TRANSILVANIA – PRETEXTUL DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI (3)

Vasile Zarnescu

Episodul al doilea aici

5. Dezinformarea politică propagată

de cele mai înalte nivele politice americane

Oricum, însă, este absolut greşită opinia exprimată de către Felicia Antip, care, comentînd un eveniment electoral reflectat în mass media din U.S.A., scrie: „Un bizar schimb de replici între doi dintre cei mai informaţi politologi americani dă măsura pîclei prin care suntem văzuţi de la Washington“.

Ziarista relevă aspectul care ne afectează din dezbaterea electorală din noaptea de 20/21 octombrie 1996, organizată la Universitatea Bucknell, din Carolina de Sud, în cadrul căreia s-au înfruntat, printre alţii, din partea „democraţilor“, istoricul Arthur Schlesinger-jr., care a făcut parte din staff-ul preşedintelui J. F. Kennedy, iar, din partea „republicanilor“, fostul secretar de stat Henry Kissinger. În speţă, acestuia, care se referea la extinderea N.A.T.O., A. Schlesinger-jr. i-a obiectat cu următoarea „anticipaţie“: „Închipuiţi-vă că România ar ataca Ungaria din cauza Transilvaniei. Ar trebui, oare, Statele Unite să intervină militar pentru a apăra Ungaria?!“ Căci, în conformitate cu statutul N.A.T.O., a amintit istoricul, Statele Unite sunt obligate să considere orice atac împotriva unui membru al organizaţiei ca un atac împotriva lor însele.

„România ca o ameninţare pentru Ungaria – căreia să-i revendice ce? – iată, într-adevăr, o viziune americană la nivelul celor mai avizaţi experţi, care ar trebui să dea de gîndit celor ce fac şi prezintă în exterior politica externă a ţării noastre”⁵¹ – încheie nedumerită ziarista româncă, de origine evreiască. Dar de ce nu s-o fi gîndit chiar bătrîna ziaristă că, fiind vorba de „doi dintre cei mai informaţi politologi americani“, nu poate fi vorba de „pîclă“ – în sensul de necunoaştere a realităţii, a istoriei din partea lor –, ci, dimpotrivă, de o distorsiune deliberată, de o autentică dezinformare pentru a pregăti evenimentele care le convin? Pentru că asta înseamnă pretinsa „viitoare atacare a Ungariei de către România pentru Transilvania“ – idee diseminată crescendo, după cum am văzut, al cărei preludiu a fost „Declaraţia de la Budapesta din 1989“, pentru ca, în octombrie 1996, să fie subiect de discuţie într-o problemă de politică internă a S.U.A.!

Şi trebuie să reţinem că, prin întrebarea pe care o pusese în octombrie 1996, Schlesinger-jr. nu făcea decît să o reia pe cea pusă de mass media occidentale cu 6 ani mai înainte⁵²! Şi nu o făcea pentru că ar fi fost o pîclă în capul lui, de vreme ce era profesor la Universitatea din New York şi laureat al Premiului Pulitzer pentru istorie. Considerăm că asemenea aspecte nu sunt doar aleatorii şi fără nici o conexiune între ele, ci, dimpotrivă, reflectă faptul că, în mod ocult, sunt programate să predetermine cursul istoriei în proxima etapă.

5. Realizarea planurilor oculte

5.1. Repetitio mater studiorum est

Parafrazînd cunoscutul dicton, putem spune: repetiţia este „mama“ convingerii. Această teză a învăţămîntului iezuit a fost preluată „creator“ în cadrul tehnicilor moderne de propagandă, de dezinformare, în vederea manipulării opiniei publice. Într-adevăr, în vara anului 1997, presa americană a reluat întrebarea pusă de Schlesinger-jr. şi devenită un fel de leit-motiv: „… Va fi dispusă America să îşi trimită soldaţii să lupte şi, eventual, să moară, într-un posibil conflict etnic dintre Ungaria şi România?“⁵³. Am putea răspunde că America va fi dispusă să o facă; ba, ţinînd cont de logica istoriei, ne temem că va fi chiar foarte dispusă: dacă şi-a trimis soldaţii să moară în Coreea, luînd locul japonezilor, după care au rămas acolo – soldaţii vii au rămas, pentru că pe cei morţi i-au adus acasă; dacă şi i-a trimis să moară şi în Vietnam, luînd locul francezilor, atunci îi va trimite şi în Ungaria, luînd locul sovieticilor – dar să moară în România. De fapt, acesta este substratul ocult al leit-motivului: căutarea unui pretext pentru declanşarea unui război contra României, în cazul în care nu poate fi dezmembrată pe cale politico-economică. Repetarea consecventă a unei minciuni este o tehnică de manipulare intens folosită de propaganda nazistă. În acest mod se dezvoltă o psihoză în rîndul populaţiei şi, sub pretextul că se încearcă prevenirea unui conflict, în realitate se face amorsarea psihologică a opiniei publice interne şi internaţionale pentru a aproba şi a susţine viitorul război pe care intenţionează să îl declanşeze, printr-o motivaţie oarecare. S.U.A. au folosit aceste metode de dezinformare şi manipulare în ajunul şi în timpul războiului din Golf, postul C.N.N. avînd exclusivitatea informării de pe teatrul de luptă – evident, pentru a realiza mai eficient dezinformarea.

