VICLENIA ABROGĂRII SAU RĂZBOIUL INFORMAŢIONAL

AL LIDERILOR CULTULUI EX-GRECO-CATOLIC (3)

Vasile Zarnescu

Episodul al doilea aici

3. Cultul ex-greco-catolic:

catalizatorul declinului României

În toate materialele, chiar din titlu, ca aici, am subliniat că ceea ce afirm despre „cultul“ ex-greco-catolic este valabil pentru liderii catolici orientali de rit bizantin. Enoriaşii acestui cult sunt, sub aspectul culturii teologice, oameni simpli, care, pur şi simplu, sunt duşi de nas de perversitatea liderilor lor – aşa cum, de altfel, s-a întâmplat tot timpul în istoria acestui cult hibrid. Dovadă este capacitatea acestor lideri în a-i mobiliza pe enoriaşi ca să facă demonstraţii de forţă, trecând chiar la violenţe.

În lucrarea sa, Lanţuri şi teroare, Ioan Ploscaru a proferat tot felul de injurii la adresa Bisericii Ortodoxe Române; la fel a procedat şi Vasile Marcu, în cartea Drama Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolică). De altfel, aceste lucrări erau în ton cu agresiunea comisă de liderii ex-greco-catolici şi revărsată ca o avalanşă de noroi în mass media, după cum am relevat în studiile anterioare, tipărite acum un deceniu şi republicate, acum, aici. Apoi, trebuie să subliniez că, în revistele România Mare şi Politica apăruseră, sporadic, în anii ’90, diverse articole critice la adresa „cultului greco-catolic“ legate tocmai de campania antiortodoxă dusă de către liderii ex-greco-catolici, deşi, concomitent, revistele publicau şi materialele lui Viorel Roman, care făcea (ca şi acum, de altfel) o permanentă şi insidioasă propagandă catolică, prin care milita – într-o revistă proortodoxă, cum s-a voit a fi, mereu, revista România Mare – tocmai pentru „unirea cu Roma“, după cum am subliniat în preambulul Lamentatio la studiul „Transilvania în plasa ocultei internaţionale“, precum şi, peste tot, în studiul respectiv şi în altele.

Elocvent, în acest sens, este faptul că, prin 1995 sau 1996, a apărut, mi se pare că în România Mare, un articol intitulat „Domnule senator Corneliu Vadim Tudor, nu îi mai persecutaţi pe greco-catolici!“ Desigur, articolul avea, ca toate celelalte de propagandă „greco-catolică“, un ton plîngăreţ şi fals – pentru că nimeni nu îi persecuta. Totuşi, după apariţia, în septembrie 1997, a celor două materiale republicate, acum, mai sus, şi cu atît mai puţin după publicarea, în serial, din septembrie 1999 pînă în martie 2000, a studiilor „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“ şi „Impostura catolicilor orientali“, nu a apărut nici o replică pe motiv de „persecutare a greco-catolicilor“ sau, în mod expres, că în respectivele materiale s-ar fi spus ceva neadevărat.

Or, în intervalul 1998-2000, P.N.Ţ.C.D.-ul – care era condus autoritar de către ex-greco-catolici, cum am mai subliniat –, era la apogeul puterii lui atît în Parlament, cît şi în guvern: de aceea legile restituţioniste au fost promulgate cel mai mult şi mai rapid, în acei ani, prin metoda „ordonanţelor de urgenţă“ – inclusiv „pe şest“, cum se exprimă, pe ţigăneşte, un ziar care aparţinea, culmea, chiar „greco-catolicului“ Ion Raţiu: „Cedînd în faţa şantajului U.D.M.R., / Guvernul a adoptat pe şest o ordonanţă de urgenţă privind retrocedarea imobilelor comunităţii maghiare / De ochii lumii, au fost trecute şi imobile aparţinînd altor comunităţi“, titra ziarul Cotidianul [în nr. 41(2086), 26 iunie 1998, pag. 1, 2 şi 4], referindu-se chiar la o asemenea O.U.G. restituţionistă! În plus, revistele senatorului C. V. Tudor apăreau, pe atunci, în tiraj mare şi este exclus ca liderii P.N.Ţ.C.D.-ului să nu fi luat cunoştinţă de materialele mele. Dar nu au dat nici o replică întrucât, evident, nu aveau contraargumente şi, de aceea, au considerat că e mai bine să tacă, poate trec neobservate dezvăluirile incomode făcute de mine. Şi, cum, atunci ca şi acum, principalele instituţii care puteau să pună ordine în lucruri – Magistratura, Ministerul Justiţiei, Ministerul de Finanţe, Secretariatul de stat pentru Culte etc. – erau manipulate politic, avertismentul meu dat în privinţa criminalei politici restitutio in integrum, precum şi ironiile şi reproşurile făcute în diverse cotidiane, ca mai sus, în Cotidianul, pe această temă au rămas fără efect. Iar acum, „rechinii imobiliari“ fac legea în ţară şi fructifică în favoarea lor beneficiile aduse de politica restitutio in integrum şi, aproape întotdeauna, în detrimentul autenticilor moştenitori care au revendicat averile pe baza acestui principiu de drept – devenit, în urma acestor malversaţiuni diabolice, principiu de drept-curmeziş. Acesta este un alt aspect condamnabil al existenţei şi activităţii liderilor ex-greco-catolici; ei reprezintă un vector major al războiului axiologic, prin care se inversează valorile: pun Răul în locul Binelui.

