Joan Chittister *

INTREBAREA ADRESATA grupului de delegate venite din Irak a fost: “Care ati dori sa fie rezultatul acestei intalniri?”

Nu eram pregatita nici pentru acest raspuns, nici pentru explicatiile date: “Ceea ce ne trebuie acum” a raspuns o irakiana, “este oprirea varsarii de sange. Femeile au un rol important in acest proces. Intre 55% si 60% din populatia Irakului sunt femei. Minoritatea conduce. Femeile trebuie sa se amestece in treburile barbatilor. Ar trebui sa luam conducerea.”

Iata o declaratie pe care cu greu m-as fi asteptat sa o aud de la aceste femei, in asemenea loc. Nu am putut-o uita. “Minoritatea conduce”. Corect. Si nu prea bine, dupa cum pare, nici aici [in SUA, n. AM] nici acolo.

Cand barbatii se aseaza sa negocieze tratate de pace - atunci cand exista cineva cu care sa negocieze, ceea ce pare un lux pe care nu si-l mai permit in ultima vreme - ei desfiinteaza armatele si granitele, formeaza tribunale militare si investesc noi guverne ca sa le pedepseasca pe cele vechi. Dar ei nu dau identitate victimelor.

Atunci cand fac totalul costurilor razboiului, nu includ numarul de femei violate, numarul familiilor refugiate, al scolilor bombardate sau al nou-nascutilor care nu au lapte. Castigatorii isi iau prazile, numara armele, ii uita pe cei fara de aparare si lasa oamenii sa curete daramaturile. Razboiul devine calvarul zilnic al victimelor anonime.

Dar cand chemi femeile ca sa discute efectele razboiului, lucrurile care trebuie schimbate, problemele reale ale unei societati afectate de razboi, discutiile iau o intorsatura neasteptata.

La prima discutie irakiano-americana organizata de Initiativa Feminina pentru Pacea Globala din New York pe 29 martie 2006, diferentele acestea au fost si mai clare. Obiectivele agendei nu s-au concentrat pe cine ce a facut sau cine a pierdut sau a castigat de pe urma razboiului. “Luati petrolul. Noua nu ne pasa de el.” a strigat o femeie din sala. ”Oricum niciodata nu am obtinut prea mult de pe urma lui” a continuat. “La naiba cu trecutul”, o a spus o alta, referitor la tensiunile intre suniti si siiti. “Uitati ‘cine’ si ‘cui’ a facut. Trebuie sa intoarcem pagina. Trebuie sa reconstruim tara.”

“Si care este primul lucru care trebuie facut pentru reconstruirea tarii?” le-am intrebat. Eram sigura ca va urma o lista lunga si variata. Dar m-am inselat. Pentru ele, raspunsul era clar: “Sa avem grija de copiii nostri.”

A fost un moment de maxima intensitate. Sa avem grija de copiii nostri. “O, copiii!” m-am gandit. ”Micutii, cei uitati, tintele acestui razboi.” Sa avem grija de aceia ce poarta in suflete gustul amar al fricii care vine de la bombele aruncate din cerul intunecat, zguduindu-le casele, distrugandu-le strazile. Sa avem grija de copiii care devin reci ca piatra cand isi pierd fratii si tatii si colegii de joaca.

Sa avem grija de aceia care au simtit fiorul terorii cand usile caselor in care se simteau in siguranta erau sparte in miezul noptii, luminile se stingeau si mamele incepeau sa tipe. Sa avem grija de aceia care au intrat intr-o paralizie sufleteasca la vederea sangelui sau a cadavrelor. Sa avem grija de aceia care se trezesc dimineata si isi vad vietile complet distruse, fara nici un motiv aparent.

Sa avem grija de aceia la care se referea, probabil, si Secretarul de Stat Colin Powell atunci cand un reporter l-a intrebat cat de multi irakieni au fost ucisi sau raniti in acel moment in razboi, iar raspunsul lui a fost: “Numarul lor nu ma intereseaza deloc pe mine.” Dar, poate, el sau noi ar trebui sa regandim acel raspuns. Deoarece acesti copii nu se simt “eliberati” in urma razboiului; in acesti copii semintele viitorului razboi au fost deja sadite.