În acest sens, există indicii că deja a început să fie dresată opinia publică din România. Astfel, «generalul Constantin Degeratu, şeful Statului Major General, s-a referit la ameninţările de tip nou la adresa securităţii şi stabilităţii statelor, în contextul afirmaţiei categorice potrivit căreia „în zona de sud a N.A.T.O. – zonă în care este inclusă şi România – nu există pericolul unui război major. Dar, a atenţionat Constantin Degeratu, şeful S.M.G., aceste noi riscuri de natură politică, economică şi socială au tendinţa să se transforme în conflicte militare“»⁵⁴. Ţinînd cont că ambele războaie mondiale au pornit din această zonă şi că, după cel de-al doilea, în lume au fost doar războaie locale⁵⁵, adică minore, este evident că aici nu este de aşteptat decît un război local. Iar pe plan local şi un război local este suficient pentru a provoca populaţiei locale distrugeri majore (cum s-a întîmplat în Vietnam, Bosnia etc.).

Aspectele analizate confirmă, odată în plus, semnalarea făcută de către analistul politico-militar român Florian Gârz: „La Comandamentul suprem al N.A.T.O., începînd din 1990, sunt elaborate scenarii de război între Ungaria şi România, prevăzîndu-se şi variante de intervenţie a unor forţe armate N.A.T.O., special destinate acestui scop. Bineînţeles că miza confruntării o reprezintă Transilvania“⁵⁶.

În paginile anterioare semnalasem comentariul laconic, sub titlul „Între zvon şi realitate“, făcut de către săptămînalul Românul în 21 aprilie 1997, anume că circula zvonul că „grupuri bine instruite şi orientate din afară (de cine?) vor acţiona în punctele cheie ale ţării, determinînd nemulţumiri majore, instigînd la conflict, mai ales cu motivaţie interetnică, aşa încît, pentru a evita războiul civil, România va cere sprijinul forţelor N.A.T.O., acţiunea militară avînd acoperirea unui exerciţiu din cadrul Parteneriatului pentru Pace“. După puţin timp, acest zvon avea să se adeverească în mare parte. Probabil, neconcordanţa existentă – în sensul că nu s-a adeverit întocmai – a fost cauzată, într-o anumită măsură, chiar de faptul că respectivul zvon a fost comunicat opiniei publice.

De altfel, teoriile sociologice explică faptul că o predicţie referitoare la un anumit fapt social, odată introdusă în conştiinţa socială prin informarea opiniei publice, a autorităţilor, a organizaţiilor interesate etc., determină modificări în forma de manifestare a faptului social comentat – uneori ajungîndu-se chiar pînă la împiedicarea producerii evenimentului respectiv de către forţele sociale interesate, tocmai pentru că a fost deconspirat. Oricum însă, trebuie să reţinem că, în contextul unor manifestări de protest sindicale – determinate de profundele nemulţumiri sociale acumulate în urma guvernărilor anterioare şi, în mod deosebit, a actualei guvernări –, între 1-14 noiembrie 1997 s-a desfăşurat aplicaţia militară multinaţională Cooperative Determination ’97, ca exerciţiu în cadrul Parteneriatului pentru Pace, la care participă şi Ungaria.

5.2. Substratul tendenţios al scenariului aplicaţiei militare

Analiza preliminară a acestei aplicaţii ne duce la concluzia că Ungaria a avut de cîştigat, iar România numai de pierdut.

