Nicusor Gliga [Citeste prima parte]

4. Conduitei morale a partilor aflate in conflict, Mearsheimer si Walt, ii acorda un subcapitol intitulat sugestiv “Israelieni virtuosi” vs.”arabi rai”. Conform unei “naratiuni sacre” (Meron Benvenisti) se afirma ca Israelul a cautat intotdeuna pacea dand dovada de “mare si nobila retinere” chiar si atunci cand a fost provocat. Dimpotriva arabii au actionat cu lasitate si cu violenta nediscriminatorie. Un alt element al acestei doctrine a fair play-lui este “puritatea armelor” care inseamna ca

“trebuie facut tot ce este rational pentru a nu afecta pe civili, chiar cand aceasta presupune riscuri suplimentare pentru soldatii israelieni.”

(Alan Dershowitz/Martin Peretz).

Investigatii si studii facute chiar de catre cercetori evrei arata ca de la bun inceput sionistii nu s-au purtat cu manusi cu palestinienii (actiunile gruparii teroriste Irgun condusa de Menahem Begin, cu plasarea de bombe in autobuze si in aglomerari de oameni) acestia ripostand si aparandu-se cu aceeasi moneda (omorand evrei, distrugand casele acestora).

„Daca as fi arab, m-as revolta mult mai energic, cu mai multa forta si disperare impotriva imigratiei care va preda intr-o zi Palestina si arabii ei guvernarii evreiesti.”

(Ben-Gurion, 1937).

Crearea statului Israel a implicat si acte de epurare etnica, executii, masacre si violuri din partea evreilor, desi liderii sionisti nu le cereau in mod expres militarilor lor, dar era necesar pentru a alunga pe palestinieni.

„E nevoie acum de o reactie puternica si brutala. Trebuie sa fim precisi in ceea ce priveste momentul, locul si cei pe care ii lovim. Daca acuzam o familie – trebuie sa-i vatamam fara mila, inclusiv femeile si copiii. Altfel aceasta nu este o reactie eficienta… Nu e nevoie sa se faca deosebire intre vinovati si nevinovati.”

(Ben-Gurion, Jurnal 1948)

Se apreciaza (Benny Morris) ca in perioada 1949 -1956 fortele de securitate israeliene si garzile civile, cu mine si capcane, au ucis intre 2700 – 5000 de arabi infiltrati, unii din acestia cu intentia de o omori isrealieni, dar marea majoritate infiltrandu-se din motive economice si sociale. Armata israeliana a executat sute de prizonieri de razboi egipteni din razboaiele din 1956 si l967. (Gabby Bron, Ronald Fisher etc.) In 1967 au fost expulzati din Cisiordania intre 100.000 si 260.000 palestinieni si 80.000 de sirieni de pe inaltimile Golan. Cei care au incercat sa se intoarca, chiar neinarmati, au fost impuscati.

Amnesty International estimeaza ca intre 1967 si 2003 Israelul a distrus peste 10.000 de locuinte in Cisiordania si Fasia Gaza.

Invadand sudul Libanului in 1982, Israelul a contribuit la masacrul palestinienilor din cartierele Sabra si Shatila. Ariel Sharon, pe atunci ministrul apararii, poarta intreaga raspundere. Israelienii au inconjurat tabara si au permis militiilor asa-zis crestine (finantate de Israel) sa intre in tabara si sa ucida.

La tratamentele la care erau supusi, palestinienii au raspuns prin intifada (rezistenta), nesupunere insotita de aruncare cu pietre. Dupa prima Intifada( 1987-1991) in raportul filialei suedeze a organizatiei “Salvati copiii” se estima ca intre 23.600 si 29.900 copii palestinieni au avut nevoie de ingrijiri medicale: batuti cu bastoanele, oase rupte, fracturi multiple.

La a doua Intifada (2000-2005), IDF (armata israeliana) a raspuns si mai violent. „IDF… se transforma intr-o masina de ucis a carei eficienta este socanta si inspira groaza” (Ha’aretz, 24 iun. 2004). In urma Intifadei au fost ucisi 3.386 de palestinieni si 992 de israelieni, din care 676 copii palestinieni si 118 copii israelieni.

De data aceasta chiar si patru ofiteri ai Shin Bet (serviciul intern de securitate israelian) au condamnat conduita Israelului. „Ne comportam rusinos” a spus unul din ei, iar altul a calificat comportarea drept „vadit imorala”.

„Evident ca Israelul este indreptatit sa raspunda cu forta la actiuni violente din partea unor grupari ca Hamas si Hezbollah, dar disponibilitatea de a folosi puterea sa militara superioara pentru a cauza suferinte imense civililor nevinovati arunca indoiala asupra pretentiilor la un statut moral special. Israelul poate nu a actionat mai rau decat in alte tari dar nici nu a actionat mai bine“,

concluzioneaza Mearsheimer si Walt.

