TRANSILVANIA – PRETEXTUL DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI (1)

Vasile Zarnescu

Preambul

În cadrul „teoriilor“ geopolitice emanate de propagandiştii Noii Ordini Mondiale, de genul lui Samuel P. Huntington, Trevor N. Dupuy, Arthur Schlesinger-jr. ş.a., Transilvania a ocupat şi ocupă un loc esenţial. Chiar dacă textul Conferinţei de la Helsinki stipulează respectarea graniţelor stabilite după Al Doilea Război Mondial, trebuie create condiţii pentru a se oferi pretexte pentru modificarea graniţelor – mai ales că, între timp, s-au creat două precedente: unificarea paşnică a celor două Germanii şi distrugerea Iugoslaviei prin războiul purtat de S.U.A. sub umbrela N.A.T.O. Transilvania oferă unul dintre asemenea pretexte, iar preşedintele Vladimir Putin chiar a invocat, recent, pretinsele revendicări revanşarde ale minorităţii fasciştilor unguri pentru a ameninţa România cu posibila destrămare. Calmarea agitaţiei de până acum a horthyştilor udemerişti este cauzată de eforturile campaniei electorale. Dar agitaţia autonomistă şi secesionistă va fi reluată în forţă imediat după alegerile parlamentare.

Oricum, însă, este util să ne reamintim calvarul trăit de România ca urmare a şantajului comis, permanent, de U.D.M.R. pentru obţinerea autonomiei, ca prim pas pentru a cere desprinderea Transilvaniei de România şi alipirea la Ungaria, pe motiv că este un „spaţiu de complementaritate“ – idee invocată şi în „Declaraţia de la Budapesta“, semnată în vara lui 1989, printre alţi netrebnici, inclusiv de „maiestatea sa“ ex-regele Mihai I Uzurpatul. Pentru aceasta, este necesar să republic studiul pe care l-am tipărit, sub pseudonimul Iulian A. Postatu, „Transilvania – posibil pretext de subminare a Statului Naţional Român“, în România Mare, nr. 369, 8 august 1997, pag. 7, cu continuare în nr. 370-383. Din motive de lipsă de spaţiu tipografic, printre altele, studiul a apărut fără bibliografia aferentă, ceea ce i-a redus capacitatea de alarmare a opiniei publice. Precum am procedat şi în celelalte dăţi, studiul este republicat fără modificări, pentru a respecta atmosfera de acum un deceniu, atmosferă care nu diferă prea mult de cea de acum, cu diferenţa că, azi, anumite aspecte sunt acoperite deliberat, pentru ca obedienţii noştri guvernanţi să arate Uniunii Europene că „şi-au făcut lecţiile“ – dictate, evident, prin directivele U.E.

Retrospectiva pe care, astfel, o putem face, după aceşti 19 ani apocaliptici, ne va înlesni întocmirea unei balanţe de „profit şi pierderi“, care să reflecte bilanţul guvernării postdecembriste, antinaţionale şi antiromâneşti.

***

În 1945, Stalin a şantajat România condiţionînd reinstituirea administraţiei româneşti în Transilvania de impunerea guvernului infiltrat de agenţii sovietici cunoscuţi: Ana Pauker, Walter Roman, Alexandru Nicolschi, Teohari Georgescu etc. Constatăm că istoria se repetă şi că, după 50 de ani, Transilvania – caracterizată eufemistic la Budapesta ca „spaţiu de complementaritate“ – este folosită acum tot ca obiect de şantaj, pentru a i se impune României condiţii înrobitoare, sub ameninţări mai mult sau mai puţin voalate, dar de data aceasta de către Occidentul „democratic“, acelaşi care l-a sprijinit economic, militar şi moral pe „totalitaristul“ Stalin.

Folosindu-se atît de lucrările unor istorici care vehiculează teorii false privind istoria Transilvaniei, cît şi, mai ales, de propaganda iredentistă a Ungariei, unele cercuri din străinătate şi din ţară acţionează pentru ruperea Transilvaniei de Statul Naţional Român, utilizîndu-se ca principal argument pretinsul caracter diferit (adică occidental) pe care l-ar avea cultura provinciei supranumită „leagănul poporului român“, motiv pentru care ar trebui să aparţină „Euroregiunii Carpatice“ – mai întîi, apoi, viitorului stat austro-ungar, care ar trebui să ia fiinţă pînă în anul 2000, conform planurilor ocultei internaţionale. A apărut un nou concept, „geocultura“, teoriile aglutinate în jurul lui servind la justificarea noii împărţiri a zonelor de influenţă – împărţire care implică destrămarea unor ţări.

