Serafim Rose *

„Vai! Buzele sale aurite au fost pecetluite!”

MULT PREA des am fost noi, creştinii ortodocşi, obişnuiţi de a socoti ca de la sine înţeleasă existenţa unor mari personalităţi printre noi, de a-i aprecia la valoarea la care ar trebui să-i apreciem doar după plecarea lor din mijlocul nostru şi, chiar nici atunci, nu le vedem adevărata lor valoare, lăsând să treacă pe lângă noi, în uitare, însemnătatea şi învăţătura lor.

Arhiepiscopul Averchie a fost unul dintre ultimii „titani” ai Ortodoxiei în acest secol, nu doar din Biserica Rusă din Afara Graniţelor, ci chiar din întreaga Biserică Ortodoxă a acestui secol XX.

Pe numele său de botez Alexandru Pavlovici Tauşev, născut pe 19 octombrie (1 noiembrie) 1906, în Kazan, Vlădica Averchie se trage dintr-o familie aleasă. Tatăl său a făcut parte dintre oficialii guvernului, iar îndatoririle sale l-au purtat prin mai toate provinciile Rusiei, îngăduind astfel tânărului Alexandru cunoaşterea nemijlocită a inimii Rusiei, cu mănăstirile şi locurile sale sfinte. Amintirea acestor locuri a păstrat-o cu sine întreaga sa viaţă, chiar dacă a fost nevoit să-şi părăsească ţara, pe când era încă un copil. Chiar de la acea fragedă vârstă, era atras de scrieri duhovniceşti ca, de pildă, Războiul nevăzut şi încă de pe la vârsta de 7-8 ani începuse să simtă o anume înstrăinare de lume şi de viaţa lumească, alături de îndemnul spre viaţa monahală. În 1920, în toiul războiului civil care a urmat Revoluţiei de la 1917, cu mare durere în suflet, familia Tauşev a părăsit Rusia, stabilindu-se în oraşul bulgăresc Varna, unde Alexandru a urmat şcoala până în 1926. Cea mai puternică înrâurire asupra sa, a avut-o în acea vreme Părintele Ioan Slunin, parohul unei biserici din acel oraş.

Mai apoi, în 1925, Varna a fost vizitată de un episcop care va fi cel ce va da un nou sens vieţii lui Alexandru: Arhiepiscopul Teofan de Poltava. Un monah al asprelor nevoinţe, un om al rugăciunii şi un teolog în sensul patristic al cuvântului. După întâlnirea cu el, tânărul învăţăcel s-a hotărât să intre în viaţa monahală. Având binecuvântarea arhiepiscopului Teofan, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Sofia pe care le-a absolvit în chip strălucit. Apoi a plecat în 1930 în Rusia Carpatică cu dorinţa de a intra în mănăstire şi de a sluji Biserica Rusă. Tuns în monahism în anul 1931 şi hirotonit întru ieromonah în anul următor, a slujit la mai multe parohii şi în mănăstirea Sfântului Nicolae, ce se află aproape de satul Iza. Curând după aceasta, s-a ocupat şi de ziarul diecezan şi a predat lecţii de catehism la liceele din ţinut.

Când în 1940 Rusia Carpatică a fost cotropită de unguri, Părintele Averchie s-a refugiat la Belgrad, slujind sub ascultarea mitropolitului Atanasie – întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor – şi ţinând cursuri de religie atât seminariştilor, cât şi mirenilor.

Mai apoi, atunci când în 1945 Sinodul episcopilor s-a strămutat la München, părintele Averchie i-a urmat, continuându-şi lucrarea de catehizare a tinerilor. În 1950 a fost ales de Sinod ca preşedinte al Comitetului de educaţie misionară.

Ajungând în 1951 în America, a fost invitat la noul seminar „Sfânta Treime”’ din Jordanville, New York, pentru a preda cursuri de Noul Testament, liturgică şi omiletică.

