„Nu puteţi să slujiți  lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Matei  6:24) 

Nu  mi-aş  fi  propus  poate,  curând,  să-mi  expun  punctul  de  vedere  în  chestiunea  acestui  fel  de  slujitori  dacă, pur  şi  simplu  întâmplător,  joi  27  august  a.c. nu  aş  fi  urmărit  emisiunea  lui  Robert  Turcescu  de  pe  Realitatea  FM.  Pe  scurt,  tema  emisiunii  era  un  fel  de  top  al  taxelor  percepute  de  slujitorii  ortodocşi  pe  la  nunţi,  botezuri  şi  înmormântări,  prin  diverse  timpuri  şi  locuri.  Am  ascultat  întristat  intervenţii  telefonice  în  direct,  poveşti  şi  povestiri,  mărturisiri  şi  atitudini,  dar  şi  comentariile  lui  Robert,  pline  de  aplomb  jurnalistic  atunci  când  venise  vorba,  de  exemplu,  despre  faptul  că  la  o biserică  de  pe  lângă  pasajul  Unirii  din  Bucureşti,  un  botez  se  duce  pe  la  15  milioane  lei  vechi. O  primă  impresie  m-a  făcut  să  cred  că  realizatorul  acestei  emisiuni,  în  totală  cunoştinţă  de  cauză, vrea  cu  tot  dinadinsul  să  demonstreze  ceva  cu  topul  său,  însă  curând,  ascultând  mai  bine  mersul  emisiunii,  mi-am  dat  seama  că  omul  habar  nu  are  la  ce  anume  s-a  înjugat.  O  intervenţie  oportunistă,  vădit  ticăloasă,  a  unui  pastor  adventist,  care  profitând  de  val  declama  tâmp  că  la  ei  totul  e  gratis,  că  pastorii   lor  nu  percep  taxe  deloc  pentru  astfel  de  oficieri,  (fără  să  sufle  o  vorbuliţă  despre  faptul  că  la  ei   tot  omul  cotizează  congregaţiei  cu  10 %  din  venitul  personal),  il  determină  pe  Turcescu  să-l  identifice  ca  făcând  parte  din  zona  “concurenţei”,  astfel  separând  într-un  fel  lucrurile  şi  înţelesurile,  sugerând  mai  cu  mănuşi,  mai  direct,  că  de  fapt  ne  aflăm  în  faţa  unei  afaceri  ordinare. 

Una  peste  alta,  tot  timpul  acelei  emisiuni  m-a  incercat  un  sentiment  profund  de  jenă  pentru  că,  de  fapt  acolo  se  vehiculau  expresii,  denumiri  şi  categorisiri  care, direct  sau  indirect  implicau  la  modul  cel  mai  compromiţător  Biserica  Ortodoxă  înlăuntrul  căreia  mi-am  primit  cândva  botezul.  Această  umilitoare  jenă  mă  determină  acum  să  fac,  în  măsura  în  care  înţeleg  eu  lucrurile,  o  serie  de  precizări  în  legătură  cu  slujitorii  de  top  ai  lui  Robert  Turcescu.

Pentru  început  vă  propun  să  admitem  distincţia  categorică  între  adevăraţii  preoţi  ortodocşi,  slujitori  ai  altarelor  şi  speţa  compromiţătoare  care  face  obiectul  topului  alcătuit  ad-hoc  în  emisiunea  sus  amintită.  Cu  intenţia  aceasta  bună,  prin  eliminare,  veţi  înţelege  până  la  urmă  diferenţa  dintre  un  preot  ortodox  autentic  şi  un  slujitor  năimit,  pripăşit  la  altar,  veţi  înţelege  cam  câţi  preoţi  de  pe  la  noi  mai  slujesc  lui  Dumnezeu  şi  câţi  indivizi  de  prin  altare  slujesc  de  fapt  lui  Mammonas.

