost permis să cunoască, să experimenteze valorile profunde şi adevărate ale spiritualităţii şi credinţei ortodoxe.

Au învăţat apoi ce este iertarea. Mai mult chiar, au afirmat, precum marele Ţuţea, că “li s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul Român”.

Nicolae Seinhardt, evreul convertit, a devenit un simbol al ortodoxiei

Pentru alţii însă, cum este cazul evreului Steinhardt, doctor în drept, experienţa închisorilor comuniste, datorată refuzului de a fi martor al acuzării, a generat revelaţia creştină şi trecerea la ortodoxism, pe care apoi le-a descris atât de impresionant în cartea sa intitulată sugestiv „Jurnalul fericirii”. El este arestat împreună cu Noica, Al. Paleologu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu şi alţi intelectuali primind Sfântul Botez, acolo la Jilava, de la părintele Mina Dobzeu.

A fost desigur o perioadă de mari transformări politice în care s-a dorit în mod evident distrugerea valorilor române şti întemeiate pe credinţa ortodoxă. Dacă stăm să vedem ce a rămas după 50 de ani de comunism o să înţelegem de ce această perioadă a fost asemănată cu un “cancer social” care pustieşte totul. Anii de dictatură n-au reuşit totuşi să zdruncine credinţa oamenilor chiar dacă cei care frecventau bisericile erau urmăriţi, chiar dacă au fost închise, mutate, dărâmate biserici. Poate, din contră, i-a întărit pe mulţi şi i-a ajutat să depăşească momentele grele din vieţile lor. Dar lipsa unei educaţii religioase avea să-şi spună cuvântul: teama de Dumnezeu a fost înlocuită cu teama de securitate, iar verticalitatea, onoarea cu legile nescrise ale supravieţuirii, ale junglei. Poate odată şi odată o să înţelegem de ce a fost nevoie de tot acest sacrificiu, de această perioadă tulbure şi o să ajungem să fim de acord cu planul divin. Poate. Dar deocamdată nu facem decât să observăm această deşertificare, să ne mirăm privindu-i pe cei care în zilele noastre sunt dispuşi să renunţe la credinţa lor pentru mici avantaje materiale, sau să acceptăm ca persoane care se declară „liber cugetătoare” să participe la slujbe, să îşi facă semnul crucii în scop pur electoral. Ne-am învăţat să acceptăm şi credinţa noastră ortodoxă ne îndeamnă la răbdare şi toleranţă, dar mă gândesc că uneori există şi un “extremism” al toleranţei, al răbdării, o înţelegere greşită a acestor termeni care ajunge să submineze din interior valorile credinţei ortodoxe. Acum trăim în democraţie, dar în acel tip de democraţie care, aşa cum spunea Bergson “n-are criterii de selecţie a valorilor”, în care “fiecare face ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea”. Mai mult, chiar trăim în epoca în care singura valoare umană este conturată prin contul din bancă, prin tupeu şi prostie. Este vorba de cele trei fenomene de care vorbea Steinhardt: 1. Invazia pe verticală a barbarilor. 2. domnia proştilor şi 3. trădarea oamenilor cumsecade.

Resemnarea, moarte lentă

Şi poate este cazul să medităm mai mult la aceste lucruri pentru că de fiecare dată ne spunem că nu putem face nimic şi acceptăm resemnaţi în loc să trecem la ofensivă, pentru că aici, acum, este într-adevăr vorba de un război. Unul tăcut, liniştit dar ale cărui victime sunt mult mai numeroase decât în toate războaiele de până acum pentru că este vorba de generaţii întregi care cresc fără să aibă nici măcar o vagă noţiune asupra identităţii lor ca oameni, pe care nu-i interesează de unde vin şi încotro se îndreaptă, care confundă noţiunea de spiritualite cu cea de spiritism, care susţin existenţa unui amalgam de credinţe, zeităţi în funcţie numai de cheful lor de moment sau de necesităţi. Acum avem învăţământ religios în şcoli, dar ce folos încă o „materie” tratată ca atare, ca şi celelalte, care nu atinge cu nimic inimile copiilor, al cărei scop este nota finală şi doar atât. Copiii, şi nu numai ei, sunt bombardaţi cu atâtea informaţii încât este dificil de făcut o selecţie. De aceea se preferă poate numai senzaţionalul, numai ceea ce ne poate scoate din amorţeala spirituală în care ne aflăm. Şi totuşi bisericile sunt pline de tineri. Poate din cauza problemelor cu care se confruntă în familie, la şcoală, în relaţiile cu cei din jur. De multe ori însă se aşteaptă numai latura miraculoasă, numai paranormalul legat de anumite icoane, moaşte, duhovnici. În general se aşteaptă de la toţi, se stă în espectativă uitând că ceea ce ni se cere este doar credinţă şi iubire.

(din nr. 3/2006 al revistei de atitudine ortodoxa “Clopotul”)