În 1952 a devenit rector al acestui seminar, în 1953 episcop de Syracuza, iar în 1960, după moartea Arhiepiscopului Vitalie, egumen al Mănăstirii Sfânta Treime. De pe această treaptă a continuat până la moarte lucrarea vieţii sale de a propovădui adevărul ortodox, atât printre viitorii preoţi care învăţau pe băncile seminarului (în aceşti ani au absolvit seminarul aproape o sută de preoţi), cât şi în rândurile celor care citeau publicaţiile mănăstirii, temeinice şi adevărate lucrări de evlavie si trăire ortodoxă.

Predicile sale apăreau de fiecare dată într-una dintre revistele mănăstirii: Rusia Pravoslavnică, având apariţie bilunară, pe lângă acestea văzând lumina tiparului şi cărţile scrise de el, cărţi în care se găseau cursuri de omiletică, de studiul Noului Testament (2 volume), culegeri de predici şi articole şi scrieri despre viaţa şi învăţăturile iubitului său Avvă, Arhiepiscopul Teofan.

Toate scrierile Arhiepiscopului Averchie poartă, într-un fel sau altul, pecetea dragostei pentru adevărul lui Dumnezeu, râvna spre a-L arăta, precum şi îndemnul către ceilalţi de a urma acest adevăr.

Belşugul cu care buzele sale aurite au revărsat mierea învăţăturii curate a Ortodoxiei, mai cu seamă în anii săi cei mai rodnici şi care au fost şi cei mai din urmă, este cu putinţă să fi înlesnit să se ascundă de ochii noştri raritatea şi chiar unicitatea învăţăturii sale în veacul nostru decăzut. Am crescut atât de obişnuiţi cu cuvintele sale arzătoare şi îndrăzneţe, încât nu ne-am dat seama că s-ar fi putut ca el să fie singurul ierarh din toate Bisericile Ortodoxe care a scris cu atâta îndrăzneală şi fără compromisuri în apărarea Ortodoxiei.

În primele secole, Biserica a avut numeroşi Sfinţi care au scris apărând Ortodoxia în faţa numeroaselor erezii care o ameninţau. Însă, în zilele noastre, când creştinii ortodocşi pierd din dulceaţa Ortodoxiei şi practic toate Bisericile Ortodoxe locale au cedat în faţa apostaziei generale, care stăpâneşte în vremurile noastre, glasul său a fost aproape singurul care nu a încetat să strige adevărul cu o asemenea îndrăzneală şi putere, în ciuda multor boli ce-i măcinau bătrâneţea. Cu adevărat, Vlădica Averchie a fost un apărător al Ortodoxiei în zilele noastre, când credinţa a început să se răcească.

Perspectiva sa asupra lumii contemporane a fost cumpătată, limpede şi insuflată în întregime de Sfintele Scripturi şi de scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Credea cu tărie că trăim în veacul apostaziei, care este lepădarea de adevărata credinţă creştină, când „taina fărădelegii” a ajuns la cea mai de pe urmă stare, pentru a găti venirea „omului nelegiuirii”, Antihristul (2 Tesaloniceni 2, 3-12). Arhiepiscopul Averchie a cercetat sporirea acestei apostazii începând din vremea schismei Bisericii Romei (anul 1054), prin veacul umanismului, al Renaşterii şi Reformei, al Revoluţiei franceze, prin epoca materialistă a secolului al XIX-lea şi prin perioada comunismului, culminând cu Revoluţia de la 1917, care a înlăturat ultima mare piedică în calea lucrării „tainei fărădelegii” şi a venirii lui Antihrist [1].

„Într-un asemenea veac”, scrie el, „pentru a fi un adevărat creştin ortodox, gata de a-şi păstra credinţa în Mântuitorul Hristos chiar şi în fata morţii, este mult mai greu în zilele noastre, decât în primele secole ale creştinismului” (p. 17). Deşi de cele mai multe ori făţişă (în ţările aflate sub ocârmuire comunistă), prigonirea creştinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulată. „Sub haina unei împărăţii înşelătoare, care arată minunat şi îi duce pe mulţi în rătăcire, se arată, de fapt, pretutindenea o prigoană ascunsă împotriva creştinismului… Această prigoană este mult mai primejdioasă şi mai înfricoşătoare decât prigoana făţişă, căci ameninţă cu adevărat să dea cu totul pierzării sufletele – ceea ce înseamnă moarte duhovnicească” (p. 18). Vlădica Averchie citează adeseori cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, despre vremurile din urmă: „Deşi numele de creştin va fi auzit pretutindenea şi peste tot vor fi biserici şi slujbe, toate acestea nu vor fi decât părelnicie, căci întru acestea se va sălăşlui o adevărată apostazie” (p. 21).

