Diana Iane

ÎNCEPUTUL LUNII Martie (Marţ) este încărcat de riturile începutului, căci până nu demult, 1 Martie marca Anul Nou, şi mai cu seamă anul nou agricol. Marte a fost la origini zeul primăverii, al vegetaţiei, ulterior căpătând valenţe războinice. În legendele noastre, Marte este un Moş hâtru şi capricios, care îşi bate joc de celelalte luni şi de oameni, prin schimbări neprevăzute ale vremii. De-a lungul mileniilor, diversele popoare au ales variate date de serbare a Anului Nou, dar toate sunt legate de mişcarea Soarelui, de solstiţii şi echinocţii. Calendarul roman a avut iniţial 10 luni (de aici şi numele actual al lunilor, de ex. septembrie: luna a 7-a), şi începea la 1 Martie. După reforma calendaristică din timpul lui Iulius Caesar, data anului nou a fost mutată la 1 ianuarie. Aceasta a atras şi strămutarea multor obiceiuri din primăvară în ciclul sărbătorilor de iarnă de 12 zile (25 dec. Crăciun – 6 ianuarie Bobotează). Pluguşorul, care marca scoaterea plugului şi tragerea primei brazde, este un exemplu edificator. Cele 12 zile, care sunt practic o reeditarea a celor 12 luni ale anului, au un corespondent foarte exact în cele 12 zile, oracolare pentru mersul vremii, ale Babelor. „Din Crăciun în Bobotează sunt 12 zile, fiecare zi reprezintă o lună a anului, şi cum va fi vremea în singuraticele zile din Crăciun în Bobotează, aşa vor fi singuraticele luni corespunzătoare ale anului” (Traian Gherman).

Zilele Babelor

Ca orice început, Martie stă sub semnul luptei dintre forţele malefice şi cele benefice, al răsturnării ordinii, dar şi al refacerii acesteia. Se fac previziuni meteorologice şi proorociri. Capriciile vremii caracteristice acestei perioade sunt patronate de cele 12 sau 9 Babe, la fel de capricioase şi bătrâne, o suită de semidivinităţi meteorologice.

În prezent se vorbeşte de cele 9 babe, de pe 1-9 Martie. Contrar acestei opinii, Babele sunt frecvent menţionate în număr de 12, iar zilele lor nu au o dată fixă. Numai cea mai aprigă dintre ele, Dochia, se arată în fiecare an la 1 Martie. „Însă nu se poate spune că an de an s-ar începe şi s-ar găta cu o anumită zi. Uneori se întâmplă că deja în 1 Mărţişor ies zilele, sau apoi că încep la 40 de sfinţi (9 martie) şi ţin până la Blagoveştenii (25 Martie). Dar dacă nu se arată, atunci încep de la Blagoveştenii şi nici până la Sângeorz nu se gată”. „De vor ieşi zilele babelor până la Dochia, e semn de primăvară bună, iar de vor ieşi după Dochia, până la Sf. Gheorghe vor fi tot zilele Babelor”. Anul acesta Babele s-au arătat înainte de Dochia. Dacă zilele Babelor ţin mai mult de 12 zile, atunci acestea se numesc „împrumutate”.

Astăzi, se obişnuieşte ca fiecare să-şi aleagă o babă, şi cum va fi vremea în acea zi aşa va fi pentru el restul anului. Obiceiul se cheamă „pusul babelor”, dar semnificaţia lui e alta: după cum e vremea în acea zi, aşa e şi firea omului, caracterul său moral.

Zilele Babelor sunt urmate de cele ale Moşilor sau Uncheşilor, care se sfârşesc de Alexii, la 17 Martie. Graniţa dintre aceste zile este data de 9 Martie. „Când zilele babelor sunt friguroase, atunci zice poporul că îs aspre rău babele, da’ doar or fi mai moi Uncheşii”. Credinţa generală este că vremea din ziua de 9 Martie se va menţine timp de 40 de zile, şi chiar şi în ziua de Paşti.

Dochia – „căpetenia” Babelor

Baba Dochia, cea mai straşnică şi mai aspră dintre babe, stă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou, dintre iarnă şi vară. Ea păstrează urmele începerii anului primăvara. Este bătrână, la fel ca şi anul, întocmai ca şi Moş Crăciun, fiind urmată în calendar de sfinţi tineri, care marchează un nou ciclu temporal. Astfel, Baba Dochia este urmată de Sân Toader (12 martie anul acesta), care vine „întotdeauna înfocat şi călduros, ca un Făt Frumos”. În Basarabia şi pe alocuri, i se mai spune şi Baba Marta. „Dacă ziua de Baba Dochia e frumoasă, atunci toată primăvara şi vara vor fi frumoase”.

Despre Dochia au fost culese multe legende, dar unele au fost în mod vădit modificate de către romanticii noştri, transformând-o în fata lui Decebal cea urmărită de Traian, care preferă să se facă stană de piatră, decât să fie ajunsă de acesta. Într-adevăr, numeroase stânci de pe vârfuri de munte poartă numele de babe. Cele mai cunoscute sunt cele din Bucegi, dar şi Baba cu turma din Ceahlău, amintită de Dimitrie Cantemir. „În mijlocul acestui vârf se vede o statuie faorte veche, înaltă de 5 stânjeni, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată dacă nu mă înşel, de 20 de oi, iar din partea naturală a acestei figuri femeieşti curge un izvor nesecat de apă”. Stânci sacre numite „babe” şi „moşi” sunt deseori întâlnite în munţii noştri, dar şi în întreaga Peninsula Balcanică. Legenda Dochiei are un fond tracic comun, fiind menţionată şi la bulgari, sârbi, greci sau albanezi.