După cum poate constata oricine, anticipările relevate de către prof. I. Stanciu-Deladeva, în urma avertismentului transmis lui de către ziaristul sud-american, s-au adeverit cu prisosinţă: deja, cum am spus, ele se adeveriseră, în mare parte, chiar acum un deceniu, la data publicării celor două articole, de mai sus, ale mele. Între timp, într-adevăr, situaţia a involuat şi mai grav în ceea ce priveşte deteriorarea statutului României şi, în genere, degradarea calităţii vieţii în ţară – cu excepţia, fireşte, a „băieţilor deştepţi“, care au jefuit Patrimoniul Naţional şi care şi-au dotat odraslele care nu au creat nimic cu autoturisme de un milion de euro, pe lângă zecile de milioane de euro dobîndite ilicit şi dosite în băncile din străinătate, care să le ajungă pentru mai multe generaţii de profitori (vezi: Gabi Golea, „Iţe, urzeli, pămînt şi valize cu bani“, în Jurnalul naţional, 13 august 2008, pe http://www.jurnalul.ro/articole/131384/, precum şi comentariul meu, „Filiera escrocilor“, la acest articol). În rezumat, P.S.M-ul lui Ilie Verdeţ s-a divizat, treptat, pînă a mai rămas Partidul Alianţa Socialistă (P.A.S.) – care abia îşi mai duce zilele, deşi este singurul partid autentic de stînga şi membru fondator al Stîngii Europene; P.U.N.R., după ce a descrescut ca pondere politică, nu a mai intrat nici în Parlament, apoi, ca urmare a conducerii cazone impuse de ultimul său preşedinte, generalul (r.) Mircea Chelaru, a dispărut cu totul. P.R.M. a involuat şi el, foarte rapid, îndeosebi după scrisoarea adresată, în februarie 2004, de C. V. Tudor consilierului său evreu Eyal Arad, şi mai mult ca sigur că nu va mai intra nici P.R.M. în Parlament, căci unii dintre liderii lui îşi caută, deja, loc în alte partide spre a-şi menţine, cît mai mult posibil, statutul de parlamentari.

Cît despre propaganda pro-monarhică, aceasta a atins dimensiuni de-a dreptul deşănţate: aşa-zisa „Casă regală“ a debordat, printre alte ştiri despre activitatea acesteia, şi un plan conceput de ea pentru România, cuprinzînd următorii 20-30 de ani, ceea ce înseamnă că are de gând să mai căpuşeze ţara încă două-trei decenii; apoi, un individ colateral al familiei Hopînţol, specializat în expediţii de vînătoare în Africa, a avut chiar impertinenţa să declare: „Sunt pregătit să fiu regele României“ (sic) – asta într-o ţară care este republică şi nu va reveni niciodată la monarhie, mai ales după experienţa „regală“ a presupusului său bunic, criminalul Carol al II-lea Uzurpatorul! În mod evident, în România „prinţul“ non-name nu va putea să organizeze decît expediţii de vînat averi, conform „tradiţiei“ acestei familii ahtiate după acapararea de bogăţii fără muncă. Dar aceste activităţi „regale“ ar fi rămas simple figuri de stil dacă guvernanţii nu ar fi aplicat criminala politică restitutio in integrum inclusiv în ceea ce priveşte „Domeniile Regale“, pe care le-a „restituit“ lui Mihai I Uzurpatul, deşi nu are nici un drept la ele, deoarece „Domeniile Regale“ aparţineau Statului Român: regele le deţinea în posesie câtă vreme era rege, de aceea ele nu puteau fi lăsate moştenire urmaşilor, întrucît nu fuseseră proprietatea lui, ci a Statului.

Despre punctul „I d), retrocedarea fostelor averi ale comunităţilor evreieşti, romano-catolice, greco-catolice, reformate şi unitariene“, din prognoza prof. I. Stanciu-Deladeva, am relevat, deja, în studiile anterioare, situaţia la care s-a ajuns, iar presa ne bombardează zilnic cu alte escrocherii pe tema restituirilor abuzive şi, în esenţă, ilegale şi de-a dreptul criminale. Despre acţiunea pernicioasă pe care o are Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, la fel, m-am referit anterior, inclusiv în studiile privind pericolul ţiganilor, şi nu doar pentru că afectează imaginea României ca urmare a utilizării ilicite a vocabulei „rrom/rom“, ci şi pentru că stipendiază multe organizaţii ţigăneşti, pe care le incită să-şi pretindă „drepturile, ignorînd deliberat, că ţiganii au obligaţii faţă de Statul Român: în primul rînd, au obligaţia de a se civiliza şi, apoi, de a nu mai revendica aurul confiscat de stat, deoarece li l-a confiscat cu deplin temei, întrucît fusese aur dobîndit tot prin furat.

