Immanuel Wallerstein

GEORGE W. BUSH arată atât disperare cât şi ură neîmpăcată invocând analogia cu Vietnamul pentru a justifica prezenţa neîntreruptă a Statelor Unite în Iraq. Pentru foarte mult timp, administraţia Bush a negat această analogie. Au făcut-o din motive evidente. Pentru cei mai mulţi dintre oameni, ceea ce-şi amintesc despre Vietnam este că Statele Unite au fost înfrânte, şi că această înfrângere a condus la slăbirea puterii americane în lume.

Există totuşi un grup semnificativ de oameni în Statele Unite care cred că SUA ar fi putut câştiga acel război dacă politicienii nu şi-ar fi pierdut cumpătul. Audienţa pe care George W. Bush a avut-o pentru cuvântarea din 22 August în care a produs acest argument a fost întâlnirea anuală a Veteranilor din Războaiele Externe. Este corect să spunem că această audienţă anume este compusă în mare parte din oameni care împărtăşesc punctul de vedere conform căruia Vietnamul a fost un război ce ar fi putut fi câştigat, şi deci Iraqul este un război care ar putea fi câştigat. Merită să analizăm valabilitatea argumentelor lui Bush, şi a motivelor pentru care acum, şi doar acum, a invocat analogia cu Vietnamul.

Argumentul este unul ciudat. Bush nu a oferit nici o dovadă cât de mică privind situaţia militară din Vietnam şi de ce, dacă Statele Unite ar fi persistat, războiul ar fi putut fi câştigat. În loc de asta, el s-a concentrat în întregime pe presupusele consecinţe ale retragerii. Şi-a construit apărarea utilizând trei lozinci: oamenii din bărci, lagărele de re-educare şi câmpurile morţii. “Oamenii din bărci” face referire la faptul că foarte mulţi vietnamezi care au fost susţinători ai Statelor Unite în război s-au gândit să părăsească ţara în bărci şi mulţi dintre ei au murit în Marea Chinei de Sud.

“Lagărele de re-educare” face referire la faptul că guvernul Vietnamului, după sfârşitul războiului, a trimis multe persoane care s-au opus venirii lor la putere în aşa-numitele lagăre de re-educare. Iar “câmpurile morţii” face referire la faptul că – în Cambodgia şi nu în Vietnam – guvernul Khmerilor Roşii care a venit la putere a asasinat un foarte mare număr de oameni în “câmpurile morţii”. Presupunând că fiecare dintre aceste consecinţe a fost rezultatul retragerii SUA, şi că fiecare ar fi putut fi evitată dacă Statele Unite nu s-ar fi retras, să le analizăm pe fiecare pe rând.

Faptul că mulţi susţinători ai Statelor Unite aveau să dorească părăsirea Vietnamului după retragere era desigur atât predictibil cât şi inevitabil. Cei care pierd un război de obicei caută să se îndepărteze de grupul împotriva cărora au luptat. Dar moartea acestor “oameni din bărci” nu a fost responsabilitatea guvernului vietnamez. A fost responsabilitatea Statelor Unite şi a aliaţilor lor care au refuzat să-şi deschidă graniţele cu generozitate în faţa acestor oameni. N-avem decât să comparăm soarta acestor “oameni din bărci” cu cea a altor “oameni din bărci”, cei care au părăsit Cuba de-a lungul anilor. Cei din urmă, spre deosebire de primii, au fost primiţi cu braţele deschise în Statele Unite.

“Lagărele de reeducare” au fost dureroase. Mulţi oameni au murit în ele, încă şi mai mulţi au suferit cumplit. Numărul celor care au murit a fost totuşi de departe mai mic decât numărul vietnamezilor care au murit din cauza războiului, şi probabil mai mic decât cel al celor care ar fi murit dacă războiul ar fi durat mai mult. În orice caz, unde este dovada că, dacă Statele Unite ar fi rămas în război mai mult decât au fost deja, ar fi înfrânt Vietcongul? Şi ce s-ar fi întâmplat în cazul în care ar fi învins oponenţii Vietcongului şi aceştia ar fi făcut propriile “lagăre de reeducare”?