 
Dar  pentru  coerenţă,  să  vedem  cam  ce  fel  de  om  ar  trebui  să  fie  preotul  ortodox.  Vi  s-ar  părea  exagerat  dacă  am  spera  ca  adevăratul  preot  ortodox  să  fie  un  tip  decent?  Să  aibă  drept  comandamente  fundamentale  ale  vieţii,  pe  lângă  o  credinţă  tare  şi  câteva  virtuţi  care  să-l  ridice  în  mod  evident  de  la  condiţia  omului  lumesc? Să  fie  printre  altele  un  tip  smerit, cumpătat  şi  milos?  Ar  fi  exact  ceea  ce  se  aşteaptă  îndeobşte  de  la  un  preot.  Dintotdeauna  însă,  am  asociat  preoţia  ortodoxă  cu  jertfa  hristică  şi  în  mod  natural,  în  ceea  ce  mă  priveşte,  eu  caut  mai  cu  seamă  la  un  preot  calitatea  aceasta  specială: disponibilitatea  de  a  fi  jertfelnic.  De-a  lungul  timpului,  acest  criteriu  nu  m-a  înşelat  niciodată  pentru  că  în  jertfelnicie,  oricine,  preot  sau  mirean  îşi  vădeşte  profund  structura  interioară,  se  legitimează  ca  om  autentic. 

Altfel  spus,  eu  cred  că  treapta  preoţiei  este  cu  adevărat  una  iniţiatică,  nu  atât  pentru  modul  în  care  ea  este  conferită,  într-un  anumit  cadru  ecclesiastic  solemn  ci  mai  ales  pentru  modul  în  care  cel  ridicat  în  această  treaptă  o  şi  poate  asuma  cum  se  cuvine  în  învăţătură  şi  comportament  până  la  jertfa de  sine. 

Desigur  cuvintele  acestea  pot  părea  mult  prea  grave  şi  aş  putea  fi  bănuit  că  am  pretenţii  prea  mari  de  la  nişte  bieţi  slujitori  ai  altarelor.  Nicidecum.  Mă  gândesc  doar  că   până  la  jertfa  de  sine,  un  preot  autentic,  asumându-şi  misiunea  sa  în  orice  timp  şi  loc, ar  trebui  să  poată, să  ştie  să  jertfească  puţin  din  mândrie  şi  avariţie,  să-şi  tempereze  mânia  şi  invidia,  să  spună  întotdeauna  adevărul,  să  nu  fie  ipocrit.

Dar  să  ne  întoarcem  în  realitate,  la  protagoniştii  topului  de  pe  Realitatea  FM.  Cauzele  care  au  condus  la  situaţia  „de  top”  sunt  complexe  dar  nu  imposibil  de  stabilit.  Pe  de  o  parte  avem  un  sistem  care  absoarbe  suspect  de  lesne  o  anumită  categorie  umană  sub  pretextul  slujirii  la  altar,  utilizând  anumite  criterii  de  care  în  sine,  numai  entitatea  conducătoare  a  acestui  sistem  se  face  responsabilă – este  vorba  de  administraţia  bisericească  ortodoxă  pe  care  dintru  început  o  identific  separat  de  ceea  ce  numim  cu  toţii  în  deplinătatea  respectului  cuvenit,  Biserica  Ortodoxă,  iar  pe  de  cealaltă  parte  avem  un  spectru  foarte  încărcat  de  actanţi  la  actul  slujirii.

Am  făcut  şi  această  necesară  distincţie  întrucât,  de-a  lungul  timpului  am  observat  că  tocmai  utilizarea  necorespunzătoare  a  unor  denumiri  încurcă  rău  minţile  şi  înţelesurile  bieţilor  creştini  de  pe  la  noi.  Cu  alte  cuvinte,  ca  să  fiu  şi  mai  clar,  aparatul  administrativ  al  B.O.R.  nu  poate  fi  confundat  cu  B.O.R.  în  sine. Orice  astfel  de  confuzie  întreţinută  voit  este  manipulatoare  şi  păguboasă.  E  ca  şi  cum  în  mod  ostentativ,  guvernul  Boc  ar  fi  confundat  cu  România,  ca  să  forţăm  întrucâtva  nota.  De  ce  insist?  Pentru  că  tocmai  datorită  acestui  mic  tertip  neobizantin,  Biserica  noastră  Ortodoxă  a  avut  şi  are  mult  de  suferit.  Vom  vedea  cum  şi  de  ce.