Ungaria a avut de cîştigat, deoarece, în subtext, în scenariul-pretext al exerciţiului – publicat de ziarul Naţional⁵⁷ –, dintre combatanţi, Ungaria este partea care trebuie ajutată. „Tema exerciţiului este conducerea unei misiuni de pace într-o zonă în care două ţări vecine, ce au avut în trecut o istorie comună, sunt în conflict din cauza nerezolvării reciproce a drepturilor unor minorităţi religioase, situaţie agravată şi de un puternic cutremur de pămînt“⁵⁸. Fireşte, jucînd rolul bunului samaritean, „N.A.T.O. intervine în aplanarea conflictului“⁵⁹. Spunem că este firesc, deoarece „scenariul de desfăşurare (…) a fost elaborat, timp de un an, de către Forţele Aeriene Aliate ale Europei de Sud din cadrul N.A.T.O. (AFSOUTH) şi de Forţele Terestre Aliate ale Europei de Sud (LANDSOUTH), în colaborare cu parteneri români, în cadrul unor conferinţe şi work-shop-uri desfăşurate la Verona şi la Sibiu“⁶⁰. De aceea, e firesc – spunem încă o dată – că „N.A.T.O. foloseşte operaţiunile psihologice la aplicaţia de la Sibiu“⁶¹.

Dar – suntem nevoiţi să observăm – tot unor asemenea operaţiuni psihologice li se subsumează faptul că, în cadrul ideologiei tendenţioase a extinderii N.A.T.O., Ungaria este favoritul cursei, fiind inclusă în primul val, deşi nu îndeplinea nici un criteriu – militar sau politic. Totodată, Ungaria are de cîştigat inclusiv de pe urma Tratatului de bază româno-ungar, care i-a fost impus României, îndeosebi prin includerea Recomandării 1201, amăgită fiind că, semnîndu-l, astfel ar intra în N.A.T.O.

Comentînd avantajele care rezultă pentru Ungaria din acest tratat, fostul prim-secretar judeţean al P.C.R., Kiraly Karoly, spune, printre altele: «Nici ideea de autonomie nu trebuie să ne înspăimînte, ci să spunem: „da, poate, aşa este, însă nu vrem să te lipsim nici pe tine de ceea ce dorim să obţinem pentru noi“. Noi nu năzuim către exclusivism! Pentru greco-catolicii din Ardeal, de pildă, singura şansă de supravieţuire religioasă este tot exercitarea dreptului lor la autodeterminare, în calitate de catolici (subl. ns. – I.A.P.).

Şi totuşi. Fără Tratatul de bază româno-ungar, victoria parlamentară a forţelor democratice din România ar fi fost contestabilă şi ar fi rămas şi Iliescu la putere. Tratatul de bază româno-ungar a adus maghiarimea ardeleană în situaţia de a-şi putea lua destinele în propriile-i mîini. Tratatul de bază româno-ungar poate pune capăt „psihozei Trianonului“ şi „Traumei Trianonului“. România trebuie să opteze pentru a-şi schimba politica tradiţional antiminoritară, segregaţionistă, antisemită şi rasistă. Trebuie să facă în aşa fel încît să pună în concordanţă modul de viaţă românesc, ortodoxia şi tradiţiile ei balcanice cu cultura şi civilizaţia europeană şi cu o ordine de stat democratică»⁶².

Jubilaţia lui K. Kiraly provocată de succesele obţinute de către U.D.M.R. atestă, în fond, faptul că toate realizările obţinute prin metoda „paşilor mărunţi“ constituie dezvoltarea a ceea ce in nuce conţinea încă „Declaraţia de la Budapesta“ – „Declaraţie“ despre care unii abia acum realizează că, în urma „adoptării“ ei, «U.D.M.R. a „primit“ Transilvania în iulie 1989»⁶³.

