Adrian F. Popovici *

ÎN ULTIMII ANI, s-a vorbit mult şi se vorbeşte încă despre clonare în mediile ştiinţifice şi nu numai. Clona este, conform dicţionarului enciclopedic român, totalitatea indivizilor proveniţi dintr-un singur exemplar, pe cale vegetativă sau asexuată. Mai pe înţelesul tuturor, o celulă, unitatea de bază a unui organism, este preluată de la un individ şi multiplicată până la formarea unui nou organism, identic cu cel de la care s-a luat celula.

Orice celulă a unui organism conţine în nucleul său informaţia genetică, purtătoare a tuturor caracteristicilor acelui individ: de la trăsăturile fizice precum culoarea ochilor sau a părului până la cele mai fine detalii de funcţionare a organismului. Aşadar, prin clonare s-ar putea crea organisme identice între ele şi, de asemenea, identice cu organismul de la care s-a luat celula, adică informaţia genetică.

Oamenii de ştiinţă au pus la punct două metode de clonare, ce constau, principial, în introducerea informaţiei genetice a unei celule mature într-o celulă ou, fără nucleu, ce este implantată într-un organism “mamă”. Pe plan mondial, până în prezent, s-a afirmat că cele două metode au fost utilizate în clonarea unor oi, de către specialiştii scoţieni, şi a unor şoareci, la Universitatea din Hawaii.

Deşi abia se fac primii paşi spre clonarea unor animale, oamenii de ştiinţă şi, mai curios, politicienii de pe întreg mapamondul sunt profund interesaţi de implicaţiile sociale şi etice ale clonării umane.

Urmărim cu stupefacţie diferitele luări de poziţie în privinţa clonării umane. Congresul american, ca urmare a naşterii lui Dolly, prima oaie clonată, interzicea în iulie 1997 utilizarea banilor contribuabililor pentru cercetările asupra clonării umane. În ianuarie 1998, un industriaş din Chicago, Richard Seed, anunţa oficial că intenţionează să cloneze oameni. Ca urmare, liderul majorităţii din Senatul SUA, Trent Lott, a chemat urgent în şedinţă senatorii pentru votarea unui act republican împotriva clonării umane. La 3 februarie, se semna oficial Actul de Interzicere a Clonării, atât a embrionilor umani, cât şi a adulţilor. Dar unele grupuri de politicieni şi oameni de ştiinţă, aşteptând cu răbdare momentul oportun intereselor lor, au pretins că actul de interzicere obstrucţiona cercetări medicale importante. Lovitura a fost neaşteptată, iar actul a fost respins, fiind înlocuit de un altul prin care se interzicea clonarea umană, dar nu şi a embrionilor umani pentru scopuri ştiinţifice (!!!).

Oare cum de Senatul, Congresul american sau oricare altă instituţie îşi ridică probleme referitoare la impactul clonării umane asupra societăţii, asupra economiei când oamenii de ştiinţă nu au reuşit să manipuleze nici măcar informaţia genetică umană pentru ameliorarea unor boli? Ei nu au manipulat încă genele umane pentru vindecarea unor boli sau chiar eliminarea lor şi visează la cum se pot multiplica oamenii.

Se pare că se cunosc mult mai multe lucruri despre informaţia genetică umană decât sunt publicate sau anunţate oficial. De asemenea, citim printre rânduri încercarea de a se ascunde adevăratele intenţii în ceea ce priveşte clonarea, în spatele unor argumente puerile, în dorinţa de a micşora impactul direct al afirmaţiei “clonăm oameni”. De exemplu, clonarea este privită (şi este realmente la ora actuală) ca o nouă variantă de fertilizare “in vitro”. Dezbaterea asupra acestei probleme este mutată de la sensul real al clonării la nişte amănunte privind tehnica de lucru. Mai mult decât atât, în vidul legislativ existent pe această temă, oamenii politici se feresc să aibă o poziţie clară. În ce scop toate acestea?

Implicaţiile morale ale clonării umane sunt de domeniul fantasticului. Dar oare cum s-a ajuns la acest lucru? Cum de omenirea şi-a permis să-şi aroge dreptul de A CREA, ştiut fiind că unic Creator este Dumnezeu: “Şi au zis Dumnezeu: să facem om după chipul nostru şi după asemănare”; “şi au făcut Dumnezeu pre om” (Facerea, 1:26-27)?

Două ar fi motivele principale. În primul rând, civilizaţia umană s-a îndreptat, pe măsura trecerii secolelor, spre o concepţie din ce în ce mai materialistă ajungând pe culmile ştiinţei şi tehnologiei. Omul s-a îndepărtat de Dumnezeu fiind, cu multă sârguinţă, ajutat de Biserica apuseană. El s-a străduit să găsească rezolvări materiale, ştiinţifice la încercările la care l-a supus Dumnezeu, încercări lăsate spre mântuirea omului. Biserica catolică, sprijinind de-a lungul veacurilor omul în dorinţa lui nestăvilită de cunoaştere, dar nehrănindu-l duhovniceşte spre a căpăta înţelepciune, a adâncit breşa dintre Dumnezeu şi om. Ca urmare, omul a început să se mândrească cu realizările lui materiale, să uite de Dumnezeul care i-a dat înţelepciunea de a face toate acestea şi, a sfârşit prin a-şi închipui că nu ar mai avea nevoie de ajutorul Lui.

Al doilea motiv, mult mai periculos, ar fi ignoranţa omului de azi în cele duhovniceşti, şi suficienţa lui. Se vorbeşte de mileniul 3 ca despre un apogeu al civilizaţiei, se crede că lumea a evoluat şi a reuşit să alunge superstiţiile trecutului, reducând astfel dumnezeirea la o poveste pentru copii. Dar cum rămâne cu faptul că lumea încă se mai zbate în războaie sângeroase şi absurde, în foamete şi, mai mult ca niciodată, în perfidie? Uitând de Dumnezeu, omul şi-a permis, prin ştiinţă, să-L sfideze pe El şi pe sine însuşi, creaţia Sa. Astfel, omul a îndrăznit să creadă că poate CREA.

Întunecat fiind de mândrie, omul nu a priceput lucrarea lui Dumnezeu, căile prin care El vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, l-a crezut pe Dumnezeu nedrept şi a încercat să-şi facă singur dreptate. Ca urmare, observăm, azi, dezvoltarea unor domenii ştiinţifice “închinate” anihilării fricii organice a omului în faţa morţii, în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Rupându-se complet de Creatorul său, omul îşi doreşte nemurirea în afara dumnezeirii şi încearcă să înlocuiască viziunea reală asupra lumii cu descoperiri ştiinţifice, mai mult sau mai puţin reale.

Diavolul a dus, la început, o luptă făţişă cu omul, dar în felul acesta a pierdut o mare bătălie deaorece creştinul, văzându-şi duşmanul tot timpul, a ştiut cum să lupte. Încetul cu încetul, diavolul a început să-şi facă tot mai puţin vizibilă prezenţa. Profitând de înalta părere de sine a omului, el s-a ascuns şi şi-a continuat lupta pe căi tot mai subtile, ajungând până la a-l face pe om să uite de existenţa lui.

Pentru ateii veacului acesta, prezenţa unui duh necurat este privită ca o simplă boală, ca o dereglare a sistemului nervos, punându-se cel mai adesea pe seama nebuniei. În ziua de azi, diavolul lucrează la căderea omului prin false minuni, făcându-l să îngenuncheze în faţa ştiinţei şi a tehnologiei. Omul se face, astfel, vinovat de idolatrie, slavă deşartă şi, mai presus de acestea, de necredinţă.

Clonarea reprezintă o capcană a viitorului, o înşelăciune pusă la cale cu înaltă înţelepciune de către diavol. Să nu ne lăsăm amăgiţi şi să nu ne înspăimântăm, ci să credem că Dumnezeu ne va apăra de această născocire satanică a acestui veac.

(Va urma)

–
* Altermedia multumeste in mod deosebit pentru facilitarea publicarii acestui serial, redactiei revistei “Catacombele Ortodoxiei”, editata de Biserica Ortodoxa Romana de Stil Vechi