Nicusor Gliga

Lumea este plina de nedreptati, dar a distinge intre bine si rau, a da in vileag, a pedepsi sau cel putin a mustra pe cel nedrept si a face dreptate celui cazut intre talhari devine din ce in ce mai greu. Avalansa de evenimente vazute si auzite in timp real ne creaza falsa impresie ca intre noi si adevar nu mai exista niciun obstacol. In realitate, niciodata n-a fost mai usor ca astazi in a maslui stirile, informatiile in asa fel incat omul de buna credinta, partizanul fortei dreptului ajunge sa simpatizeze cu dreptul fortei.

In asemenea circumstante, este nu numai un act de probitate profesionala dar si unul de curaj in a inlatura zgura de neadevar si semi-adevar pentru a ajunge la stratul de adevaruri tainuite. Muncă de aerheolog care, departe de a produce bucuria unei descoperiri pretioase, confirma desertaciunea teatrului pe care cei care conduc popoare il joaca pe scena politica a lumii.

Invitati in toamna lui 2002 de revista Atlantic Monthly sa scrie un articol despre lobby-ul israelian si impactul acestuia asupra politicii externe a SUA, profesorii John J. Mearsheimer (University of Chicago) si Stephen M. Walt (Harvard University) au ajuns sa scrie o carte* de 484 pagini, structurata inteligent si inteligibil si documentata minutios din surse a caror veridicitate nu poate fi pusa la indoiala. Au primit numeroase incurajari pentru a duce la bun sfarsit proiectul dar n-au fost scutiti de contrareactii dure exprimate in etichetari de uz curent: antisemiti sau evrei care se autourasc (self-hatred jews).

Urmare unei propagande mediatice si politice tot mai agresive, a devenit aproape un tabu abordarea critica a actiunilor Israelului fata de palestinieni. A face acest lucru este considerat aproape imoral atunci cand se pune sub semnul intrebarii ratiunea morala a sprijinului generos si neconditionat acordat Israelului de SUA, in lumina intereselor strategice americane. Aceasta tema este abordata de cei doi profesori in capitolul 3 al cartii, capitol intitulat „A dwindling moral case” (Un argument moral pe cale de disparitie).

La o conferinta AIPAC (American Israel Affairs Public Affaires Committee) din mai 2004, proaspatul ex-presedinte George W.Bush, invoca un set de aspecte morale pentru a explica sprijinul SUA pentru Israel:

“Amandoua (tarile – n.t.) ne-am nascut prin lupta si sacrificiu. Amandoua am fost create de imigrantii fugind de persecutiile religioase din alte tari. Amandoua am construit vibrante democratii, bazate pe domnia legii si pe economii de piata si amandoua tarile au fost fondate pe anumite credinte esentiale: ca Dumnezeu vegheaza faptelor oamenilor si pretuieste fiecare viata. Aceste legaturi ne-au facut aliati naturali si aceste legaturi nu se vor rupe niciodata.”

Detaliind, Mearsheimer si Walt, disting urmatoarele argumente morale, invocate adesea, unul sau mai multe, de catre suporterii Israelului pentru a justifica relatia speciala Americano-israeliana. Israelul merita un ajutor generos si neconditionat deoarece:

1. este slab si inconjurat de inamici care vor sa-l distruga;
2. este o democratie, o forma de guvernare preferabila din punct de vedere moral;
3. poporul evreu a suferit mult de pe urma crimelor anterioare impotriva sa;
4. conduita Israelului a fost moral superioara purtarii adversarilor sai, mai ales cea a palestinienilor;
5. palestinienii au respins generoasa oferta de pace pe care Israelul a facut-o la Camp David in iulie 2000 si au optat in schimb pentru violenta;
6. este clar ca potrivit Bibliei crearea Israelului este voia Domnului.

1. Raportand suprafata si populatia Israelului la suprafata si populatia vecinilor arabi, Israelul pare un mic David inconjurat de un Goliath arab ostil. In realitate, chiar in faza premergatoare declararii independentei (15 mai 1948), gratie introducerii ilegale de arme (in ciuda opozitiei britanice) si pregatirii militare (noii veniti de prin tarile Europei facusera serviciul militar in armate cu traditie si experienta militara superioare arabilor) evreii erau superiori adversarilor (palestinienii si cele cinci tari arabe vecine invadatoare). In mai 1948, Israelul opunea o armata de ca. 35.000 de oameni, bine dotati si pregatiti, unei armate de 25-30.000 de oameni, slab pregatit si dotati, cu o precara coordonare a actiunilor. In decembrie 1948 armata israeliana ajunsese la ca.90.000 de oameni surclasand adversarii. Experienta acelor ani si continua imbunatatire a pregatirii militare si dotarii armatei au permis si victoria din 1956 (impotriva Egiptului).