Dincolo de faptul că K. Kiraly are impertinenţa – după vechiul procedeu hungarist – să atribuie României toate caracteristicile politicii interne şi externe proprii doar Ungariei – de la stabilirea hunilor în Cîmpia Panonică şi pînă la crimele comise de maghiari în decembrie 1989 şi în martie 1990 –, trebuie să distingem aici atît „ecouri“ ale teoriei malefice a lui Samuel P. Huntington, cît şi ale schemei scenariului pe care se bazează respectiva aplicaţie militară, în cadrul căruia conflictul religios – consecinţă a „istoriei comune“ – reprezintă drama pe care se însăilează exerciţiul militar de la Sibiu. Dar, de la „ecourile“ teoretizate de Karoly Kiraly în august ’97, s-a ajuns, după doar două luni, la aspecte dramatice şi, de aceea, pernicioase: „În intervalul 12-16 noiembrie 1997, în localitatea Remetea (judeţul Alba) a fost organizată o tabără pentru studenţii maghiari care studiază economia. (…) Molnár Gusztáv a ţinut o prelegere despre situaţia geopolitică a Ardealului, prezentînd graniţa Huntington, care se întinde pe linia Carpaţilor, ca fiind una dintre cele mai importante graniţe ale dezvoltării economice; Procop Gyula, reprezentantul pentru România al firmei ungare Panon Plast, s-a referit la problemele comerţului exterior; întreprinzătorul Vakai Ferenc a prezentat modul în care, în cîţiva ani, se poate ajunge, de la zero, la o reţea de hoteluri şi restaurante“⁶⁴.

Remarcăm aici siguranţa cu care referenţii vorbesc în interiorul „graniţei Huntington“: se consideră la ei acasă, în „Ungaria Mare“! Aspecte semnificative vom descoperi dacă aprofundăm analiza asupra lui Molnar Gusztav, numit de Horia Brestoiu „teoreticianul dezmembrării statului român“⁶⁵: individul a absolvit filozofia la Cluj-Napoca şi, apoi, a emigrat în Ungaria, unde conduce un institut care studiază geopolitica acestei zone, în care România constituie o piedică pentru planurile hungarismului. Într-adevăr, acesta este «filozoful şi politologul Molnar Gusztav, care, în articolul „Problema Ardealului“, ridică problema posibilităţii federalizării României – pe care o consideră drept o rezolvare optimă –, ca răspuns la noile provocări rezultate din situaţia geopolitică a zonei»⁶⁶.

Întregim succinta analiză arătînd că toată această propagandă antiromânească a iredentismului ungar se face într-o revistă maghiară tipărită în Bucureşti pe banii Guvernului României. Dar aşa ceva nu este posibil în democraţiile clasice, adică la Paris, Londra, Washington, Madrid etc., ci doar în „democraţia“ originală de pe Dâmboviţa.

5.3. Ex-greco-catolicii în solda iezuiţilor

U.D.M.R. fiind o agentură „publică“ a Ungariei, nu mai surprinde, desigur, faptul că Karoly Kiraly se face avocatul enoriaşilor ex-greco-catolici – pe care nu se sfieşte să îi prezinte „în calitate de catolici“ –, deşi liderii ex-greco-catolici evită să recunoască aceasta, pentru a putea pretinde că sunt „greco-catolicii“ autentici. Dar, după cum s-a văzut, liderii catolici orientali acţionează concertat cu liderii cultelor maghiare, fie ele catolice sau (neo)protestante, mai ales în campania de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române. Chiar dacă nu mai este la fel de evident, acest spirit „ecumenic“ este determinat de acţiunile oculte ale Vaticanului.

Lucrurile devin evidente dacă reamintim că „o Biserică greco-catolică în Est fusese visul Vaticanului încă de la marea schismă care sfîşiase creştinitatea în două în 1054. Biserica greco-catolică era un hibrid inventat în secolul al XVI-lea de iezuiţi şi încurajat de Habsburgii din Austria ca o contrapondere politică faţă de Rusia ortodoxă“⁶⁷. Nu ştiu cum au procedat cu rutenii din Galiţia, dar, în cazul românilor din Transilvania, s-a demonstrat că iezuiţii au comis un fals pentru a pretinde că unii clerici ortodocşi ar fi dorit „de bună voie unirea cu Roma“. Respectivul „implant“ a fost posibil, deoarece dispuneau de logistica, finanţele şi informaţiile necesare. În plus, e vorba despre iezuiţi, care au devenit faimoşi în istorie. Şi aceasta deoarece, după cum subliniază Jan van Helsing, „Serviciul secret al Vaticanului a fost dintotdeauna ORDINUL IEZUIŢILOR. Îi vom lămuri îndată pe cei care cred că Iezuiţii au fost doar un alt ordin religios inofensiv. Jurămîntul de iniţiere în al doilea grad pretindea moartea tuturor masonilor şi protestanţilor. Spre exemplu, ei au fost răspunzători şi pentru capetele numeroşilor protestanţi şi masoni din secolele XVI şi XVII. Ordinul iezuit a fost fondat în 1534 de Ignaţiu de Loyola, care, ca şi ceilalţi trei şefi ai Ordinului, era de origine EVREU. Puterea generalului iezuiţilor (conducătorul) este atît de mare, încît acesta este numit “PAPA NEGRU”⁶⁸.