În numeroasele legende, baba Dochia îngheaţă şi este împietrită împreună cu caprele sale, pentru că se încăpăţânează să nu se supună vremii:

”N-are frică de vreun ger
Nu-i e frică nici de cer”.

Ea porneşte prea din timp cu turma la munte, cântând:

Ţa, ţa, ţa caprele mele
Ţa la munte
Să facem brânză de frunte.

La plecare, îşi 9 (sau 12) cojoace, dar pe drum, vremea se încălzeşte şi le aruncă. Însă, în vârful muntelui începe să ningă şi să viscolească, şi baba îngheaţă împreună cu turma ei. Alteori, ea este o soacră rea, care-i cere tinerei nurori imposibilul: să-i aducă fragi la 1 martie, sau să facă din lâna neagră una albă. Cu ajutorul unui moş, fata îşi îndeplineşte miraculos sarcina. Văzând fragii, Baba Dochia chiar crede că a venit primăvară şi aşa porneşte cu turma la munte, dar Dumnuezeu o pedepseşte şi vremea rea o transformă în stană de piatră.

Baba Dochia are drept corespondent în calendar pe Sf. Evdochia, de la care a luat numele ca urmare a interferenţei dintre legenda populară şi cea creştină.Aceasta este însă singura asemănare, căci în popor ea este pur şi simplu Baba cea aspră şi capricioasă. „Dochia este o zeitate feminină sezonieră, care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului, cu numărul de cojoace purtate în spate formau ciclul de renovare rituală a timpului, iar moartea ei în ziua echinocţiului de primăvară (9 martie în calendarul iulian) simboliza moartea anului vechi şi renaşterea anului nou” (Ion Ghinoiu).

Mărţişorul

Începutul lui Martie cumulează o serie de semnificaţii şi sărbători, căci ne situăm la început de an, în preajma echinocţiului de primăvară (21 martie / 9 martie iulian) când zilele devin egale cu nopţile. Astrul zilei devine din ce în ce mai puternic, patronând începutul noului sezon agricol.

Vine primăvara şi ne dăruim mărţişoare. Ce înseamnă acest gest, ce semnificaţie a avut sau mai are el? Cum se poartă mărţişorul? Comercianţii ştiu să exploateze din plin acest moment, unii resimt gestul dăruirii mărţişorului ca pe o obligaţie, femeile şi copiii îl poartă fără să mai ştie de ce.

Mărţişorul nu se poartă ca o jucărie sau ca o podoabă, el se poartă cu demnitate, ca un lucru sfânt. „Cine voieşte ca Mărţişorul să aibă efectul dorit, acela trebuie să-l poarte cu demnitate” (S. Fl. Marian). În trecut, fetele chiar trebuiau să nu se lase seduse de flăcăi cât timp purtau Mărţişorul. El este un talisman, aducător de sănătate, belşug, noroc, fericire, este o bucată de Soare. Dar de unde această adoraţie a Soarelui care a dominat omenirea din negura vremii? În afară de realele binefaceri ale Soarelui care face viaţa posibilă pe Pământ, însăşi evoluţia spirituală a omului urma mersul astrului. Sufletul este considerat scânteia divină, un Soare la scară microcosmică. Mărţişorul este mai cu seamă un simbol solar. Tocmai de aceea, mărţişorul era în vechime un ban de argint, care se prindea la gât sau la mână cu un fir împletit din aţă roşie şi albă. „Banul alb e simbolul Soarele primăverii, pe care toate popoarele lumii şi-l închipuie alb, cu cai albi, cu haine albe, cu arme albe, pentru că albul este biruitor. Mărţişorul se leagă ori înainte de răsărirea Sorelui sau mai bine deopotrivă cu aceasta, şi scopul lui este să aduci o jertfă Soarelui, purtându-i cu tine chipul, cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Christos în sân. Printr-asta te faci prieten cu Soarele, ţi-l faci binevoitor şi-ţi dă ce-i stă în putinţă” (G. Coşbuc). Firul roşu semnifică focul, căldura Soarelui. Firul alb, iarna care tocmai a trecut. Simbolistica cromaticii alb-roşu este una arhetipală, semnificând în alchimie, prin roza albă şi cea roşie unitatea contrariilor. Împletirea alb-roşie a şnurului se regaseşte în steagul căluşarilor, la bradul de nuntă, la podoabele junilor, la sâmbra oilor şi în multe alte obiceiuri străvechi.

Dăruirea Mărţişorului este practic o formă de urat. „La 1 martie există obiceiul ca părinţii să dea copiiilor (fetelor) câte o monetă de argint ca s-o poarte la gât sau la mână, însemnând ca copilul să fie curat şi sănătos ca argintul, cu venirea primăverii”.

Firul alb şi roşu înseamnă că „fetele or să fie curate şi rumene toată vara”, iar banul înseamnă şi belşug.

Cine poartă mărţişoare
Nu mai e pârlit de Soare.

Data până la care se poartă mărţişorul variază de la o zonă la alta. Se poartă până ce se aude cucul, până ce înfloresc trandafirii sau cireşii, până vin berzele etc. Mărţişorul se agaţă în pomul înflorit, „ca să fii frumos ca pomul”, sau se aruncă după berze cu el. Data la care se desface Mărţişorul este, în orice caz, una care marchează biruinţa primăverii, a Soarelui, care a stat în cumpănă în zilele Babelor. De acum nu mai avem de ce să ne temem, şi anul acesta Soarele a învins!

—
Bibliografie:
Simion Fl. Marian “Sărbătorile la români”
Ion Ghinoiu „Sărbătorile şi obiceiurile la romani”
Traian Gherman „Meteorologie populară”
George Coşbuc „Elemente de literatură pupulară”- „Albina”
Mihai Pop „Obiceiuri şi tradiţii româneşti”