Ca  să  putem  da  un  răspuns  la  întrebarea: de  ce  o  slujbă  de  botez,  pe  o  criză  ca  asta,  poate  să  coste  până  la  15  milioane  de  lei  vechi?  trebuie  să  înţelegem  mecanismele  cu  care  administraţia  bisericească  operează  în  asimilarea, trierea  şi  repartizarea  la  altare  a  cohortelor  de  slujitori.  Interesant  de  văzut  că  tocmai  în  acest  proces,  care  până  la  urmă se  vrea  unul  chiar  în  regulă,  atât  sistemul  asimilator,  dar  mai  ales  actanţii  îşi  dau,  cum  se  spune  pe  româneşte,  „arama  pe  faţă”,  iar  în  faza  de  aşezare  într-un  altar  pe  post  de  preot  slujitor,  omul  ajuns  acolo  ştie  exact  în  ce  raport  se  află  cu  întreaga  structură  administrativă  bisericească,  ştie  exact  în  ce  direcţie  poate  să  o  apuce  dacă  este  cazul,  cât  de  vulnerabil  sau  cât  de  bine  aşezat  se  găsește.  Intuiţi  probabil  că  ceea  ce  încerc  eu  să  sugerez  aici  este  un  fel  de  târguială  bizantină  care  începe  însă  doct,  cu  examene  sau  cu  dosare  la  admitere,  cu  examene  de  an  date  şi  luate  „pe  bune”,  cu  masterate  și  eventual  doctorate,  cu  tot  ce  poate  să  sugereze  că  acolo  se  învaţă  carte  nu  glumă, (cum  oare  ar  putea  să  fie  altfel?!),  că  „smeriţii”,  „cumpătaţii”  şi  „miloşii”  slujitori  de  la  Sf. Spiridon  Vechi,  de  exemplu,  au  ajuns  acolo  cu  acte  în  regulă,  cu  tot  meritul  şi  cu toată  căderea  cuvenită.

Să  nu  vă  aşteptaţi  acum  să  încep  să  dezvălui  cazuri  şi  cazuri  în  care  indivizi  străini  de  elementarele  condiţii  necesare  accederii  la  statutul  de  preot,  au  pătruns  în  mod  spectaculos  prin  diverse  altare  de  pe  cuprinsul  ţării  şi  nu  numai.  Despre  cum  ar  fi  posibil  aşa  ceva  şi  cam  cât  costă  „trierea”  am  sugerat  cu  ceva  vreme  în  urmă  într-o  scrisoare  deschisă   către  decanul  de  atunci  al  facultăţii  de  teologie  de  la  Bucureşti.  Acum  voi  dezbate  însă  numai  o  singură  problemă  ridicată  şi  în  emisiunea  lui  Robert  Turcescu  şi  anume  salarizarea  de  la  stat  a  clerului  ortodox.  În  această  problemă  stă  ascuns  un  înţeles  tainic  al  relaţiei  Biserică-stat  pe  care  atât  ierarhia  ortodoxă  dar  şi  clasa  politică  românească  mizează  din  plin.   Dar  să  urmărim  faptele…