În cele din urmă, “câmpurile morţii”. Acesta este cel mai fantezist dintre argumente. Khmerii Roşii n-ar fi existat sub nici o formă fără războiul din Vietnam. Statele Unite au fost cele care l-au înlăturat de la putere pe Regele Sihanuk, cel care era cea mai puternică barieră în calea Khmerilor Roşii. În locul lui Sihanuk, critic la adresa amestecului american în Vietnam, Statele Unite au optat pentru Lon Nol, un general fără sprijin popular, l-au îndepărtat pe Sihanuk, iar mai apoi guvernul lui Lon Nol a fost la rândul lui răsturnat cu uşurinţă de Khmerii Roşii.

Cel mai important lucru pe care Bush l-a uitat în analiza sa a fost ceea ce nu s-a petrecut. Argumentul principal în acea vreme pentru amestecul Statelor Unite în Vietnam a fost teza dominoului – aceea că dacă Vietnamul cade în mâinile comuniştilor, restul Asiei îi va urma. Nu doar că acest lucru nu s-a petrecut, dar se poate spune că lucrurile au stat complet diferit. Azi, Vietnamul şi Statele Unite sunt în foarte buni termeni, şi Vietnamul are o economie înfloritoare. Se poate să nu fie “democratic” după standardele americane, dar este o naţiune “prietenă”, nu una ostilă.

Aşadar, dat fiind toate acestea, de ce invocă Bush acum pentru prima dată analogia cu Vietnamul, pe care a evitat-o cu asiduitate înainte? Am spus că parţial din disperare, parţial din ură înverşunată. Disperarea e legată de enorma presiune populară în direcţia unei retrageri din Iraq cât mai repede cu putinţă. Bush a creat deja o amânare a oricărei decizii spunând că generalul Petraeus îi va raporta lui şi Congresului pe 15 septembrie în legătură cu succesul “creşterii” efectivelor. A afirmat că deciziile sale în legătură cu Iraqul vor fi luate pe baza raportului generalului. Totuşi, acum se ştie că raportul pe care generalul Petraeus îl va prezenta Congressului va fi scris în biroul lui Bush. Deci Bush se hotărăşte în privinţa Iraqului pe baza unui raport pe care îl va scrie el însuşi.

De asemenea, Bush a invitat “turişti politici” în Iraq la un tur organizat pe tema cât de bine se descurcă forţele armate ale SUA în provincia Anbar, unde au obţinut un acord cu o parte dintre insurgenţii sunniţi puşi să se bată cu cealaltă parte. Chestia asta i-a impresionat pe câţiva politicieni democraţi, care acum sunt bănuitori când este vorba de negat “succesul”. Oamenii lui Bush admit totuşi că situaţia politică în ansamblu este îngrozitoare. Primul-ministru al Iraqului, Nuri al-Maliki, nu apreciază câtuşi de puţin înţelegerile pe care Statele Unite le-a făcut la Anbar, şi nici nu apreciază presiunea la care este supus ca să acţioneze împotriva multiplelor miliţii confesionale. În timpul unei vizite în Syria, a spus răspicat că Iraqul are alte opţiuni politice decât Statele Unite. Imediat, au început să circule zvonuri conform cărora SUA ar putea încuraja o lovitură de stat militară. Asta într-adevăr este o analogie cu Vietnamul. Intervenţia americană a început să devină cu adevărat pierdută atunci când Statele Unite au pregătit o lovitură de stat militară împotriva primului-ministru al Vietnamului de Sud, Ngo Dinh Diem. Aşadar, disperarea constă în faptul că opţiunea rămânerii în Iraq nu mai poate fi nicicum susţinută. Un sondaj recent al săptămânalului Foreign Policy al aşa-numiţilor experţi în politică externă arată că 80% dintre americani consideră că războiul din Iraq are un “foarte negativ impact” asupra scopurilor securităţii naţionale a SUA. Dacă cineva restrânge grupul celor care au participat la sondaj la cei ce se declară “conservatori”, vede că şi în acest caz 60% dintre participanţi dau acelaşi răspuns.

Dar în ce constă ura? George W. Bush pregăteşte viitorul. Preşedintele care s-a retras din Vietnam a fost un republican, Gerald Ford, şi a făcut-o după o lungă serie de eşecuri ale unui alt preşedinte republican, Richard Nixon. Bush nu va retrage trupele. Dar el este cât se poate de sigur că următorul preşedinte va fi forţat s-o facă. Şi este destul de sigur că următorul preşedinte va fi din partea Partidului Democrat. Aşa că pregăteşte terenul pentru acuzaţia de “înjunghiere pe la spate”. Vom auzi multe legate de această acuzaţie în următorul deceniu.

Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu. Traducere si adaptare de Radu Iliescu