Dupa 1960, pe fondul unei competitii intre SUA si URSS pentru influenta in Orientul Apropiat, odata cu administratia Kennedy incepe si ajutorul pe scara larga acordat Israelului.

Mitul Israelului slab, victima in permanenta amenintare si deci in defensiva, cade odata cu declasificarea unor documente privind conflictul din 1967. Desi oficial se spune ca Egiptul si Siria poarta principala responsabilitate pentru declansarea ostilitatilor, in realitate niciuna nu aveau intentia de a incepe un razboi impotriva Israelului in 1967, cu atat mai putin sa distruga statul Israel.

„Exista un consens general printre comentatori ca Nasser nici nu voia si nici nu planifica un razboi cu Israelul.”

(Avi Shlaim, istoric israelian).

„Trebuie sa fim onesti cu noi insine. Noi am decis sa-l atacam”.

(Menahem Begin).

Cat priveste Siria, Yitzhak Rabin, seful statului major:

“in mod intentionat a dus Israelul in razboi cu Siria… considerand ca acesta era singurul mod de a opri spijinul Siriei pentru atacurile Fatah asupra Israelului.”

(Shlomo Ben-Ami).

Este adevarat ca in mai 1967, Egiptul decide sa inchida Stramtoarea Tiran (dintre Peninsula Sinai si Peninsula Arabica prin care se intra in Golful Aqaba), acesta fiind un motiv de ingrijorare pentru Israel. Desi erau in curs negocieri diplomatice serioase pentru solutionarea crizei, conducatorii israelieni au preferat in cele din urma razboiul deoacere era un pretext pentru a incerca si a obtine o infrangere militara semnificativa a Egiptului si Siriei in vederea intaririi fortei de descurajare a Israelului pe viitor. In plus prin ocuparea Inaltimilor Golan, a Cisiordaniei, Gazei si Sinaiului, Israelul realiza obiectivul strategic, Eretz Israel (Israelul Mare).

Si in 1973, chiar daca au atacat prin surprindere, Egiptul si Siria, urmareau recuperarea teritoriilor pierdute in 1967 si nu desfiintarea Israelului sau „aruncarea evreilor in mare”.

Astazi Israelul este o putere militara de prim rang in Orientul Mijlociu, dispunand, pe langa fortele conventionale terestre, aeriene si navale dotate cu cea mai avansata si sofisticata tehnica, si de programe militare nucleare (este singura putere nucleara din zona), chimice si biologice. Israelul a semnat tratate cu Egiptul si Iordania. La un summit arab din martie 2002, Arabia Saudita a propus recunoasterea statului Israel de catre orice guvern arab in schimbul retragerii din teritoriile ocupate si rezolvarii problemei refugiatilor palestinieni. Initiativa a fost sustinuta unanim de Liga Araba si chiar si de Saddam Hussein. In ciuda evenimentelor care au urmat, Arabia Saudita a reluat initiativa in 2007, fara rezultat.

Un atac nuclear din partea vreunui vecin ar fi o sinucidere, pentru ca n-ar putea sa distruga Israelul fara sa fie distrus in acelasi timp. Aceasta tine insa de domeniul nebuniei.

Hamas si Hezbollah, pot sa viseze la distrugerea Israelului sau la “aruncarea in mare”, pot sa provoace pagube minore dar nu sunt o amenintare serioasa.

2. Cu privire la argumentul ca Israelul este o democratie, singura din Orientul Mijlociu inconjurata de dictaturi ostile, si ca, prin urmare, merita si trebuie ajutata, Mearsheimer si Walt precizeAza ca in lume exista multe alte democratii si care nu beneficiaza de nivelul de ajutor neconditionat de care beneficiaza Israelul. Autorii nu se sfiesc sa aminteasca ca SUA a rasturnat in lume democratii pentru a le inlocui cu dictaturi pe care le-a sustinut si le sustine. SUA l-a sustinut si pe Saddam Hussein, si pe Pervez Musharraf, il sustine pe Hosni Mubarak, dar a subminat guvernul Hamas ales democratic in Gaza.