Trebuie  să  precizăm  că  salariul  clerului  şi  personalului  mirean  din  B.O.R.  este  alcătuit  din  două  părţi: una  de  la  bugetul  de  stat  şi  cealaltă  din  „fonduri  proprii”.  Este  necesar  pentru  edificare,  să  lămurim  sintagma  „fonduri  proprii”,  pentru  că  sub  acoperirea  acesteia  sistemul  administrativ  amintit  „rezolvă”  ca  prin  minune  problemele  de  salarizare  ale  clerului  şi  personalului  mirean  de  pe  întreg  cuprinsul  patriei.  La  o  parohie, „fondurile  proprii”  ar  fi  astfel  constituite  prin  prestaţii  de  servicii  religioase  (nunţi, botezuri, înmormântări, etc.)  prin  valorificarea  de  lumânări  şi  alte  obiecte  aflate  sub  monopol  bisericesc  şi   prin  valorificarea  de  alte  resurse  aflate  la  dispoziţia  parohiei  respective. Toate  par  în  regulă  până  în  momentul  în  care  o privire  atentă  poate  remarca  repede  că  există  o  diferenţă  extrem  de  accentuată  între  modul  de  constituire  a  „fondurilor  proprii”  în  mediul  rural  în  raport  cu  cel  urban.  Implicit,  aceste  „fonduri proprii”  vor  determina  şi  starea  financiară  reală  a  celui  care  reuşeşte  sau  nu  să  le  colecteze.  De  pildă, la  oraş  putem  vorbi  de  o  dinamică  mare  a  tranzacţiilor  cu  pretext  religios (mai multe cununii, botezuri, etc), datorate,  recunoaştem  şi  spectaculozităţii  slujbelor susţinute  în  timbrul  eficient  al  „teatrului  naţional  de  operetă  bisericească”,   situaţie  în  care  colectarea  fondului  propriu  necesar  acoperirii  cheltuielilor  cu  salariile  şi  a  tuturor  celorlalte  este  lesne  de  realizat. În  mediul  rural  lucrurile  stau  cu  totul  în  altfel  dacă  ar  fi  să  facem  referire  numai  la  scăderea  dramatică  a  natalităţii, la  scăderea  numerică  accentuată  a  populaţiei. Însă  nu  asta  mi-am  propus  să  relev.  Ceea  ce  este  de  interes  în  problema  noastră  se  vădeşte  uşor  exact  în  aplicarea  criteriilor  administraţiei  bisericeşti  pentru  completarea  salariilor  preoţilor  din  mediul  rural, criterii  ce  apar  evidenţiate  chiar  în  ştatele  de  plată  ale  acestora.  Concret,  aici  un  preot  paroh  putea  găsi  în  ştatul  său  de  plată, până  la  finele  anului  trecut,  un  salariu  brut  alcătuit,  cum  am  spus,   din  două  părţi  pe  care  le  voi  exprima  deocamdată  în  procente,  anume: alocare  de  la  buget 55%   şi  fonduri  proprii 45%.  Din  acest  brut  total,  statul  va  lua  înapoi  pentru  taxe,  impozite  şi  contribuţii  37,6%,  lăsând  preotului  deci  numai  17,4%  din  ceea  ce  a  alocat,  salariul  net  fiind  alcătuit  în  final  din  acest  cuantum  de  17,4%  la  care  adaugăm  45% fonduri  proprii (total net 62,4%  din  brut). 

Acum,  pe  la  sfârşitul  lunii  februarie  a.c.  se  va  petrece  un  fapt  incredibil.  Este  binecunoscut  scandalul  multimediatizat  al  solicitării  dublării  salariilor  de  către  cadrele  din  învaţământ,  de  asemenea  al  celor  din  sănătate.  În  timp  ce  oamenii  aceia  făceau  grevă  şi  îşi  cereau  un  asemenea  drept,  administraţia  bisericească  ortodoxă,  pe  tăcute,  comite  un  act  cel  puţin  suspect  de  mărire  a  salariilor  clerului  slujitor!  Oameni  despre  care  media  nu  notează  pe  undeva  că  au  cerut  una  ca  asta.  Ștatul  de  plata  al  lunii  martie  marchează  „minunea”  şi  concret,  putem  afla  că  la  aceeaşi  persoană,  brutul  a  crescut  intr-adevăr  de  1,75  ori  faţă  de  luna  precedentă.  Noua  cifră  este  alcătuită  de  data  aceasta  din  următoarele  proporţii: alocare  de  la  buget 45,76 %  şi  fonduri  proprii  54,23%.  Din  acest  nou  brut,  statul  ia  inapoi,  cum  explic  mai  sus, 44,13%,  lăsând  preotului  numai  1,63%  din  ceea  ce  a  alocat,  restul  rămânând  ca  sarcină  a  fondurilor  proprii,  ducând  la  un  cuantum  net  de  55,86%  din  brutul  acela  mărit  de  1,75  ori.  Acestea  sunt  cifrele.  Să  vedem  acum  semnificaţia  lor… politică!

