Adrian F. Popovici [cititi episodul anterior]

Unde greşeşte omul, acceptând clonarea?

Am încercat în episodul trecut să descriem, pe scurt, clonarea – acest nou concept ştiinţific al sfârşitului de mileniu, împreună cu motivele care au făcut posibilă apariţia lui. Punându-ne întrebarea “Unde greşeşte omul, acceptând clonarea?”, de fapt, ne întrebăm ce efect are aceasta asupra sufletului şi minţii omului de azi. Consecinţele clonării asupra vieţii omului sunt nebănuite, ele pornind din plan material, unde efectele negative sunt minime, dar care în plan duhovnicesc conduc la una din cele mai mari înşelări a omului, aceea că el ar fi capabil de creaţie. Vom încerca să explicăm aceasta în cele de mai jos, pornind de la învăţăturile Sfinţilor Părinţi.

În nemărginita Sa milostivire şi dragoste, Dumnezeu a trimis pe Unicul Său Fiu pe pământ, pentru a-l răscumpăra pe om din robia păcatului. Astfel, Iisus Hristos “S-a întrupat din Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”, făcându-Se asemenea nouă. S-a răstignit, a pătimit şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri, desăvârşind calea mântuirii noastre, “viaţă veşnică dăruindu-ne”. Toate acestea au fost dăruite de Dumnezeu omului pentru ca el să-şi recapete asemănarea cu Creatorul său, pierdută din cauza căderii în păcat, căci omul “s-a îndepărtat de Dumnezeu devenind prin firea sa neasemănător Lui”, scrie Vladimir Lossky în celebra sa carte “Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”.

Omul este creaţia lui Dumnezeu, precum zice Împăratul David: “Cunoaşteţi că Domnul acesta este Dumnezeul nostru, el ne-au făcut pre noi, şi nu noi” (Ps. 99, 2), creat cel din urmă “căci nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuşi”. Apogeu al creaţiei dumnezeieşti, omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi “nici o altă făptură din lume nu se mai aseamănă cu Dumnezeu”. “Ca chip al lui Dumnezeu, omul este o fiinţă personală, aşezată în faţa unui Dumnezeu personal”, persoana deţinând în sine firea omenească în întregul ei. Iar firea umană poartă asemănarea cu Dumnezeu, cum frumos spune Sfântul Grigorie de Nyssa că “dintru început, omul este creat desăvârşit” şi chemat mereu de Dumnezeu la asemănarea desăvârşită a firii sale cu firea dumnezeiască.

Firea umană este una şi dublă în acelaşi timp, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel ea cuprinzând pe “omul dinafară şi pe cel dinlăuntru” (II Cor 4, 16) “pentru că noi suntem dubli, din suflet şi corp, din o fire văzută şi una nevăzută” ce nu pot fi separate. Când Dumnezeu a creat omul, l-a plăsmuit pe el din ţărână şi a suflat duh de viaţă asupra lui, făcându-i astfel atât trupul cât şi sufletul. Primul om a fost creat, iar urmaşii săi au fost născuţi din cel asemenea lor. Sfântul Grigorie de Nyssa explică foarte bine perpetuarea animalelor şi a fiinţei umane: “Primele exemplare ale fiecărei specii de animale sunt nenăscute, dar create, căci ele s-au făcut de Creator, şi nu s-au născut din cele asemenea lor”. La fel şi omul: “Naşterea este ieşirea unei persoane de aceeaşi fiinţă din împreunarea bărbatului cu femeia, iar din aceasta cunoaştem că naşterea nu este o însuşire a firii, ci a persoanelor”. Ce vrea să spună Sfântul Grigorie de Nyssa?

Primul om, Adam, a fost creat, şi mai departe, Dumnezeu, în iconomia Lui, a dat omului, prin sămânţă, posibilitatea de a se perpetua prin naşterea de fii, pe de o parte, iar pe de altă parte, mărturia creaţiei Lui prin puterea hărăzită seminţei de a aduce ea însăşi împlinirea lucrării dumnezeieşti. În acest fel, Dumnezeu nu este nevoit să intervină de fiecare dată pentru a crea oameni, ci a lăsat în om posibilitatea de a naşte, naşterea fiind, de fapt, tot o creaţie a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază faptul că naşterea este a persoanei, în sensul că omul vine la viaţă odată, ca un tot – atât trupul cât şi sufletul. Poate, unii se vor întreba dacă aşa se întâmplă de fapt.

Perpetuarea fiinţei umane este o lucrare tainică prin aceea că unul este trupul seminţei şi altul al celui ce se va naşte din sămânţă, cum spune Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către corinteni. Precum în bobul de grâu sau oricare altă sămânţă se află deja puterea lucrătoare din care se va forma spicul, paiul, bobul copt, în ordinea urmată de natură, şi nici unul din aceste elemente nu există sau nu apar înainte de sămânţă, ci după rânduiala firească a naturii, aşa şi sămânţa omenească cuprinde, răspândită în ea, întreagă puterea firii. Aşadar, cu dreptate se poate spune că nici sufletul nu există înainte de trup şi nici trupul nu există înainte de suflet, ci pentru amândouă nu-i decât un singur început.