1. Mai este posibilă „iugoslavizarea“ României?!

Scenariul pregătit României în decembrie 1989 a eşuat sub aspectul războiului civil – care ar fi constituit pretextul pentru intervenţia trupelor de intervenţie rapidă ale N.A.T.O. (de fapt, ale S.U.A. – aşa cum au făcut în Coreea, Vietnam, Kuweit etc., iar acum în Bosnia, de unde au uitat multă vreme să mai plece), dar nu a eşuat sub forma războiului economic. Acesta fusese pus în aplicare sub forme insidioase mult mai devreme, cînd apăruse evident că România devenise o putere economică şi politică în zonă, un centru de referinţă în politica mondială şi, deci, un mediator eficient folosit de marile puteri pentru soluţionarea unor probleme internaţionale. Aceasta a fost situaţia, de exemplu, în cazul „loviturii strălucite date de Richard Nixon prin stabilirea de relaţii americano-chineze, care a modificat contextul geostrategic“ – cum spune Zbigniew Brzezinski –, sau, pe alt plan, în cazul detensionării relaţiilor dintre statele arabe şi Israel. Or, acest nou statut al României – manifestat îndeosebi prin clamarea independenţei şi suveranităţii naţionale – a început să îi incomodeze pe cei care croiau Noua Ordine Mondială.

Acestei forme de Război Rece i s-au adăugat celelalte forme cunoscute: războiul psihologic, instituţional, informaţional, imagologic, axiologic, religios etc. Promptitudinea cu care s-au manifestat în decembrie 1989 este o dovadă că acţiunile de intoxicare şi de intervenţie fuseseră planificate în secret dinainte.

1.1. Dezinformarea

Printre acţiunile întreprinse concertat pentru pregătirea opiniei publice internaţionale se numără şi faptul că în unele ziare austriece apăruseră ştiri despre pretinsele atrocităţi comise la Timişoara de către „odioasa Securitate“ cu cîteva zile înainte de 17 decembrie 1989, cînd au început evenimentele. Apoi a început campania de intoxicare:

«Prima depeşă soseşte miercuri, 20 decembrie. Ea venea de la agenţia de presă est-germană A.D.N. Conform acesteia ar fi între „3.000 şi 4.000 de morţi la Timişoara“, în timpul înfruntărilor din 16 şi 17 decembrie între forţele de ordine şi manifestanţi. Tot miercuri, Libération primeşte un telefon de la Radio Europa Liberă (R.F.E.), emiţătorul C.I.A. stabilit la München. R.F.E. pretinde a avea cunoştinţă de o notă secretă emanînd de la Securitate şi adresată cabinetului E2, numele de cod al Elenei Ceauşescu. Mesajul este pe cît de precis în aparenţă, pe atît de fals în conţinut: „4.632 morţi, 1.282 răniţi, 13.214 arestaţi, 7.613 condamnări la moarte“. (…) În acea zi, Libération nu publică vestea.

Pe 22 decembrie, A.D.N. revine şi precizează: „4.600 morţi, 1.800 răniţi, 7.000 condamnări la moarte, 13.000 de arestări“. Agenţia de presă iugoslavă Taniug reia imediat informaţia şi, în aceeaşi zi, Agenţia France Press (A.F.P.) o difuzează la ora 17. Citînd „martori unguri“, ea anunţă pentru prima oară că 4.630 morţi au fost găsiţi într-un „osuar“ la Timişoara. Informaţia venea de la Budapesta: ziaristul Andras Aczel, de la canalul ungar M.T.V., o lansase pe unde după ce o primise de la un „refugiat român“. Refugiatul o deţinea „de la un medic din Timişoara“, al cărui nume, „nu şi-l amintea“. (…)

Totul arată că nu este imposibil ca acest „regizor“ să fie Radio Europa Liberă. Acest post de radio, ştiindu-se foarte „marcat“ de propaganda lui grosieră, şi-a dat seama c-ar fi bine să nu difuzeze el cel dintîi informaţia (cine, din lumea presei, i-ar fi crezut?), ci ziarul Libération, care se bucură de credibilitate. Radio Europa Liberă s-a mulţumit atunci cu Televiziunea ungară şi cu agenţia iugoslavă Taniug, care, pînă la urmă, s-au achitat de misiune. (…) Azi ştim adevărul: a fost vorba de o monstruoasă campanie de minciuni, dusă de comun acord de mass media occidentale şi de agenţiile de presă „reformatoare“ din Est. Scopul lor? În România: să asmută masele pentru generalizarea revoltei în toată ţara şi, după Polonia, Ungaria, R.D.G. şi Cehoslovacia, să termine, orice-ar fi, cu socialismul românesc, mort deja de mai mulţi ani. În Occident: să reuşească o enormă campanie de propagandă contra comunismului şi să pregătească spiritele, cum sugera Roland Dumas, ministrul francez de Externe, „pentru datoria de a interveni“»¹.