Femeile irakiene au fost clare: cei mai multi dintre ranitii din acest razboi sunt copii ai Irakului. “Razboiul a lasat rani adanci care au devenit parti ale sufletului nostru”, a afirmat o alta. “Ele nu pot fi uitate niciodata. Conditiile de trai, lipsa protectiei afecteaza tot ceea ce fac copiii. Nu mai sunt capabili nici macar sa livreze ziare.”

Scolile au fost suspendate. Chiar daca inca mai exista cladirile scolilor, nu mai sunt resurse. Si oricum mai sunt putini oameni in ele. Profesorii sunt morti. Colegii de clasa au fugit din zona - refugiati undeva sau morti. Cel mai important, parintii se tem sa-si lase copiii afara din casa, chiar daca scolile sunt inca in picioare.

“Copilaria noastra este distrusa in Irak” a spus o femeie. “Chiar este distrusa.”

Micile servicii pe care le faceau odata copiii pentru a-si ajuta familiile la intretinerea casei au disparut. Nimeni nu mai cumpara flori de pe strada acum. Nimeni nu mai conduce o masina ale carei geamuri sa poata fi spalate. Drogurile inunda strazile acum, si sunt cea mai buna si cea mai rapida cale de a usura durerea.

Numarul copiilor strazii - copii ai caror parinti au murit, ale caror rude au fost alungate - s-a multiplicat mai mult decat orice a cunoscut Irakul modern.

Orfanii au devenit o “marfa” in Irak. ”Noi avem grija de orfani, incercand sa le oferim dragoste”, a spus alta femeie. “Dar sunt traumatizati. Nu vorbesc.” Programele de recreere suntr de domeniul trecutului, astfel incat acum copiii sunt obositi, sau rebeli, sau pur si simplu plictisiti de viata.

“Jumatate din pacientii unui spital sunt femei si copii”, spune un medic. “Ne temem ca un mare numar de copii vor fi afectati de depresia prin care trec mamele lor, de pierderea tatilor si de saracia familiilor in care traiesc.”

Viitorul Irakului este in pericol. Dar nu sistemul bancar este acela care ingrijoreaza femeile. Tezaurul natiunii – copiii lor - este acela care este cheltuit fara socoteala. Este viitorul lor.

Bugetul Statelor Unite pentru anul fiscal 2007, conform Proiectul Prioritati Nationale [The National Priorities Project, organizatie civica americana ce monitorizeaza modul in care sunt cheltuiti banii publici de guvern, n. AM], indica un procent de 51% din cheltuieli destinat uzului militar. “Cheltuielile cu razboiul din Irak in anul fiscal 2006 ajung la 96 miliarde de dolari,” raporteaza proiectul.

Bugetul administratiei Bush sustine eliminarea sau reducerea a 141 de programe sociale. Printre altele, s-au luat 200 milioane de dolari din Programul Special de Nutritie Suplimentara pentru Femei, Nou-Nascuti si Copii, s-a redus bugetul pentru Departamentul de Educatie cu 9% si s-a decis eliminarea educatiei vocationale.

Costul total al razboiului din Irak, pentru Statele Unite, este deja estimat la cel putin un trilion de dolari. Dar pana acum, nici un penny din acesti bani nu a fost alocat copiilor. Nici alor nostri, nici alor lor. “Ne ocupam de drepturile prizonierilor” a spus cu tristete o alta delegata, “dar unde sunt drepturile copiilor?”

De aici de unde ma aflu nu pot ajuta decat intrebandu-ma daca nu cumva, vanzand cateva din armele noastre si folosind banii pentru a cumpara creioane, hrana, case si scoli pentru copiii irakieni, nu am opri teama de a fi terorizati noi insine. Intr-adevar, minoritatea este la putere. Poate ca ideea acelei femei irakiene despre ceea ce am putea sa facem nu este atat de rea, la urma urmei.

—
* Membra a ordinului catolic al Surorilor Benedictine de Erie, Joan Chittister este autor si conferentiar international pe teme de justitie, pace, drepturi ale omului, probleme ale femeilor si spiritualitate contemporana in Biserica si societate. In acest moment ea ocupa presedintia Global Peace Initiative of Women, organizatie partenera a ONU. Teoreticiana a comunicarii verbale, a publicat mai multe carti din care cele mai recente include The Way We Were (Orbis) si Called to Question (Sheed & Ward). Scrie saptamanal pentru National Catholic Reporter, de unde a si fost reluat acest articol (aparut in numarul din 11 aprilie 2006). Traducere si adaptare pentru Altermedia de S.S.