Mai  întâi  să  vedem  cam  ce  înseamnă,  aproximativ,  alocarea  de  la  buget  pentru  salariile  clerului  de  mir  ca  să  putem  înţelege  în  final  „gestul”  administraţiei  bisericeşti  din  februarie  2009.  Dacă  vom  considera  o  medie  de  salariu  brut  de  circa  1300 lei,  înainte  de  mărirea  avută  în  discuţie,  calculăm  o  alocare  unitară  de  circa 170 euro  de  la  bugetul  de  stat.  Inmulţind  această  sumă  cu  un  presupus  număr  de  35.000  angajaţi  pe  ştatele  administraţiei  bisericeşti,  obţinem  un  total  de  5,95  milioane  euro!  pe  care  statul  român  îi  aloca  lunar  administraţiei  bisericeşti  pentru  salarizarea  personalului  bisericesc (nu  ţinem  cont  aici  de  salarizarea  ierarhiei  ortodoxe,  care  face  obiectul  unei  alte  abordări). Din  socoteala  anterioară  înţelegem  că  statul  lua  înapoi  sub  formă  de  taxe,  impozite  şi  contribuţii  suma  de  4,06  milioane  euro, lăsând  în  mod  real  suma  de  1,89  milioane  euro lunar.

După  gestul  „strategic”  al  mai  marilor  Bisericii,  mergând pe  același  raţionamentul  vom  găsi  că  la  o  creştere  de  1,75  ori  a  brutului  considerat,  statul  va  aloca  unitar  247 euro,  deci  un  total  de  8,64  milioane  euro  din  care  va  lua  înapoi  8,33  milioane  euro,  lăsând  în  mod  real  administraţiei  bisericeşti  suma  de  0,31  milioane  euro.  Şi  iată  cum,  după  un  hocus-pocus veritabil,  statul  îşi  diminuează  lunar  cu  aproape  1,6  miloane  euro  subvenţia  către  Biserică,  iar  administraţia  bisericească  bravează  cu  această  creştere  de  salariu  pe  care  probabil  numai  preoţii  din  mediul  urban  şi-au  dorit-o  cu  adevărat.  Dacă  ar  fi  să  mergem  până  la  capăt  cu  raţionamentul  acesta, putem  găsi  chiar  o  funcţie  care  ne  poate  indica  rata  de  diminuare  a  subvenţiei  de  la  stat  pe  măsură  ce  salariul  personalului  bisericesc  poate  fi  mărit  în  continuare.  Este  de  la  sine  înţeles  că  va  exista  un  prag  de  la  care  statul  doar  se  va  face  că  subvenţionează,  în  realitate putând  să  ia  înapoi  tot  ceea  ce  dă,  iar  de  la  acel  prag  în  sus, angajatul  din  cler  va  strânge  fondurile  proprii  parohiale  pentru  a  plăti  taxe  şi  impozite.

Acum,  să  nu  credeţi  că  simularea  mea  este  cea  mai  inspirată.  De  fapt  miza  nu  putea  să  fie  doar  1,6  milioane  euro  pe  lună…   Ei  ştiu  că  sunt  departe  de  adevărul  lor…

Ce  înseamnă  însă  acestă  cacealma  şi  pe  umerii  cui  se  lasă?  Simplu: la  oraş  se  va  resimţi  asta  în  taxele  mari   pe  la  nunţi  şi  botezuri,  iar  pe  la  sate,  în  preocuparea  deloc  morală  a  slujitorilor  care  se  vor  vedea  nevoiţi  să  pună  bir  pe  un  segment  de  populaţie  aflat  la  limita  săraciei,  îmbătrânit  şi  bolnav!  Nenumărate  cazuri  cu  care  personal  am  luat  contact  vădesc  mereu  aceeaşi  situaţie:  preotul  de  la  ţară  nu  îşi  poate  alcătui  salariul  din  fonduri  proprii  nici  măcar  la  un  sfert  din  grila  avută  de  noi  în  discuţie. Nici  vorbă  de  noua  grilă  dublă,  triplă,  cât  va  fi  ea  cândva.  Acest  adevăr  este  desigur  cunoscut  de  către  mai  marii  Bisericii  care,  după  cum  am  văzut,  restituie  complicitar  statului  sume  alocate  legal  pentru  sprijinirea  clerului  ortodox,  fără  să  urmărească  cu  altruistă  aplecare  efectele  unui  astfel  de  aranjament. 

