Sãptãmîna aceasta are loc un eveniment care dezvãluie adevãratele dedesubturi ale rãzboiului si ocupãrii Irakului: joi, aceastã tarã urmeazã sã plãteascã 200 milioane dolari despãgubiri de rãzboi cîtorva dintre cele mai bogate corporatii ale lumii.

Naomi Klein, Aftonbladet, 19 oct 2004

IRAKIENII n-au primit niciodatã despãgubiri pentru suferintele îndurate sub Sadam, si nici pentru brutala politicã a sanctiunilor, care a costat viata a cel putin o jumãtate de milion de oameni. Dupã cum n-au primit nimic nici pentru urmãrile invaziei condusã de USA, invazie pe care secretarul general al ONU, Kofi Annan, o caracteriza recent drept ilegalã. În schimb, ei sunt obligati, în continuare, sã plãteascã despãgubiri pentru fapte sãvîrsite de fostul dictator.

Pe lîngã apãsãtoarea datorie externã de 125 miliarde dolari, Irakul a plãtit 18,8 miliarde dolari despãgubiri pentru ocuparea Kuweitului de cãtre Sadam Husein în 1990. Acest lucru nu este surprinzãtor în sine: Saddam a acceptat conditia armistitiului care a pus capãt rãzboiului din 1991 si anume plata de compensatii materiale pentru aceastã agresiune. De altfel, peste 50 de tãri au solicitat atunci daune, însã cea mai mare parte a banilor a primit-o statul Kuweit.

Surprinzãtor este însã cã si dupã înlãturarea lui Sadam Irakul continuã sã plãteascã despãgubiri.

Dupã cãderea lui Sadam, în aprilie anul trecut, Irakul a plãtit 1,8 miliarde dolari despãgubiri cãtre Comisia de despãgubiri a ONU (United Nations Compensation Commission) – un cvasitribunal cu sediul în Geneva care apreciazã pretentiile de despãgubiri si apoi cere plata lor. Din acesti bani, 37 milioane dolari i-a primit Marea Britanie si 32,8 milioane Statele Unite. Aceasta este realitatea: în ultimele 18 luni, ocupantii Irakului au încasat 69,8 milioane dolari despãgubiri de la poporul sarac pe care l-au ocupat.

Mai rãu: majoritatea covîrsitoare a plãtilor s-a fãcut cãtre companii multinationale, conform statisticilor publicate de UNCC. Si aceasta s-a petrecut fãrã ca mass-media sã raporteze ceva.

Desigur cã au fost si pretentii legitime de despãgubiri: s-au fãcut plãti cãtre kuweitieni care si-au pierdut rude apropiate, proprietãti, au suferit vãtãmãri corporale în timpul invaziei. Dar mult mai mari au fost ”daunele” acordate corporatiilor – numai cãtre industria petrolierã s-au plãtit 21,5 miliarde dolari din suma toatalã pe care UNCC a acordat-o ca despãgubiri.

Însusi Jean-Claude Aimé, diplomatul ONU care a condus UNCC pînã în decembrie 2000, a
pus sub semnul întrebãrii aceastã practicã. ”Din cîte cunosc, este pentru prima datã cînd ONU ridica pretentii in legatura cu interesele unor firme private” – a afirmat el în Wall Street Journal în 1997 si a adãugat: ”Mã întreb, deseori, cît de drept este”.

Cîteva exemple de firme care au primit despãgubiri de la Irak (cifrele reprezintã milioane dolari):

• Halliburton 18
• Bechtel 7
• Mobil 2,3
• Shell 1,6
• Nestlé 2,6
• Pepsi 3,8
• Philip Morris 1,3
• Sheraton 11
• K F C 0,321
• Toys R Us 0,190

În majoritatea cazurilor, aceste corporatii nu pretind cã fortele lui Sadam le-ar fi cauzat distrugeri ale bunurilor detinute în Kuweit, ci acuzã numai ”profituri nerealizate” sau, în cazul American Express, o ”scãdere a cifrei de afaceri” din cauza rãzboiului contra Kuweitului.