Pentru a arăta împlinirea acestor cuvinte în zilele noastre, Vlădica Averchie scrie: „este înfricoşător a spune, însă lumea creştină ne înfăţişează azi o imagine întunecată, înspăimântătoare, a celei mai adânci decadenţe religioase şi morale” (p. 22). Ispita belşugului şi a confortului îndepărtează sufletul de la Dumnezeu, «slujitorii lui Antihrist se străduie mai mult decât orice să îl scoată pe Dumnezeu din viaţa oamenilor, astfel încât aceştia, mulţumiţi cu belşugul lor material, să nu simtă în nici un fel nevoia de a se întoarce la Dumnezeu, să nu-şi mai aducă aminte de El, ci să poată trăi ca şi cum Acesta nu ar exista defel. Aşadar, întreaga rânduială a vieţii din zilele noastre, în aşa numitele „ţări libere”, unde nu este o prigoană făţişă împotriva credinţei, unde fiecare are dreptul de a crede aşa cum doreşte, este o primejdie şi mai mare pentru sufletul unui creştin (decât o prigoană la arătare), căci îl leagă cu desăvârşire de pământ şi-l face să uite de Rai. Întreaga „cultură” contemporană, îndreptată numai către cunoştinţe cu desăvârşire lumeşti şi vârtejul nebunesc al vieţii legate de această „cultură”, îl ţin pe om într-o stare neîncetată de sterpiciune şi de tulburare, care nu lasă nimănui putinţa de a-şi cerceta doar puţin mai adânc sufletul, în acest fel stingându-se, încetul cu încetul, viaţa duhovnicească» (p. 29).

Întreaga trăire din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregătire pentru venirea lui Antihrist: „toate lucrurile care se întâmplă în zilele noastre – la cel mai înalt nivel în religie, guvernământ şi în viaţa publică – [...] nu sunt altceva decât o lucrare intensă a slujitorilor lui Antihrist pentru pregătirea şi instaurarea împărăţiei sale” (p. 24), iar această lucrare este înfăptuită tot atât de mult de către „creştini”, ca şi de către necreştini (p. 18).

După înfăţişarea unui tablou atât de înfiorător al zilelor noastre şi al viitorului omenirii, Vlădica Averchie strigă cu glas mare către toţi creştinii ortodocşi să se lupte din răsputeri împotriva duhului acestei lumi, care zace în miasma răutăţii. «Toţi cei care în aceste zile râvnesc să nu-şi piardă credinţa în Mântuitorul Hristos trebuie să se păzească şi să stea împotriva oricărei doriri a lucrurilor materialnice şi pământeşti şi împotriva amăgirii ce vine prin bunurile lumeşti. Este peste măsură de primejdios să se învoiască cineva cu orice dorinţă de a-şi face o carieră, de a-şi făuri un nume, de a dobândi stăpânire şi trecere înaintea oamenilor, de a-şi agonisi bogăţii, de a se înconjura de lux şi confort» (p. 28).

Celor osârdnici şi luptători în a nu-şi pierde credinţa, Vlădica Averchie le arată calea împărătească a mărturisirii: «Acum este vremea mărturisirii – a unei atitudini hotărâte, de este nevoie chiar a morţii pentru credinţa ortodoxă, care pretutindenea este o ţintă a atacurilor făţişe sau dosnice, a asupririi, a prigoanei ce vine din partea slujitorilor lui Antihrist» (p. 28). Trebuie să fim adevăraţi creştini şi să nu ne plecăm în faţa duhului acestui veac, ci să facem din Biserică temelia şi izvorul vieţii noastre (p. 26) [...]