Cum  răspund  slujitorii  altarelor  de  la  sate  la  o  asemenea  găselniţă  patriarhală,  poate  fi  lesne  de  intuit. O  parte  dintre  ei  vor  da  curs  noilor  ordine  de  la  „centru”  si  vor  creşte  corespunzător  sarcinile  privind  contribuţia  anuală  de  cult  şi  taxele  la  diverse  servicii  religioase.  Ei  vor  fi  întotdeauna  într-un  conflict  deschis  cu  enoriaşii,  reproşându-li-se  oricând  că  sunt  avari,  că  nu  au  frică  de  Dumnezeu.  Vom  vedea  că  aceste  potenţiale  acuze  pică  mănuşă  în  mâna  orânduirii  bisericeşti  locale,  găsindu-se  în  asta  un  instrument  ideal  de  şantaj,  şi  prin  el,  de  control  al  slujitorului  din  teritoriu.  Pentru  această  tagmă,  orice  mesaj,  chiar  politic  fie  el,  va  fi  executat  întocmai  şi  la  timp,  în  fapt  un  fel  de  complicitate  ticăloasă  în  uşa  bisericii…

O  altă  categorie  de  slujitori  vor  îmbina  primul  comportament  cu  libera  iniţiativă  încercând  să  echilibreze  prin  timpul  afectat  propriilor  afaceri,  venitul  din  fondurile  proprii  cu  venitul  din  afacerile  proprii.  Categoria  asta  se  vrea  intr-un  fel  selectă,  pentru  că,  nu-i  aşa?,  nu  oricine  îşi  poate  permite  un  mic  magazin  în  sat,  o  mică  bază  de  maşini  agricole,  o  minifermă  de  vaci,  porci,  găini,  etc. De  regulă,  pe  aceştia,  sistemul  îi  vrea  vivaci.  Că  nu  se  ştie  niciodată  la  ce  mai  pot  fi  folosiţi…

O  categorie  deloc  numeroasă  este  cea a  preoţilor  slujitori. Cei  adevărați! Ei  primesc  totul  cu  mirarea  omenească  şi  cu  înţelegerea  duhovnicească,  fără  să  pună  biruri  pe  bieţii  ţărani.  Îşi  vor  implini  misiunea  independent  de  ordinele  „de  sus”,  vădind  în  viaţa  lor  vocaţia  continuităţii  şi  normalităţii  în  slujire.  Oameni  din  aceştia  vom  găsi  foarte  greu,  însă  exemplul  lor  ne  dă   nădejdea  că  Biserica  Ortodoxă  e  încă  vie!

Dar  să  ne  mutăm  puţin  atenţia  pe  situaţia  de  la  oraş,  mai  precis  din  capitală (pe  ceilalți îi  vom  analiza  cu  altă ocazie),  să  vedem  ce  imperative  ale  timpului  bântuie  pe  la  uşile  bisericilor  de  cartier.