Vaticanul – şi, implicit, serviciul său de spionaj – a reprezentat o forţă de care Marile Puteri au ţinut cont şi de care s-au folosit, în funcţie de împrejurări, exemplul cel mai elocvent fiind triunghiul S.U.A.-Vatican-sindicatul polon Solidaritatea. Iată de ce serviciul de informaţii al Vaticanului⁶⁹ este lăudat, printre alţii, de către William Casey, director al C.I.A., şi de Richard Allen, consilier al lui Ronald Reagan pe probleme de securitate naţională – toţi de confesiune catolică. «De fapt, Allen fusese cel care caracterizase pentru prima dată relaţia Reagan-Vatican ca „una dintre cele mai mari alianţe secrete ale tuturor timpurilor. (…) Unul dintre lucrurile pe care le înveţi de la Biserica Catolică este faptul că principala sa raţiune de a exista este aceea de a aduna informaţii de la credincioşi“, îi explica Allen lui Reagan, pe vremea cînd candida la preşedinţie. „Este informaţie de cea mai bună calitate; ar trebui să înfiinţăm un serviciu de informaţii secrete după modelul Vaticanului; operativitatea sa este de cea mai înaltă clasă“». Şi încă un aspect: «Despre iezuiţi, cei care-l educaseră, Casey scrisese ca tînăr: „Ei sunt sclipitori; sunt absolut convins că deţin informaţiile secrete din lumea aceasta“»⁷⁰. În acest sens, o confirmare indirectă, dar cu atît mai obiectivă, este şi afirmaţia lui Darnisz Cychal, ziarist polon şi, probabil, chiar catolic: „În Polonia acţionează toate serviciile de spionaj demne de luat în seamă: american, englez, israelian, german, francez şi, bineînţeles, cel rusesc (special l-am omis din această enumerare pe cel mai extins serviciu de spionaj – cel al Vaticanului)“⁷¹. Aşadar, a rezultat un silogism simplu şi clar: iezuiţii reprezintă serviciul secret al Vaticanului; iezuiţii au inventat „cultul“ greco-catolic din motive politice; concluzia este că ex-greco-catolicii sunt doar calul troian al Vaticanului, în ofensiva sa prozelitistă.

În acest conflict religios, conexat cu unul interetnic – „model“ simulat al strategilor militari americani –, ex-greco-catolicii vor acţiona „în calitate de catolici“, în deplină înţelegere „frăţească“ cu catolicii maghiari – subordonîndu-se cuvîntului de ordine al Vaticanului, „catolicism fără frontiere“. Deci, prima înfrîngere a României va fi dată de faptul că, în condiţiile conflictului real şi nu doar simulat, catolicii orientali (ex-greco-catolicii) vor trece efectiv de partea duşmanului, a catolicilor occidentali. Odată înfrînţi pe plan spiritual, întrucît sunt consideraţi inferiori, „balcanici, primitivi“, românii vor fi înfrînţi şi moralmente. Sub aspect informativ, şi exerciţiul militar de la Sibiu a fost, printre altele, o acţiune de spionaj în defavoarea României. Din punct de vedere financiar, a constituit o pierdere imensă, căci, deşi au participat 13 state, ţara noastră trebuie să suporte o cincime⁷² din cheltuieli, fiindcă a avut „cinstea“ să fie gazdă ospitalieră. Propagandistic, la fel, aplicaţia a fost un fiasco pentru România. Deci, pînă acum, am consemnat pierderi pe toate fronturile. De aici, pînă la înfrîngerea militară nu mai e decît un pas. Or, aceasta deja a început să fie făcută, dotarea şi pregătirea Armatei Române fiind prezentate – chiar de către înalţii oficiali români – ca fiind inferioare.