Unul din marii învingãtori a fost Texaco, beneficiarul a 505 milioane dolari in 1999. Conform unui purtãtor de cuvînt al UNCC, doar 12% din aceastã sumã s-a plãtit, ceea ce înseamnã cã încã sute de milioane dolari trebuie scoase din Irakul post-Sadam.

Faptul cã Irak plãteste despãgubiri ocupantilor sãi este cu atît mai socant cu cît acestia au cheltuit extrem de putin cu ajutorarea tarii dupa razboi.

Desi 18,4 miliarde dolari – ai plãtitorilor de impozite americani – au fost destinati reconstruirii Irakului, conform Washington Post numai 29 milioane dolari au fost folositi în domeniul aprovizionãrii cu apã potabila, in sãnãtate, drumuri, poduri, securitate publicã. Iar în iulie 2004, Pentagonul aprecia cã numai 4 milioane dolari s-au plãtit cãtre irakieni drept despãgubiri pentru leziuni fizice, pierderea unor membri de familie, pierderea proprietãtii ca urmare directã a ocupatiei – o sumã infimã în comparatie cu cu ceea ce SUA a încasat deja drept despãgubiri, de la statul irakian, dupã începutul ocupatiei.

Ani de zile s-a zvonit cã UNCC este folosit ca un instrument al companiilor multinationale – un mod deghizat de a încasa banii pe care nu-i puteau cîstiga din cauza sanctiunilor împotriva regimului de la Bagdad.

Iatã cã acest organism continua sa existe si dupã cãderea lui Sadam. Nici un dolar care se expediazã la Geneva nu este folosit pentru ajutor umanitar ori reconstructie în Irak. Dacã Irakul nu ar fi fost obligat sã plãteascã aceste despãgubiri, ar fi putut evita împrumutul de urgentã de 437 milioane dolari pe care FMI l-a aprobat la 29 septembrie. Cu toate promisiunile de iertare a datoriilor, Irakul este, în realitate, obligat tot mai adînc în capcana datoriilor, obligat sã împrumte de la FMI si sã accepte toate conditiile si restrictiile care însotesc astfel de acorduri.

Între timp, UNCC continuã sã analizeze cereri de despãgubiri si sã le aprobe: numai luna trecutã au mai fost acordate despãgubiri în valoare de 377 milioane dolari.

Potrivit Rezolutiei 687 a Consiliului de Securitate al ONU – asupra despãgubirilor – plãtile trebuiesc facute, de cãtre Irak, cu ”luarea în consideratie a nevoilor poporului irakian, capacitãtii de platã a tãrii si nevoile economiei irakiene”. Dacã s-ar avea într-adevãr în vedere mãcar una dintre aceste conditii, ONU ar trebui deja sã stopeze plãtile.

Jubilee Iraq, organizatie cu sediul în Londra avînd drept scop ”acordarea justa” a despãgubirilor precum si anularea tuturor debitelor Irakului catre companiile multinationale, sustine cã drept la compensatii au victimele lui Sadam – atît în Irak cît si în Kuweit. Dar nu poporul Irakului – el însusi victimã – trebuie sã le plãteascã. Rãspunderea revine guvernelor care l-au împrumutat pe dictator cu miliarde de dolari, constiente cã banii sunt folositi pentru a cumpãra arme necesare în rãzboaiele duse împotriva vecinilor si a proprilor cetateni.

”Dacã dreptatea, iar nu forta, ar fi principiul conducãtor în politica internationalã, atunci creditorii lui Sadam ar plãti compensatii Kuweitului si, încã mult mai mari, poporului irakian”, afirmã Justin Alexander, coordonator al Jubilee Iraq.

Deocamdata, se întîmplã exact invers: în loc sã curgã în Irak, despãgubirile curg în afarã. Este timpul ca fluviul sã-si schimbe directia.

Peter Ghita,Stockholm