5. Camp David ar fi trebuit sa continue si sa transpuna in fapte procesul de pace inceput la Oslo (1993) „Miturile Camp David” spun ca Israelul este inclinat totdeauna spre pace iar palestinienii spre razboi. Desi Ehud Barak (prim ministru) le oferea la Camp David (iulie 2000) „aproape totul” palestinienilor, Arafat a refuzat aceasta oferta generoasa deoarece era in continuare hotarat sa faca sa esueze procesul de pace si in cele din urma sa distruga Israelul, lansand a doua Intifada in septembrie 2000. Cum stau lucrurile?

Intradevar Ehud Barak este primul lider israelian care ofera palestinienilor propriul lor stat, dar conditiile ofertei erau ridicole. Palestinienilor li se promitea un control imediat al Gazei si un control de 91% din Cisiordania. Israelienii pastrau insa controlul Vaii Iordanului (cca.10% din Cisiordania, resursele de apa, pentru ca apa este un element vital in zona) timp de 10-20 de ani. Prin urmare din cei 91% nu mai ramaneau decat 81% si, cine stie cand, vor fi renuntat evreii la Valea Iordanului.

In plus, teritoriul „controlat” de palestinieni urma sa fie impartit in trei cantoane separate de teritorii palestiniene. Prin urmare, statul Palestinian propus la Camp David ar fi constat din trei cantoane in Cisiordania si Fasia Gaza, toate separate prin teritorii israeliene. Barak mai propunea si divizarea Ierusalimului dar fara a oferi palestinienilor o suveranitate completa asupra zonei lor. Si drept cireasa pe coliva, Israelul pastra controlul frontierelor noului stat palestinian, a spatiului aerian, a resurselor de apa. De formarea unei armate cu care noul stat sa se poata apara nici vorba. Evident ca Arafat nu putea accepta asa ceva.

„Daca as fi fost Palestinian, si eu as fi respins Camp David.”

(Shlomo Ben-Ami, participant la Camp David).

Arafat a continuat si dupa Camp David negocierile cu americanii si cu israelienii, si chiar l-a vizitat de cateva ori pe Ehud Barak, manifestand optimism.

„Arafat nici nu a pregatit si nici nu a declansat a doua Intifada”

(Ami Aylon, fost sef al Shin Bet).

A doua Intifada a izbucnit dupa actiunea provocativa a lui Ariel Sharon cand, la 28 septembrie 2000, insotit de aproape o mie de politisti, a vizitat Muntele Templului, cel mai sfant loc pentru iudaism, dar pe care se afla moscheea Al-Aqsa al treilea loc sfant din islam. Aceasta a fost scanteia care a dus la izbucnirea violentei, alimentata anterior de nemultumirile privind esuarea procesului de pace demarat la Oslo, acuzata fiind si autoritatea palestiniana si chiar Arafat. Intifada a afectat si pozitia lui Arafat , dar si pe cea a lui Barak, care a pierdut alegerile in favoarea lui Ariel Sharon, un adversar inversunat al acordurilor de la Oslo.

6. Crearea actualului stat Israel este vointa Domnului? La aceasta intrebare iata raspunsul celor doi autori.

„Exista o ultima pretentie morala despre care unii spun ca justifica stransa imbratisare dintre Statele Unite si Israel.(…) anumiti crestini – mai ales asa numitii crestini sionisti- vad infiintarea statului evreu ca o implinire a profetiei biblice. Geneza spune ca Dumnezeu i-a dat lui Abraham si descendentilor sai pamantul lui Israel; colonizand Cisiordania, evreii nu fac decat sa ia inapoi ceea ce Dumnezeu le-a dat. Alti crestini vad in crearea unui mare Israel un eveniment cheie ducand la „ultima batalie” de la sfarsitul timpului, zugravita in cartea Apocalipsa din Noul Testament. Amandoua perspectivele implica faptul ca Israelul merita sprijinul SUA nu pentru ca este o democratie, un stat slab, sau o societate moral superioara, ci pentru ca a sustine Israelul este voia Domnului. Acest gen de argumentatie este, fara indoiala, atractiva pentru anumiti indivizi religiosi, dar a anticipa Armaghedonul nu este o baza sanatoasa pentru a face politica externa a Statelor Unite. Biserica si Statul sunt separate in Statele Unite, si se presupune ca opiniile religioase ale niciunui grup nu determina politica externa a tarii. Totodata este si o stranie talmacire a eticii crestine in a sprijini puternicul stat Israel in relele tratamente aplicate palestinienilor deposedati si in suprimarea drepturilor acestora.”

La cele de mai sus ar trebui adaugat ca, pentru o buna bucata a istoriei lor (si a lumii in general) Dumnezeu le-a dat evreilor pamantul lui Israel, dar cu conditia de a respecta anumite porunci, hotarari si randuieli.

„12.Si va fi ca daca veti asculta randuielile acestea si le veti tine si le veti plini, atunci si Domnul, Dumnezeul tau Isi va tine legamantul si mila fata de tine, asa cum li S’a jurat parintilor tai.”