5.4. Minimalizarea Armatei Române – obiectiv al războiului axiologic

Ilustrativ în acest sens este cazul aviaţiei. Astfel, în legătură cu «neparticiparea aviaţiei militare române la operaţie, şeful Statului Major General a spus că acest lucru poate fi interpretat ca un eşec. „Avioanele moderne au capabilităţi deosebit de importante. MIG-29 este, în esenţa lui, un avion modern, dar nu la nivelul standardelor occidentale. Toate avioanele moderne depind de condiţiile meteo. Faptul că avioanele MIG-29 nu au fost folosite la aplicaţia de la Sibiu s-a datorat exclusiv condiţiilor meteo nefavorabile. (…) Reamintim, însă, faptul că avioanele F-16 şi-au îndeplinit vinerea trecută cu succes misiunile în spaţiul aerian românesc, în ciuda unui plafon de nori coborît“»⁷³.

Aceste alegaţii sunt cel puţin rizibile. Deoarece F-16 este un tip vechi de circa un deceniu, iar MIG-29 este dintr-o generaţie mai tînără, MIG-29 C fiind mai modern, multifuncţional. E-adevărat că şeful S.M.G., generalul de divizie Constantin Degeratu, a mai precizat că cele două avioane româneşti MIG-29 nu au putut decola de pe aeroportul Kogălniceanu din cauza plafonului coborît de nori, în condiţiile în care trebuiau să se întoarcă „pe acelaşi aerodrom sau pe unul de rezervă cu aceleaşi facilităţi“ – în timp ce avioanele americane F-16 au venit tocmai din Turcia⁷⁴ şi, vedeţi, au făcut furori. Explicaţiile respective sunt grevate de o anumită ambiguitate deliberată şi, de aceea, le suspectăm de tendenţiozitate – iar Geo Ciolcan chiar le califică drept „stupefiante şi mincinoase“⁷⁵. În fond, aici nu e vorba de aşa-zisa inferioritate a avionului MIG-29 şi, implicit, nici a presupusei insuficienţe profesionale a piloţilor români, ci e vorba de insuficienta organizare a logisticii şi, în esenţă, de incapacitatea de conducere – inclusiv a Statului Major General. În fond, dacă MIG-29 decola de la Constanţa pentru o misiune la Sibiu, putea, la nevoie, să aterizeze la Iaşi, la Oradea, sau, la nevoie, chiar în Ungaria, ca partener strategic.

Este necesar să atragem atenţia că respectivul scenariu-strategie manifestă o surprinzătoare similitudine cu acela din capitolul „Război pentru Transilvania“, expus de către colonelul (ret.) Trevor N. Dupuy în cartea sa, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, Warner Books, New York, 1993, pag. 231-251 (RĂZBOAIELE VIITOARE. Cele mai periculoase focare de conflict din lume), război-scenariu în cadrul căruia Ungaria învinge România, după care intervine O.N.U. pentru pacificare. Revista România Mare a publicat cîteva fragmente semnificative ale acestei „producţii“ şi a semnalat că aceste practici contribuie la escaladarea campaniei de satanizare a României.

Într-adevăr, realizarea unor astfel de lucrări „ştiinţifico“-militare (în fond, propagandistice), cum este cartea lui Dupuy – căreia i s-a făcut o largă publicitate, similară aceleia pentru detergenţi –, are menirea să pregătească psihologic opinia publică internaţională pentru a accepta războiul şi, totodată, să anestezieze opinia publică a ţărilor-ţintă. Aceste procedee fac parte din arsenalul războiului atipic şi au rolul de a induce un anumit fatalism în conştiinţa socială şi, în fapt, chiar au eficienţa scontată. Pe termen mediu sau lung, adică la nivel tactic sau strategic, aceste scenarii provoacă diminuarea rezistenţei psihice a populaţiei şi a forţelor de apărare, produc deruta conştiinţelor, inversarea valorilor morale, determinînd renunţarea la luptă şi abandonarea ţării în faţa inamicului, indiferent că acesta vine cu tancul, cu paraşuta sau, mai ales şi mai rafinat, vine prin circuitul electronic al calculatoarelor băncilor transnaţionale – ba chiar prin Ordonanţele de urgenţă ale propriului guvern.

NOTE

51) Felicia Antip, „Cum ne văd domnii Kissinger şi Schlesinger“, în Adevărul, 23 octombrie 1996, pag. 7.