Desi se afirma ca cele doua democratii, americana si israeliana, impartasesc aceleasi valori, in realitate lucrurile stau cu totul altfel. SUA este o democratie liberala cu cetateni de diferite rase, religii si etnii, presupus a se bucura de drepturi egale. Israelul, ai caror cetateni sunt nu numai evrei ci si arabi, musulmani si crestini, a fost in mod explicit creat ca stat evreiesc, calitatea de evreu fiind data de rudenie (ascendenta evreiasca verificabila). Pastrarea caracterului evreiesc al statului a fost si este o preocupare (si o ingrijorare) pentru conducatorii israelieni.

“Orice femeie evreica care, in masura in care depinde de ea, nu aduce pe lume cel putin patru copii sanatosi se sustrage datoriei fata de natiune, ca un soldat care dezerteaza din serviciul militar.”

(David Ben-Gurion).

Rata ridicata a nasterilor in randul palestinienilor ii inspaimanta si o considera o “bomba demografica”. Conform statisticii israeliene (Biroul Central de Statistica) in 2006 in Israel (inclusiv Ierusalimul de Est) erau 5,3 mil. evrei si 1,36 mil. arabi. In Gaza si Cisiordania, erau alti arabi, 3,8 milioane de palestinieni. Prin urmare in fostul teritoriu al Palestinei (sub mandat britanic) existau in 2006, 5,3 mil.evrei si 5,16 mil. arabi! Aproape la egalitate. Nu insa si in ceea ce priveste drepturile.

Un proiect initial pentru Legea de baza privind demnitatea si libertatea umana asmanatoare Bill of Rights din SUA promitea urmatoarele:

„Toti sunt egali in fata legii si nu trebuie sa fie discriminare pe motiv de sex, religie, nationalitate, rasa, grup etnic, tara de origine sau alt factor irrelevant”.

Ulterior un comitet al Knessetului (parlamentul israelian) a eliminat aceasta mentiune din varianta finala care a devenit lege in 1992. Grija de a mentine caracterul evreu al statului are rezonanta in educatie si in atitudinea evreilor fata de cei 1,36 mil. arabi israelieni, tratati ca cetateti de categoria a doua. Sondaje de opinie realizate in martie 2007 au scos in evidenta sprijinul evreilor israelieni pentru un tratament inegal fata de arabii israelieni.

Astfel 55% dintre evrei doreau facilitati de divertisment separate si peste 75% au declarat ca nu ar locui in aceeasi cladire cu un arab israelian. Casatoria unei evreice cu un arab este o tradare nationala si 50% au declarat ca ar refuza o angajare daca superiorul direct ar fi un arab. Institutul Israelian pentru Democratie raporta in mai 2003 ca 53% dintre evreii israelieni sunt „impotriva unei egalitati totale cu arabii”.

In 2007, Benjamin Netanyahu isi cerea scuze fata de evreii ultra-otodocsi, cu familii numeroase, care au fost afectati de masurile de austeritate aplicate inb 2002 pe cand era ministru de finante. El a subliniat ca masurile au avut si un efect pozitiv: a scazut rata nasterilor la populatia neevreiasca! Cu alte cuvinte, cu cat mai putine nasteri la arabii israelieni, cu atat mai bine. Menahem Begin spunea ca „palestinienii sunt animale care merg pe doua picioare ”iar Rafael Eitan (sef de stat major) ii considera „gandaci de bucatarie drogati intr-o sticla” fapt pentru care “un arab bun este un arab mort”. Un alt sef de stat major, Moshe Ya’alon vedea in amenintarea palestiniana un “cancer” pe care el il trata prin “chimioterapie”.