Sfântul Grigorie de Nyssa reliefează şi acest aspect al creaţiei umane cu o înţelepciune desăvârşită: “Într-adevăr, trăsăturile omului care urmează să se nască sunt cuprinse deja virtual, dar sufletul e încă ascuns, căci nu se poate manifesta decât după o anumită rânduială. Cu alte cuvinte, într-un fel el este de faţă, dar în alt fel el e nevăzut şi nu se va arăta decât pe urma deprinderilor lucrărilor sale fireşti însoţind dezvoltarea trupului”.

Astăzi, omul afirmă că poate crea fiinţa umană prin aşa-zisa clonare. Până în prezent, toate metodele de clonare utilizează informaţia genetică a unei celule somatice introdusă într-o celulă ou, care posedă deja “puterea hărăzită seminţei de a aduce ea însăşi împlinirea lucrării dumnezeieşti”. Ceea ce înseamnă că la baza actualei clonări stă sămânţa, creaţie a lui Dumnezeu, fapt care neagă limpede chiar ideea de clonare, vehiculată astăzi.

Înşelăciunea în privinţa clonării constă, de fapt, în amăgirea omului contemporan cu ideea că el ar fi capabil de creaţie. “Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii”, acum omul nu se lasă mai prejos şi se amăgeşte singur, în plan material – căci, în plan duhovnicesc, Dumnezeu a dăruit deja omului nădejdea mântuirii, şi deci a îndumnezeirii – cu ideea Dumnezeirii prin aceea că vrea să demonstreze lumii întregi şi lui însuşi că poate crea, că el este deja ca un dumnezeu şi că nu mai are nevoie de Cel care l-a creat. Cum s-a ajuns aici? Simplu, diavolul “amăgit, căci Domnul s-a îmbrăcat cu haina trupului” şi înnebunit de faptul că a fost înşelat la venirea lui Hristos pe pământ, i-a urzit cu multă grijă omului – zidirea lui Dumnezeu, căderea din nou, în păcatul neascultării, de această dată mult mai gravă.

Din punct de vedere ştiinţific, clonarea, care în viitorul apropiat va fi confundată cu crearea (N.R.: deja cele două concepte se consideră a fi sinonime), nu are nici un temei. Azi, omul afirmă că a creat el însuşi, utilizând sămânţa – care este darul lui Dumnezeu! De ce omul nu a creat sămânţa pentru a se putea erija ulterior în creator?

Adam a fost izgonit din rai din cauza neascultării, el primind o singură poruncă şi nici pe aceea neîndeplinind-o. Neascultarea omului, în rai, a căpătat astăzi forma cronică, încălcându-se o altă poruncă: “să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” care se citeşte în clonare – omul este propriul lui dumnezeu.

Hristos iese din Maria ca Eva din Adam. Aşadar, precum la plăsmuirea de odinioară a strămoaşei noastre Eva, Dumnezeu a luat coasta însufleţită a lui Adam şi a zidit-o pe aceasta în femeie – căci pentru aceasta nici n-a mai suflat asupra ei, ca asupra lui Adam suflare de viaţă, ci partea pe care a luat-o din trupul lui a făcut-o trupul întreg al femeii, şi pârga duhului, pe care a luat-o împreună cu trupul cel însufleţit, a făcut-o un suflet viu, făcând deodată din amândouă acestea un om – în acelaşi mod luând şi din sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria un trup însufleţit în chip de dospitură şi de mică pârgă a frământăturii firii noastre, adică din suflet şi din trup, Plăsmuitorul şi Ziditorul Dumnezeu a unit-o cu dumnezeirea Sa cea necuprinsă şi neparopiată; sau, mai degrabă, unind în chip fiinţial cu fiinţa noastră întreg ipostasul dumnezeirii Sale, şi amestecându-o neamestecat cu aceea, adică firea omenească cu firea Sa, a zidit-o pe aceasta din urmă templu sfânt Sieşi, şi astfel, Însuşi Făcătorul lui Adam S-a făcut om fără schimbare şi fără mutare (Sf. Simeon Noul Teolog – p121). Căci precum a făcut-o pe femeie din coasta aceluia, după cum am spus mai înainte, tot aşa, împrumutând şi luând fără sămânţă trup din fiica lui Adam din Maria, pururea Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu, S-a născut în chip asemănător întâiului plăsmuit ca, precum acela s-a făcut prin călcarea poruncii început la naşterii noastre în stricăciune şi moarte, aşa şi Hristos Dumnezeu, prin împlinirea întregii dreptăţi (Matei 3, 15), S-a făcut pârgă a plăsmuirii din nou şi a nemuririi noastre întru nestricăciune. Sf.Ap. Pavel: “Întâiul om din pământ e pământesc; al doilea om e Domnul din cer; şi precum e Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti” (I Cor 15, 47-48) (Sf. Simeon Noul Teolog – p121-122). Atentează oare la Întruparea lui Hristos?