52) Time, 8 octombrie 1990, pag. 20; The Atlantic Monthly, august 1990, pag. 41; etc., apud Viorel Roman, în Puterea Azi, nr. 5, 22 noiembrie 1990, pag. 6; vezi şi supra, nota 4.

53) San Francisco Examiner din 21 iulie 1997, apud Cronica Română din 24 iulie 1997, pag. 10.

54) Monica Szlavik, «Generalul Constantin Degeratu: „Principalul risc la adresa României este instabilitatea“», în Curierul Naţional, nr. 2038, 17 noiembrie 1997, pag. 3.

55) Vezi „Războaiele de după război“, în Dosarele istoriei, nr. 10/1997.

56) Florian Gârz – N.A.T.O.: Globalizare sau dispariţie?…, pag. 226.

57) Doru Dragomir, „N.A.T.O. şi Armata Română cheltuiesc 100 de miliarde de lei pentru a simula toate urgiile pământului la Sibiu“, în Naţional, nr. 124, 6 nov. 1997, pag. 9.

58) Redacţia, „Exerciţiu multinaţional la Sibiu: Cooperative Determination ’97“, în România liberă, nr. 2316, 5 noiembrie 1997, pag. 2.

59) F. V., „N.A.T.O. intervine în aplanarea conflictului“, în Jurnalul Naţional, nr. 1353, 5 noiembrie 1997, p. 3.

60) Alina Duca, Octavian Hoandră, „Costul exerciţiului N.A.T.O. de la Sibiu a fost estimat la 100 miliarde lei“ în Ziua, nr. 1032, 7 noiembrie 1997, pag.10.

61) Radu Tudor, „N.A.T.O. foloseşte operaţiunile psihologice în aplicaţia de la Sibiu“, în Naţional, nr. 130, 13 noiembrie 1997, pag.5.

62) Kiraly Karoly, „Ecouri ale Tratatului de bază româno-ungar“, în Erdelyi Magyarsag, nr. 30, 5 august 1997, pag. 6-8.

63) Emil Leonard, «Un grup de români şi fostul rege Mihai au semnat un document ruşinos / U.D.M.R. a „primit“ Transilvania în iulie 1989», în Jurnalul Naţional, nr. 1372, 27 noiembrie 1997, pag. 16.

64) Racz Attila, „Tabăra pentru studenţii economişti maghiari“, în Romaniai Magyar Szo, nr. 2550, 25 noiembrie 1997, pag. 3.

65) Horia Brestoiu, „Hungarismul – principalul beneficiar al trocului clientelar“, în Românul, nr. 37, 15-21 septembrie 1997, pag. 3.

66) Tarot Tibor, „Sub semnul universităţii maghiare independente din Ardeal“, în Romaniai Magyar Szo, nr. 2530, 5 noiembrie 1997, pag. 6.

67) Mark Aarons, John Loftus – Filiera Şobolanilor, Editura Elit, Bucureşti, 1997, pag. 228.

68) Jan van Helsing – Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, text integral, vol. 1 şi 2, Editura ALMA TIP, Bucureşti, 1997, pag. 160.

69) Vezi supra, nota 67, passim.

70) Carl Bernstein, Marco Politi – Sanctitatea Sa Ioan-Paul al II-lea şi istoria secretă a timpurilor noastre, Editura Papyrus, Oradea, 1997, pag. 233-234; 250.

71) Trybuna (Praga), 2 decembrie 1997, pag. 3.

72) Vezi supra, nota 60.

73) Doru Dragomir, „Neparticiparea aviaţiei militare la aplicaţia N.A.T.O. de la Sibiu poate fi considerată un eşec“, în Naţional, nr. 133, 17 noiembrie 1997, pag. 1.

74) Monica Szlavik, „România nu se poate compara cu nivelul de înzestrare al N.A.T.O.“, în Curierul Naţional, nr. 2038, 17 noiembrie 1997, pag. 1.

75) Geo Ciolcan, „Ultima oră“, în Politica, nr. 298, 22 noiembrie 1997, pag. 20.

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

N. A. În măsura în care voi dispune de timp, voi posta pe Internet capitolul „Război pentru Transilvania“ din cartea colonelului (r.) Trevor N. Dupuy, RĂZBOAIELE VIITOARE. Referitor la turpitudinea lui Gusztáv Molnár, ca bibliografie recentă, vezi Zeno Millea, „Chestiunea Transilvaniei“ versus „problema transilvană“, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2004.

23 iunie 2008