Tratamentul palestinienilor din Gaza si Cisiordania, carora Israelul le refuza si le va refuza un stat palestinian, este in conformitate cu declaratiile demnitarilor israelieni. Implantarile de colonisiti evrei in cele doua teritorii (cu precadere in Cisiordania), controlul total al celor 3,8 mil.de palestinieni din aceste teritorii, sunt masuri menite sa le faca viata un infern, sa-i faca sa plece. Acelasi raport din mai 2003, al Institutului Israelian pentru Democratie, mentiona ca 57% dintre evrei “cred ca arabii trebuie sa fie incurajati sa emigreze”. In Cisiordania continua exproprierea pamanturilor palestiniene pentru noi implantari de colonisti evrei. Un studiu al organizatiei israeliene “Pacea acum” mentioneaza ca peste 32% din pamantul pe care autoritatile palestiniene il pastreaza pentru noi implantari este proprietate privata a palestinienilor . Aceasta confiscare a pamanturilor palestiniene violeaza nu numai legea israeliana dar si un principiu fundamental al democratiei: protectia proprietatii private.

Trimisii ONU in zona, Jan Egeland si Jan Eliasson (fost ministru de externe suedez) scriau in septembrie 2006 ca palestinienii “traiesc intr-o cuşcă” ceea ce a avut efecte devastatoare asupra economiei lor cat si asupra starii de sanatate mentala si fizica.

“In concluzie, Israelul are o vibranta ordine democratica pentru cetatenii sai evrei care pot si critica guvernul lor si isi aleg conducatorii prin alegeri libere si deschise. Presa este libera in Israel unde, in mod paradoxal, este mult mai usor sa critici politica israeliana decat in SUA. De aceea multe din dovezile folosite in acest studiu sunt extrase din presa israeliana. In ciuda acestor trasaturi pozitive, arabii israelieni sunt sistematic marginalizati, milioanelor de palestinieni din teritoriile ocupate refuzandu-li-se drepturi politice depline si, prin urmare, argumentul « democratiei care impartaseste aceleasi valori» slabeste in mod proportional”

spun Mearsheimer si Walt.

3. O alta justificare a moralitatii sprijinului SUA catre Israel sunt suferintele indurate de evrei de-a lungul istoriei in Occidentul crestin, culminand cu cel de al doilea razboi mondial. Ajutorul ar fi o compensatie pentru crimele impotriva evreilor. Fara a eluda faptele trecutului, autorii subliniaza ca nu se poate trece cu vederea faptul ca crearea statului Israel a insemnat comiterea altor crime asupra unei terte parti nevinovate: palestinienii.

“Crimele impotriva evreilor justifica sprijinirea existentei Israelului, dar crimele impotriva palestinienilor submineaza pretentia acestuia (Israelului – n.t.) la un tratament special.”

La sfarsitul secolului XIX, cand politica sionista (dupa primul congres sionist din 1897 organizat la initiativa lui Theodor Herzl ‘Binyamin Ze’evHerzl’) este pusa in miscare in vederea creerii unui stat evreu (in 1896, Theodor Herzl publica Der Judenstaat) in Palestina, conform evidentelor otomane, existau 15-17.000 de evrei. Primul val de evrei europeni, prima aliyah, are loc intre 1882 -1903. In 1893 arabii din Palestina reprezentau ca. 95% din populatie (populatia totala era de 530.000 locuitori) si, chiar si sub dominatie otomana, acestia se aflau in continua posesie a teritoriului de treisprezece secole infirmand vechiul adagiu sionist ca Palestina “era o tara fara popor pentru un popor fara tara.” Ba chiar sunt autori care afirma ca arabii au venit in Palestina in numar mare dupa ce evreii au inceput sa dezvolte tara (Joan Peters).

Interesul evreilor europeni de a se muta in Palestina era scazut, majoritatea preferand Statele Unite. Intre 1880-1920 numai ca.100.000 evrei din cele ca. 4 mil. care au parasit Europa s-au dus in Palestina, restul au preferat SUA. Trebuiau niste socuri care sa determine o schimbare de atitudine… Al doilea razboi mondial a fost unul din acestea: lagare de concentrare, holocaust etc. (Straniu că si in primul razboi mondial s-a lansat numarul de 6 mil. evrei care erau amenintati sa dispara!). Dupa venirea la putere a lui Hitler au inceput sa fie atinse si cotele de imigrare ale evreilor promise de Marea Britanie. La infiintarea statului Israel in 1948, cei 650.000 de evrei reprezentau ca 35% din populatia Palestinei si detineau numai 7% din teritoriu.