El este zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voinţă sau din poftă sau din legătură bărbătească (Ioan 1, 13) sau din naştere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfânt şi în chipul celei dintâi faceri a lui Adam. (Sf. Ioan Damaschin – p96) Atunci a umbrit-o înţelepciunea enipostatică şi puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit lui şi din sângiuirile ei sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pârgă frământăturii noastre. Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfânt. (ÎN CE CONSTĂ DE FAPT NAŞTEREA PESTE FIRE A LUI HRISTOS DACĂ NU ÎN FAPTUL CĂ A VENIT PE CALE CREAŢIONISTĂ?) (Sf. Ioan Damaschin – p98)

“Hristos este Împărăţia Cerurilor, iar Sfântul Duh este sămânţa Lui. “Eu primesc pe Sfântul Duh, căci El este sămânţa lui Hristos, prin care noi devenim neamul Său” “(Sf. Simeon Noul Teolog II, p-260).

Mai departe, Hristos S-a născut ca un om obişnuit, sfinţind calea naşterii. Referitor la proorocirea că Hristos se va naşte din fecioară – antihrist poate măslui această proorocie, născându-se aşa-zis clonat dintr-o fecioară (uşor de verificat în zilele noastre, apropos de insultele aduse Maicii Domnului), şi netrecând astfel prin calea naşterii, fiindu-i imposibil una ca aceasta. Întruparea lui Hristos este una din marile taine ale creştinătăţii, precum spune Solomon că “trei lucruri nu pricepe omul – cum trece vasul pe mare nelăsând urme …” referindu-se la taina lui Hristos – întruparea, învierea şi înălţarea, şi un dar al lui Dumnezeu omenirii înrobite de păcat; antihrist va veni prin înşelătorii, precum aceasta – arătând practic unei lumi încătuşate în planul material – fecioria maicii lui, naşterea peste fire, facerea omului – poate că el va fi primul clonat cu adevărat?

Omul poate crea ceva (omul) după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ceea ce ar însemna că el se află pe picior de egalitate în ceea ce priveşte creaţia, el putând crea precum Dumnezeu, ceea ce este o mare nebunie. Singurul creator din lume este Dumnezeu, noi, oamenii, ne folosim de toate uneltele date de El nouă spre existenţă spre a imita, de fapt, lumea şi nu spre a o crea.

“Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii (Facerea 3, 5), acum este amăgit, căci Domnul s-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin – p96). “Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii”, acum omul nu se lasă mai jos – se amăgeşte singur – bineînţeles în plan material (căci în plan spiritual Dumnezeu a oferit omului nădejdea mântuirii, şi deci a îndumnezeirii) cu nădejdea Dumnezeirii prin aceea că vrea să demonstreze lumii întregi că poate crea, că el este deja ca un dumnezeu şi Doamne nu mai am nevoie de Tine ! Cum a ajuns aici? Simplu, diavolul, înnebunit de faptul că a fost păcălit la venirea lui Hristos pe pământ, i-a copt-o cu multă grijă omului – zidirea lui Dumnezeu – (căci ca un vrăjmaş, dă în ce are Dumnezeu mai scump şi în ce iubeşte mai mult – omul) încercând azi să-l păcălească la fel precum a fost el păcălit. Dar cum? Omul se păcăleşte singur.

De ce n-au făcut şi sămânţa? Pentru că de fapt ca să poţi spune cu adevărat că ai reuşit să creezi omul trebuie să deţii sămânţa? Te legi de atributul ei ca fiind ceea ce-ai făcut tu?

Trivializarea “înrudirii” omului cu Dumnezeu (Încearcă să atace această parte, iniţial prin darwinism, iar ce n-a distrus darwinismul să distrugă clonarea. Darwinismul a fost combătut serios de mari biologi, dar presa n-a făcut cunoscută decât partea favorabilă darwinismului. Un caz celebru este disputa dintre Nicolae Paulescu – Voinov din anii 1910-1911?, dispută din care darwinismul a avut multe de suferit. Voinov încerca la vremea aceea să pregătească terenul comunismului prin negarea creaţiei lui Dumnezeu, în timp ce Paulescu, ulterior minimalizat pe plan mondial, era un strălucit om de ştiinţă, creştin şi naţionalist ce încerca să apere ştiinţific creaţia lui Dumnezeu)

(Va urma)