Marcel Lutic

BOBOTEAZA, ca şi Crăciunul, este precedată de un ajun mai deosebit, ajun ce concentrează o multitudine de practici şi credinţe ce decurg, în special, din datina numită “umblatul preotului cu botezul” sau Chiralesa.

Pe vremuri, în alaiul preotului intrau şi maturii, însă cu timpul alaiul a devenit apanajul copiilor. Urmând oarecum modelul colindelor, Chiralesa este socotit un obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat. De regulă, băieţii înconjurau de trei ori toate construcţiile din gospodărie, sunând din clopoţei sau fiare vechi, strigând “Chiralesa, /Spic de grâu, /Pâna-n brâu /Roade bune /Mană-n grâne!” sau numai Chiralesa; acest cuvânt provine din neo-greacă şi înseamnă “Doamne miluieşte!”. Exista credinţa că, strigând Chiralesa, oamenii capătă putere, toate relele fug şi anul va fi curat până la Sfântul Andrei.

Venirea preotului era aşteptată cu cea mai mare nerăbdare îndeosebi de fetele mari; acestea, atunci când îl zăreau venind, luau mărgelele, cerceii şi şase boabe de grâu şi le puneau sub pragul pe unde urma a trece preotul. Puse sub pernă în noaptea dinspre Bobotează, se zice că vor ajuta fetele să-şi viseze ursiţii. Magia premaritală din ajunul Bobotezei avea însă în centrul ei busuiocul, comunităţile tradiţionale socotind această plantă totem, investind-o cu numeroase atribute erotice; acum, “fetele sau femeile fac tot posibilul să rupă, să ceară, să fure busuioc din sfeştocul popii”, urmând ca, pus sub pernă, acesta să le aducă în vis bărbatul hărăzit de Dumnezeu. Bucovinenii socot că oamenii l-ar fi acoperit la botez pe Domnul Hristos cu busuioc; de atunci se spune că se foloseşte busuiocul pentru stropit cu agheasmă.

De obicei, în întâmpinarea preotului ieşea gospodarul casei, având în mâini o lumânare aprinsă. Gospodina avea grijă să arunce înaintea popii grăunţe de porumb, sperând că astfel va avea noroc la ouă; dacă nu putea arunca grăunţele, le punea sub aşternutul unde urma să stea preotul. Acesta stropea cu agheasmă toată gospodăria, uneori urcând şi în pod, credinţa generală fiind că agheasma alungă Necuratul şi duhurile rele.

Apoi, preotul era invitat, destul de insistent, să se aşeze pe pat şi să guste din bucatele de pe masă; ştiind cu câtă tărie cred fetele că altfel nu le vor sta peţitorii, iar femeile că nu le vor sta primăvara cloştele pe pui, preoţii, de voie, de nevoie, se aşezau; altfel, riscau să fie petrecuţi – e adevărat, pe furiş – cu cociorba. În acest caz, gospodina se punea pe locul unde ar fi trebuit să stea popa. De regulă, preotul primea un fuior de cânepă sau, mai recent, de bumbac, spunându-se despre acest fuior că este barba lui Hristos şi că de el, pe de o parte, se vor prinde toate relele iar, pe de altă parte, că Maica Domnului împleteşte din ele saci, cu ajutorul acestora, la învierea morţilor, urmând a salva suflete din iad.

Ajunul Bobotezei era îndeobşte o zi de post. Se spunea despre aceia care ţineau post negru că vor putea să întoarcă ploaia şi grindina. Fetele mari ţineau post în credinţa că Dumnezeu le va da bărbaţi buni, cuminţi şi frumoşi.

La Bobotează, datina cea mai importantă era Iordanul sau Sfinţirea cea mare a apei. Se spune că oricine ar fi intrat în această zi în apă este apărat de toate bolile. Sfinţirea apei se făcea într-un loc special amenajat lângă o fântână sau o apă curgătoare, aici fetele urmărind cu înfrigurare momentul în care ieşea popa din biserică; dacă vedeau prin preajmă un flăcău calare pe un cal alb, norocul lor, aveau 100% şanse să se mărite în anul respectiv! Se crede că, atunci când preotul aruncă în apă crucea, dracii ies din apă şi o iau la fugă.

Momentul luării agheasmei provoca o îmbulzeală generală, cauza constând într-o credinţă conform căreia agheasma luată înaintea altora e “mai bună pentru dragoste, cinste, măritare”. Din această agheasmă beau toţi ai casei, punându-se chiar şi în mâncarea vitelor; agheasma rămasă era păstrată într-un şâpuşor la icoane, fiind, se zice, “lecuitoare de orişice boală”. Chiar şi copiii morţi nebotezaţi puteau fi botezaţi, dacă mamele lor cărau şapte ani la rând, de la şapte biserici, agheasma mare şi le stropeau mormintele. Ne putem da seama cât de mare era încrederea în puterea vindecătoare a apei sfinţite, dacă s-a ajuns până la astfel de practici.

Poporul considera că până la Boboteaza e dricul iernii; de acum crapă gerul şi iarna e pe ducă. Ploaia la Bobotează prevesteşte o iarnă lungă, timpul frumos anunţând o vară pe măsură; dacă bate crivăţul este semn că vor fi roade în bucate, iar de curge din streaşină se spune că se va face vin bun.

Rezumând, putem spune că la Bobotează, ca sărbătoare tradiţională, se regăsesc practici specifice zilelor de reînnoire a timpului, cele mai multe fiind dedicate purificării mediului înconjurător, în special a apei. Închei sugerând că am avea şi noi de curăţat… Bahluiul şi Nicolina, sărbătoarea Bobotezei putând fi un bun început în acest sens!

articol de Marcel Lutic, pentru “Arta de a trăi”, publicatie cu care AlterMedia are acord de republicare.