(Deuteronomul, 7,12)

“14. Dar daca nu Ma veti asculta si daca nu veti implini aceste porunci ale Mele,
……………………………………………………………………………………………………….
31. Cetatile vi le voi pustii, pustiu voi face in sfintele voastre lacasuri si nu voi mirosi
miresmele jertfelor voastre.
32. Pustii-voi tara voastra, ca se vor mira de ea vrajmasii vostri, ei, cei ce vor locui intr’insa!
33. Iar pe voi va voi risipi printre neamuri, si sabia va va topi din fuga, si va fi pamantul vostru pustiu si pustiite vor fi cetatile voastre.”

(Levitic, 26)

Si de fiecare data cand Moise transmitea poporului poruncile lui Dumnezeu, intr-un glas poporul spunea: „Toate cate a grait Domnul le vom face si le vom asculta!”

De la Moise si pana la Iisus Hristos, Biblia ne infatiseaza istoria ascultarilor si neascultarilor poporului evreu, a binecuvantarilor si respectiv pedepselor. Si cate nu a patit poporul evreu pentru neascultare: calcat si trecut prin sabie de popoare straine, dus in robie, templul distrus etc. Dar cu toate neascultarile, planul lui Dumnezeu si-a continuat desfasurarea. O genealogie binecuvantata, a dus ascultarea fata de Dumnezeu, adesea cu pretul vietii, pana cand Dumnezeu Se reveleaza deplin ca Sfanta Treime, si Se aduce Insusi jertfa prin Iisus Hristos, desfiintand Vechiul Testament si inlocuindu-l cu altul Nou, a carui Lege din vesnicie este Iubirea. Unii evrei L-au recunoscut pe Mesia Cel anuntat de prooroci, altii nu.

“22.De n’as fi venit si nu le-as fi grait, pacat n’ar avea; dar acum ei nu au cuvant de dezvinovatire pentru pacatul lor.
23. Cel ce Ma uraste pe Mine Il uraste pe Tatal Meu.
24. De n’as fi facut intre ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut pacat n’ar avea, dar acum au vazut si M’au urat si pe Mine si pe Tatal Meu,
25. dar aceasta pentru a se plini cuvantul cel scris in Legea lor: M’au urat pe nedrept.

(Ioan,15,22-15)

Datorita acestei culmi a neascultarii Dumnezeu aplica si pedeapsa cuvenita.

“37. Ierusalime, Ierusalime, care-I omori pe prooroci si-i ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine, de cate ori am vrut sa-I adun pe fii tai asa cum isi aduna closca puii sub aripi dar voi n’ati vrut.
38.Iata, vi se lasa casa pustie!”

(Matei,23,37-38)

„1. Si iesind Iisus si plecand de la templu s’au apropiat de El ucenicii sai ca sa-I arate cladirile templului.
2. Iar El, raspunzand, le-a zis: Le vedeti pe toate acestea? Adevar va graiesc: Nu va ramane aici piatra pe piatra, care sa nu se risipeasca!

(Matei 24,1-2)

Si profetia s-a implinit: templul a fost daramat (si daramat este si astazi) si evreii au fost imprastiati din nou in lume. Unii propovaduind Evanghelia si varsandu-si sangele la temelia Bisericii, altii reinterpretand Vechiul Testament, asteptandu-l in continuare pe Mesia sau vazandu-si cu ravna de afacerile lumesti.

Evreii au luat in stapanire Canaanul, unde “curge lapte si miere”, numai dupa ce Dumnezeu i-a poruncit lui Moise, dupa ce Moise a vorbit faţă către faţă cu Dumnezeu. Nu exista nicio informatie, niciun document care sa ateste ca Dumnezeu i-ar fi dat porunca lui Theodor Herzl (parintele miscarii sioniste) sau ca acesta ar fi vorbit faţă către faţă cu Dumnezeu. Ceea ce se stie este ca Herzl a stat de vorba cu cei din clanul Rothschild pentru a le cere sprijin in realizarea planului sau.

De la Iisus Hristos incoace istoria lumii este istoria ascultarilor si neascultarilor noastre personale si a neamului din care ne tragem (evreu sau neevreu) fata de poruncile lui Dumnezeu. Istoria este suma actiunilor noastre(persoane si popoare), roade ale vointei noastre libere, in consens sau contrasens cu poruncile lui Dumnezeu. Dar pe toate Dumnezeu le intoarce in sensul realizarii planului Sau de recreare a Creatiei.

Crestinul nu poate avea decat respect fata de poporul care a dat pe Moise, pe prooroci, pe Sfanta Fecioara Maria, cea prin care Dumnezeu S-a inomenit pentru ca noi, prin jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce si Invierea Sa, sa murim pacatului si sa inviem spre mostenirea vietii vesnice.

De aceea trebuie sa fim cu bagare de seama fata de cei care ne baga pe gat anti-semitism sau desconsiderare de sine si sa nu uitam dreptatea care deriva din Legea iubirii.

Nicusor Gliga
Ianuarie 2008