De la bun inceput liderii sionisti erau hotarati sa creeze un stat evreu care sa cuprinda toata Palestina si chiar unele parti din Liban si Siria si respingeau ideea unui stat binational in care arabii si evreii sa traiasca impreuna. De aceea au actionat cu toate mijloacele pentru a submina asemenea initiative propuse in cadrul ONU cat si impotriva planurilor de partaj (un stat evreu si un stat Palestinian, propunerea Comisiei Britanice Peel din 1937 reluata de ONU in 1947).

Ben-Gurion sublinia clar in 1937:

“Dupa formarea unei armate mai mari in ajunul proclamarii vom aboli partajul si vom extinde statul peste toata Palestina.”

Cu alte cuvinte, intai infiintarea statului si dupa aceea, treptat, largirea acestuia.

“Noi vrem pamantul lui Israel in intregime. Aceasta a fost intentia noastra de la bun inceput.”

(Ben-Gurion, 1947).

Planul ONU de partaj din 1947 a esuat ca urmare a unei intelegeri secrete intre Ben-Gurion si regele Abdullah al Transiordaniei (ulterior Iordania) privind impartirea Palestinei si refuzului existentei unui stat pentru palestinieni. Acest aranjament a fost aprobat si de britanici. In urma razboiului din 1948, Transiordania s-a ales cu Cisiordania si Israelul cu cat s-a putut. In urma razboiului din 1967, Israelul cucereste si Cisiordania.

In ciuda infrangerilor, greutatilor prin care treceau, arabii, care erau aproape de doua ori mai numerori decat evreii, nu-si paraseau de buna voie pamanturile. Realizarea unui stat evreu, pe masura ce cuceririle avansau, se lovea de o problema demografica. Inca de la inceputurile miscarii sioniste expulzarea era o tema abordata des si considerata in cele din urma ca singura cale realista pentru rezolvarea problemei demografice.

“Este imposibil de imaginat o evacuare generala (a populatiei arabe) fara constrangere si brutala constrangere.”

(Ben-Gurion, 1941).

„Ben-Gurion avea dreptate (…). Fara dezradacinarea palestinienilor aici nu ar fi aparut un stat evreu.”

(Benny Morris).

Ocazia de a expulza pe palestinieni si a crea un stat evreu a venit in 1948 cand fortele militare evreiesti au alungat (531 de sate arabe distruse, 11 suburbii din orase golite de locuitori arabi) si trims pe calea exilului cca. 700.000 de palestinieni. Afirmatia ca acestia si-au parasit/vandut de buna voie pamanturile este contrazisa de logica si chiar de declaratiile liderilor evrei.

„Sate evreiesti au fost construite pe locul satelor arabe. Nici nu stiti numele acestor sate arabe, si nu va condamn deoarece cartile de geografie nu mai exista, nu numai ca aceste carti nu mai exista dar nici satele arabe… Nu exista niciun singur loc in aceasta tara care inainte sa nu fi avut populatie araba.”

(Moshe Dayan).

Liderii israelieni inteleg ca palestinienilor li s-a facut o mare nedreptate si le dau dreptate cand se opun si nu accepta aceasta.

„Daca as fi un lider Arab niciodata nu as face pace cu Israel. Este normal: noi le-am luat tara. Bineinteles, Dumnezeu ne-a promis-o noua, dar ce-i priveste pe ei aceasta? Dumnezeul nostru nu este si al lor. Noi venim din Israel, este adevarat ca acum doua mii de ani, si ce are a face cu ei? Au fost antisemitismul, nazistii, Hitler, Auschwitz, dar a fost vina lor? Pentru ei un singur lucru e clar: noi am venit aici si le-am furat tara. De ce ar accepta acest lucru?”

(1956, Ben Gurion catre Nahum Goldmann, presedintele Congresului Mondial Evreiesc).

Mearsheimer si Walt concluzioneaza la acest punct:

“Crimele Europei impotriva evreilor ofera un puternic atu moral pentru dreptul Israelului de a exista. Nicio noua intemeiere de stat nu poate spera sa fie viabila fara un anumit grad de violenta, dar Israelul a continuat sa impuna palestinienilor timp de decenii o teribila violenta si dis- criminare.(…) suferintele trecute ale poporului evreu nu obliga Statele Unite sa ajute Israelul indiferent ce face acesta.”

VA URMA

—–
* The Israel Lobby and U.S.Foreign Policy – John J.Mearsheimer si Stephen M.Walt, Ed.Farrar, Strauss and Giroux/New York 2007.