Calea pe care lumea ne-o aşterne în faţă, în ciuda făgăduinţelor amăgitoare ale „progresului”, este o cale a suferinţelor: «Mântuitorul a spus limpede că ceea ce ne aşteaptă nu este „progresul”, ci năpaste şi cazne mult mai mari, ca urmare a înmulţirii fărădelegii şi a răcirii dragostei; când El va veni, abia dacă va mai găsi credinţă pe pământ (Luca 18, 8)».

Puterea unui adevărat creştin, în vremurile pline de grozăvii care vor veni, este aşteptarea celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului Hristos — Parusia: «duhul aşteptării statornice a celei de-a Doua Veniri a Domnului Hristos este adevăratul duh al vieţuirii creştineşti, care strigă în rugăciune „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20). Iar duhul potrivnic acestui chip de vieţuire este, fără de nici o îndoială, duhul lui Antihrist, care se sârguieşte prin orice mijloc să prăvălească mintea creştinilor de la gândul Parusiei şi de la răsplătirile care vor urma acesteia. Cei care se pleacă în faţa acestui duh se pun pe ei înşişi în primejdia de a nu-l recunoaşte pe Antihrist când acesta va veni şi de a fi vânaţi de acest cumplit vrăjmaş. Cu osebire acesta este cel mai înspăimântător lucru al lumii zilelor noastre, plină de toate înşelăciunile şi amăgirile. Slujitorii lui Antihrist, aşa după cum Mântuitorul ne-a spus mai înainte, se vor sârgui „ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Totuşi, gândul la acestea nu trebuie să ne arunce în deznădejde, ci, dimpotrivă, după cum însuşi Mântuitorul zice: „prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21, 29)».

Un asemenea om, un adevărat Sfânt Părinte al acestor vremuri din urmă, plin de duhul aşteptării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos şi de duhul cumpătat al gătirii pentru aceasta este autorul tâlcuirii care urmează, a cărţii ce încununează Noul Testament – Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Deşi tâlcuirea la această carte se foloseşte din plin de scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din primele veacuri, însuşi faptul că este atât de mult în duhul lor şi în duhul Sfântului Ioan Evanghelistul este pentru noi o chezăşie a negreşelniciei acestei tâlcuiri, dar şi a faptului că vorbeşte nu numai minţilor noastre iscoditoare, pe cât inimilor noastre credincioase. Vlădica Averchie a fost un dascăl ortodox întemeiat în tradiţia neîntreruptă a gândirii patristice, tradiţie care îşi are izvorul la Sfinţii Părinţi ai primelor veacuri şi care ajunge până în zilele noastre şi de care Vlădica Averchie s-a umplut cu prisosinţa de la dascălii săi Teofan Zăvorâtul († 1894) şi un alt Teofan, al Poltavei († 1940). Învăţător neînşelător al vieţii duhovniceşti şi morale în duh ortodox, Arhiepiscopul Averchie este, de asemenea, un călăuzitor neasemănat în teologhisirea patristică.

Puţini sunt Sfinţii care au rămas printre noi în vremurile acestea prea vrednice de plâns, dar chiar dacă nu vedem printre noi asemenea drepţi, ca şi Vlădica Averchie, învăţăturile sale rămân cu noi şi ne pot fi lumina călăuzitoare prin bezna zilelor care vor urma, când Biserica este cu putinţă să fie silită să fugă în pustie, asemeni Femeii din Apocalipsă (cap. 12) – Biserica vremurilor din urmă.

–
* Ieromonahul Serafim Rose (1934-1982), teolog american de seama si traitor ortodox, a fost co-fondator si co-editor al periodicului “Orthodox Word” (“Cuvantul Ortodox”) si al Fratiei Sf. Gherman al Alaskai si al Manastirii din Platina. A scris lucrari percum “Ortodoxia si religia viitorului”, “Sufletul după moarte”, “Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului” etc.