O  simplă  discuţie  din  toamna  trecută  cu  parohul  unei  biserici  din  sectorul  4  m-a  făcut  să  cred  că  un  fel  de  apocalipsă  a  început  deja…  Am  aflat  că  omul,  disperat,  vrea  să  iasă  din  cler  şi  să-şi  deschidă  butic.  Are,  zicea,  familie  de  întreţinut  şi  nu  mai  poate  face  faţă.  „Cum,  aşa?” zic  puţin  contrariat,  ştiind  bine  că  un  preot  de  cartier  are  şi  el  acolo  un  venit,  peste  salariul  lunar. Răspunsul  a  fost  unul  prompt  şi  năucitor:  încă  de  la  înscăunarea  noului  patriarh,  dările  parohiei, dar  şi  ale  fiecărui  slujitor  în  parte  au  crescut  la  sume  impresionante. Pe  lângă  subvenţia  către  postul  de  radio  „Trinitas”,  au  apărut  alte  dări  pentru  televiziunea  „Trinitas”  şi  pentru  un  ziar  pe  care  il  puteţi  întâlni  fără  efort  pe  întreg  cuprinsul  ţării  într-un  tiraj  încă  neegalat  de  vreo  altă  publicaţie  ortodoxă  până  în  prezent (am  răsfoit  foaia  cu  pricina  și  nu  mi-a  părut  deloc  grozavă – cum  altfel  ar  putea  să-ți  pară  o  nouă  formă  de  cult  al  personalității  la  20  de  ani  după  ce  tocmai  scăpaserăm…).  Pentru  ca  sumele  să  poată  fi  pretinse  şi  colectate,  la  altare  au  apărut  deja  câte, unul,  câte  doi,  câte…şapte  slujitori,  suprapuşi  în  schemă   peste  cei  arondaţi  ceva  vreme  în  urmă,  iar  treaba  asta  a  ambalat  şi  mai  mult  situaţia.  Că  slujitorul  acela  şi-a  deschis  butic  sau  nu,  e  neinteresant. Interesant  devine  noul  sistem  de  colectare  a  unui  fel  de  dări  către  „stăpânire”  cu  precedent  doar  prin  timpuri fanariote  mavroghene.  Acum,  să  nu  credeţi  că  îi  ţine  cineva  cu  forţa,  „legaţi  de  glie”  pe  vreunii  din  slujitorii  altarelor.  Nici  vorbă!  Cei  care  sunt  în  simbria  administraţiei  bisericeşti,  cel  puţin  „la  centru”  nu  fac  nimic  cu  sila.  Altfel  nu  se  explică  „obsesia  imobiliară“ a  Patriarhiei (sintagma  nu  ne  aparține) – o  adevărată  avalanșă  de  construcții  cu  destinație:  locaș  de  cult,  cu  orice  preț!… Este  de  la  sine  înţeles  că  s-a  negociat  totul  ca  la  bâlci  şi  fiecare,  stăpân  şi  serv  îşi  primesc  proporţional  tributul.  Plătitori? Noi,  toţi,  cei  mulţi  şi…  neinformaţi,  ca  să  folosesc   un  eufemism.  Așa  s-ar  explica  de  ce  un  botez  ajunge  la  15  milioane  lei  vechi  şi  o  cununie  la  25…  Până  la  urmă  această  realitate  nu  mă  interesează  decât  sub  două  aspecte  urâte  ale  ei: 1. banii  nu  sunt  fiscalizati! 2. slujbele  sunt  nişte  rezumate  comerciale  ale  adevăratelor  slujbe  cărora  li  se  substituie.  Pe  de  o  parte  fiscalizarea  acestor  bani  ar  goli  efectiv  bisericile  de  asemenea  slujitori,  pentru  că aceştia,  în  mod  oficial  nici  n-ar  mai  putea  da  un  astfel  de  tribut,  nici  nu  şi-ar  mai  putea  face  fiecare  partea  din  „prada” neștiinței  noastre.  Din  acest  motiv  Patriarhia  lasă  o  asemenea  ticăloşie  să  se  petreacă  fără  pic  de  remuşcare,  iar  statul  tace  mâlc, știind  bine  ce  instrument  grozav  de  manipulare  electorală  adăpostește  administrația  bisericească…  Pe  de  cealaltă  parte,  durata  reală  a  unei  slujbe  ar  deturna  neproductiv,  nu-i  așa?  seria  de  10-15  cununii  de  la  uşă  care  n-ar  mai  putea  fi… solvabile. O slujbă de  cununie,  care  în  realitate  poate  dura  50  de  minute  sau  chiar  o  oră,  se  perpeleşte  în  zece  minute  şi  treaba  merge  înainte  la  greu.  Frică  de  Dumnezeu? Poftim?  Hai  dom’le  să  fim  serioşi!..

Cam  asta  e  domnule  Robert  Turcescu…

Alexandru  Mihail  Cernat

7  septembrie  2009