Dar, pe lîngă toate acestea, la fel de gravă sau, poate, cu mult mai gravă este adeverirea prognozei privind desfiinţarea Armatei a IV-a din Transilvania: după tot felul de acuzaţii regizate pe tema evenimentelor din decembrie 1989, comandantul acesteia, generalul Iulian Topliceanu, a fost băgat la puşcărie pentru 10 ani, iar, în final, Armata a IV-a a fost, practic, desfiinţată: de la statutul iniţial de „Armata a IV-a a Transilvaniei“, a fost diminuată, ca fază intermediară – pentru ca „pastila“ să poată fi înghiţită mai uşor, eventual chiar să pară medicament şi nu otravă, cum era, în fond –, la „Corpul 4 de Armată Constantin Prezan“, iar, recent, a fost, pur şi simplu, redusă la o divizie de infanterie (http://victor-roncea.blogspot.com/2008/06/transilvania-rmne-fr-armat.html), pe motiv că, dacă suntem în N.A.T.O., atunci nu mai avem nevoie de armată!

Reamintesc, pentru a face o paralelă, că Turcia şi Grecia sunt, împreună, de mult în N.A.T.O., iar Cipru este stat independent. Dar asta nu a împiedicat Turcia să ocupe militar jumătate din Cipru – „ca să apere comunitatea turcă“ –, fără ca Grecia să poată interveni să apere comunitatea greacă din Cipru. Şi deşi partea turco-cipriotă, ocupată de Turcia, nu este recunoscută internaţional, Turcia nu şi-a retras trupele de acolo, mergând, ca totdeauna în astfel de situaţii, pe politica faptului împlinit. Or, în actualele condiţii, o agresiune a Ungariei contra României, sub pretextul protejării minorităţii moghiore din judeţele Harghita şi Covasna, nu va mai avea nevoie, ca să fie descrisă, de câteva zeci de pagini, ca în scenariul-ficţiune antiromânească, imaginat de Trevor N. Dupuy în FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, pe care l-am expus, recent, în serialul „Războiul pentru Transilvania“, ci doar de două-trei pagini. În plus, „pentru pacificarea punctelor fierbinţi“, există riscul intervenţiei S.U.A., chiar dacă, cum am mai spus, şi-au dobândit statutul de păcălici.

Precedentul creat prin cazul aşa-zisei „independenţe“ a regiunii Kosovo şi contextul actual, determinat de războiul dintre Federaţia Rusă şi Georgia, de la sfârşitul primei decade a lui august 2008, combinat cu alte provocări hungariste, de genul celor din martie 1990, pot duce, rapid, la un conflict „fierbinte“ în Carpaţi. Iar cu întreaga Armată a României, care încape pe un stadion mai mare, nu ştiu cum vom face faţă.

Evident, în calamitatea provocată României de politica restitutio in integrum, impusă prin toate mijloacele de liderii ex-greco-catolici, aceştia constituie catalizatorul prăbuşirii accelerate a României: ei au avut rolul de declanşatori ai dezastrului, de iniţiatori ai imploziei – pentru că, aşa cum am mai relevat, ex-greco-catolicii sunt manevraţi de Vatican, care are rolul de intermediar al celorlalte organizaţii mondialiste. Vaticanul este acceptat – şi, de aceea, este foarte penetrant şi extrem de periculos – deoarece se bucură de mare prestigiu în faţa celor care nu-i cunosc adevărata faţă de organizaţie criminală, întrucît nu-i cunosc decît istoria scrisă de Vatican, dar nu şi pe aceea scrisă de cei care s-au revoltat contra Vaticanului: protestanţii de frunte ai Reformei, neoprotestanţii apăruţi ca noua replică la Contrareforma şi Inchiziţia Vaticanului şi, în ultimele decenii, chiar tot mai mulţi clerici catolici.

Dintre tot mai multele cărţi, care au început să apară ca o avalanşă, amintesc faimoasa lucrare Claudio Rendina, Papii – Istorie şi secrete (Editura All, Bucureşti, 2003) şi, îndeosebi, cartea lui Francois-J. Lessard, Istoria secretă a Vaticanului (Editura Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2007). Francois-J. Lessard dezvăluie, şi el, adevăruri cutremurătore despre faţa bine camuflată a Vaticanului: că este constituit dintr-o clică de bandiţi numită curia papală, avîndu-l în frunte pe papa de la Roma, clică ale cărei calităţi definitorii sunt: minciuna, falsificarea documentelor şi a istoriei, manipularea enoriaşilor şi a opiniei publice, pornocraţia, simonia – toate acoperite de o viclenie diabolică. Printre cei cărora le-au căzut cîteva firimituri pecuniare din mîna curiei papale, dar care şi-au însuşit şi calităţile funciarmente negative – viclenia în primul rînd – ale Vaticanului, se numără şi nedemnii lideri ex-greco-catolici, adică catolici orientali de rit bizantin.

15 august 2008

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu