Cornelia Rosoga [cititi episodul precedent...]

5. Tradiţii şi obiceiuri

Sărbătorile de iarnă aduc cu ele şi multe datini care şi-au păstrat esenţa arhaică. În multe zone ale ţării, în postul Crăciunului se formează cete de colindători care se vor destrăma abia la Bobotează. În unele zone (Banat şi sudul Transilvaniei) se mai numeşte şi turcă. Fiecare fecior plăteşte intrarea în ceată şi se tocmeşte gazda la care se va sta până la fărâmarea cetei. Se cumpără mâncare, rachiu şi lemne.

Ceata are un steag, pe care îl coase o fată, dar şi o ierarhie bine stabilită: vătaf mare, vătaf mic, colcerul (care administrează băutura). Ei colindă cu turca care este un băţ, cu un coic de lemn, coarne de lemn, împodobite cu panglici, hârtie colorată şi clopoţei, asemănătoare cu capra. Turca o joacă un om tocmit anume, care poate fi şi însurat.

Colindatul începe în Ajun, seara şi se termină dimineaţa. Se cântă un colind până la 12 noaptea, altul până la 3 şi altul până la zori. Acesta este unul din colindele care se cântă dinspre zori:

Voi zori de ziuă
Nu vă revărsaţi
C-am cam întârziat
Şi noi de-am umblat
Peste munţi înalîi
Peste văi adânci
Şi noi am văzut
Doi vulturi cam suri,
Din aripi bătând,
Din coicuri muşcând
Pentru un fulg de aur.
Noi am cugetat
Şi fulgul l-am luat
Noi ne-om cugeta
Şi fulgul l-om da
Cui l-o şti purta,
Rar, la zile mari,
În sara d-Ajun
În noaptea de Crăciun.

Dacă e fată în casa colindată se face şi un joc. Pentru turcă se fac colaci frumoşi, dar se mai dau şi bani, vin şi carne. Colacul înseamnă mulţumirea adusă Soarelui pentru recolta bigată, dar şi speranţa într-un an viitor la fel de bogat. Sunt iarăşi urme ale începerii anului primăvara, o dată cu începerea muncii câmpului. „Anul acesta a fost un an bun, se va face turca. Fiecare gazdă face colaci de fată”.

În dimineaţa de Crăciun, ceata merge la biserică, iar masa o iau la gazdă. A doua zi de Crăciun se face joc, iar fetele mici devin fete mari, întrucât iau pentru prima dată parte la joc. Flăcăii le bagă în joc strigând:

Cine are, cine n-are
Cine are fată mare
Să şi-o scoată la vânzare
Că azi e târgul ăl mare.

Intarea în joc a fetei se plăteşte de către fată.

De Anul Nou, se scoate turca de dimineaţă şi se face un joc, iar apoi ceata merge la gazdă. Dacă e vreun Vasile, ceata îl zoreşte, urâdu-i „La mulţi ani!”. La Bobotează se duc la Biserică, apoi petrec cu joc. La Sf. Ioan tot numai joc, dar dimineaţa se duc la zorit de Ioni până în ziuă. Desfacerea cetei se face la Sf. Ioan, căci s-au gătat sărbătorile şi se încheie socotelile. Este de remarcat asemănarea între obiciul turcii şi ceata căluşarilor.

Alături de turcă, din aceeaşi familie fac parte capra, brezaia şi boriţa. Capra se joacă de bun augur:

Unde capra joacă
Pământul răstoacă
Unie tropoteşte
Oarzele-nfloreşte (Bicaz)

În jocurile acestea animalul este omorât simbolic pentru a reînvia, întocmai ca şi vegetaţia. Capra, alături de porc şi alte animale a fost în antichitate considerată o personificare a spiritului recoltei.

Tot de Crăciun, o largă circulaţie o are colindatul cu Steaua,Viclaimul şi Irozii. Acestea sunt o formă de teatru popular introdusă la noi târziu, în secolul XVI. Pătrunderea s-a făcut prin intermediul scrierilor religioase bizantine în slavonă şi prin intermediul saşilor din Transilvania, după scrierile germane. Trebuie spus că ele erau întocmite la început de preoţi, dar cu timpul ritualul s-a difuzat în rândul oamenilor.

Aşa cum arătat, schimbarea datei Anului Nou din martie la începutul lui ianuarie a atras cu sine şi transferul obiceiurilor. Caracterul agrar al sărbătorilor de iarnă este incontestabil. Colindul are forţă magică, atrage prin sugestie şi imitaţie belşugul câmpului, sănătatea, bunăstarea casei. El trebuie să fi fost în trecut însoţit şi de un ritual magic. O dovedeşte colinda de copii care are versuri scurte şi este însoţită de gestul aruncării de boabe de grâu pe casă, de paie, de scurmatul focului cu un băţ pe principiul „câte scântei atâta belşug”.

Cea mai vie dovadă a caracterului agrar al sărbătorilor este pluguşorul, colindătorii având în trecut şi un mic plug cu care trăgeau în mod simbolic „prima brazdă”, gest inexplicabil în toiul iernii. Colindătorii erau dăruiţi cu un colac frumos, ca semn de mulţumire către maica noastră, Pământul. Este astăzi binecunoscut că Maica Domnului a preluat atributele maicii glie, Geea a strămoşilor noştri. Ea este tămăduitoarea, cea care dă roade, cea pe care o chemăm în descântece. Azi, locul colacului a fost luat de alte daruri, dar versurile mai grăiesc încă:

Iar Dochia cea frumoasă
Bate dumneaei din sită şi din covată
Şi numai cât ai clipi deodată
Şi face un colac mare şi frumos
Ca faţa Soarelui
Şi l-a pus în cuiul de jos
Să le fie plugarilor de folos.

Alături de Pluguşor, Sorcova este un alt obicei des întâlnit la români, dar şi la vecinii noştri. Sorcova se făcea din ramurile puse la înmugurit de Sf. Andrei.

În ajunul Anului Nou se practică şi colindatul cu măşti. Acest obicei a fost pus de mulţi specialişti pe seama sărbătorii greceşti a lui Dionys, care avea loc când se storcea mustul. Sărbătoarea avea cracter orgiac, oamenii alergau pe dealuri îmbrăcaţi în piei de animale, purtând diverse măşti. Sensul măştii este de a ascunde identitatea. Mascaţii fac glume, joacă farse oamenilor, nu se supun regulilor cetei. Sunt întruchiparea haosului de dinaintea creaţiei, ordinea fiind restabilită o dată cu noul ciclu temporal, cu noul an.

Colindatul cu măşti are însă şi valenţele ritualurilor închinate strămoşilor care în perioada sărbătorilor coboară pe pământ. Graniţa dintre cer şi pământ dispare. Rostul colindelor este de a-l aduce pe însuşi Dumnezeu:

Bucuria bună-i Doamne
Când aştept pe Domn din cer
Să pogoare pe pământ
Cu doi-trei sfinţi.

Măştile sunt întrebuinţate în unele zone la înmormântare. În Vrancea de exemplu, este atestată coborârea moşilor mascaţi de pe dealuri şi munţi. Cu făclii aprinse intră în casa mortului, încing o horă şi apoi pleacă însoţiţi de sufletul mortului în raiul strămoşesc.

Colindele au la bază teme precreştine, vânătoarea simbolică, legarea leului, Ileana Sânziana între coarnele cerbului, soţii culcaţi în patul de sub măr, ciobanul cu oile, oşteanul, năvodarul ş.a. Ele sunt încărcate de simbolistica vechii religii solare peste care s-a aşternut haina creştinismului.

6. Sărbătorile şi aflarea ursitei

Solstiţiul de iarnă era în vechime momentul propice pentru a descifra tainele cerului. Este unul din momentele în care se făceau rugăciuni la stele pentru aflarea ursitei, se prognoza vremea, se chema norocul, se făceau urări. Şi astăzi se mai păstrează credinţa că în noaptea de Anul Nou îţi poţi vedea ursitul în oglindă, în fântână sau în vis.

Datina Vergelului se înscrie în acestă linie. La casa unui om, flăcăii şi fetele se strângeau în noaptea de Anul Nou spre a-şi cunoaşte ursita. Într-un vas cu apă neîncepută fiecare punea câte un obiect (un inel, un ban, un cercel, un nasture etc.) Cu un vergel (nuia de alun înverzită), vergelatorul bătea în marginea vasului rostind un colind de bună-urare. Apoi, un copil neprihănit scotea pe rând obiectele. Cel al cărui obiect va fi fost scos primul avea să-şi primească sorocul de la Sf. Vasile. Procedura continua la fel cu ceilalţi sfinţi din calendar, până se epuizau obiectele.

În alte părţi, în noaptea de Anul Nou, flăcăii şi fetele merg la pomii din livadă cu busuioc şi fir roşu, cu ochii închişi, şi leagă firul de un pom. Dimineaţa merg să vadă pomul. După cum e pomul aşa va fi şi ursita. De e pomul mare şi fără noduri, e motiv de bucurie. După o altă tradiţie, ei aleargă prin curţile vecinilor aruncând cu seminţe de mei şi cânepă în geam. Cei din casă răspund „ca mine, ca mine”. Dacă cel care a răspuns e bătrân înseamnă că şi ursitul e la fel şi tinerii se întristează.

Tot acum, în 12 foi de ceapă întruchipând lunile anului, se pune sare spre a afla cum va fi vremea. Dacă se strânge multă zeamă, vremea va fi ploioasă.

Viitorul nu poate fi numai descifrat, dar şi influenţat. Aceasta este şi rolul colindelor şi urărilor care se fac în această perioadă.

(Va urma)