Am relevat ceva mai extins scenariul realizat deoarece a devenit clasic, ne afectează şi acum şi ar putea fi reprodus cu altă recuzită şi alt pretext. Este semnificativ că, în acest scenariu, unele relative desincronizări produse în derularea procesului „revoluţiei“ – atît de grabă, cît, mai ales, de certitudinea că evenimentele vor fi declanşate (căci fuseseră programate de către organizaţiile oculte interesate, care le provoacă şi le controlează) – sunt confirmate (în alt interval al evenimentelor, dar în acelaşi plan ocult) şi de alte situaţii care au suferit defazări similare. Una dintre ele este asasinarea papei Ioan al XXIII-lea: anunţul morţii lui a fost tipărit din eroare în ziarul masonic mexican El Informador, din 3 iunie 1963, iar papa a murit în aceeaşi zi, dar la ora 19 şi 49 minute, la Vatican. Deci ştirea morţii fusese anunţată cu cîteva ore înainte ca papa să-şi fi dat duhul! Asasinarea, în 1978, a papei Ioan Paul I, după numai 33 de zile de pontificat, constituie un alt fapt concludent. Acest papă integru, incoruptibil, luptător pentru cei săraci pentru că era de origine modestă, care declarase război mafiei, corupţiei şi administraţiei financiare a Vaticanului, a fost otrăvit. Felul cum au reacţionat vîrfurile Vaticanului, interzicerea autopsiei, graba îmbălsămării şi înmormîntării cadavrului, informaţiile false şi contradictorii au demascat evenimentul tragic². Nu trebuie să fii specialist în domeniu pentru a trage concluziile care se impun.

În cazul „Revoluţiei române“, un alt exemplu este că Ungaria avea deja pregătite la graniţa cu România „trupe şi tancuri spre o intervenţie cuceritoare pusă la cale de sponsorii şi mentorii revizionismului ungar“³, «pentru garantarea integrităţii „drepturilor omului“ minorităţii maghiare în cazul unui război civil. Gorbaciov, cu ajutorul Armatei Roşii din Ungaria, a împiedicat această eventualitate. Invazia turiştilor maghiari cu ajutoare cît se poate de îndoielnice nu a putut fi însă oprită»⁴. După cum se ştie, în condiţiile graniţelor deschise de atunci, pe lîngă lapte praf, haine noi şi vechi etc., s-au introdus şi arme, literatură iredentistă etc.

1.2. Războiul religios

Dintre celelalte forme de agresiune, cîteva sunt foarte subtile şi greu decelabile de omul obişnuit, dar una este epatantă: pletora de evanghelişti şi sectanţi care a năvălit peste românii care reprezintă „poporul născut creştin“, cu o puternică biserică ortodoxă naţională – dar, care, tocmai de aceea, trebuia subminată. Dintre aceştia se remarcă „misionarii“ mormoni: deşi aproape toţi sunt foarte tineri, totuşi, toţi ştiu limba română (ca şi cei din Peace Corp), ca dovadă că preparativele instruirii lor au fost făcute dinainte şi încă bine. Trebuie reţinut că, dintre sectanţi, mormonii sunt cei mai disciplinaţi, mai fanatici şi mai bine instruiţi, fiind în concurenţă cu iehoviştii, baha’ii şi iezuiţii. Aceştia din urmă au, ce-i drept, aproape două secole de „şcoală“ şi practică, Ordinul Iezuit servind la structurarea unui serviciu secret papal.

1.3. Variante ale scenariului de invazie

În pofida acestor succese tactice – sau, poate, încurajat tocmai de acestea –, spectrul provocării artificiale a unui război civil se menţine, deoarece „iugoslavizarea“ ţării noastre este ţinută în rezervă pentru proxima ocazie cînd ar putea fi aplicată „datoria de a interveni“. Şi, pentru a se pregăti psihologic în acest sens opinia publică internaţională – la fel ca în cazul „Revoluţiei române televizate“ –, se încearcă acreditarea ideii că Transilvania va constitui pretextul pentru ca, într-un viitor apropiat, Ungaria să declanşeze un război contra României; uneori cinismul este atît de mare că direcţia este inversată: România ar agresa Ungaria pentru Transilvania!

Astfel, la aproape o jumătate de an de la lansarea, la 16 iunie 1989, aparent fără noimă, a „Declaraţiei de la Budapesta“, Zbigniew Brzezinski, în articolul „Naţionalism postcomunist“, „anticipa“, că „tensiunile ungaro-române cu privire la Transilvania ar putea prevesti evenimente de mare amploare“⁵. Şi asta o spunea înaintea izbucnirii Revoluţiei Române (cînd deja îşi redactase articolul, sau, probabil, chiar după începerea ei, cînd putea să revină asupra şpaltului), sau, oricum, înaintea evenimentelor din 15 martie 1990, provocate de maghiari în judeţele Harghita şi Covasna, cu ajutorul Ungariei (pentru că articolul a apărut în ianuarie 1990).

Dar, la sfîrşitul lunii martie 1990, Dan Zamfirescu releva că „politica de instigare la tensiune şi conflict între români şi minorităţile naţionale (…) nu este monopolul Budapestei…“. Descurcînd iţele destabilizării din acele zile a României şi prevăzîndu-le pe cele de mai tîrziu, reputatul cărturar preciza: «Planul este în curs de realizare. Scenariul devenise, însă, clar celor lucizi încă din clipa cînd domnul Francois Mitterrand, în răspăr cu entuziasmul ţării sale pentru România, se deplasase de urgenţă la Budapesta pentru a dezlănţui, prin celebra-i declaraţie, demonii antagonismului ungaro-român în jurul Transilvaniei. Iar domnul Baker, secretarul de stat al S.U.A., venind la Bucureşti, a pozat minute în şir cu reputatul detonator de revoluţii, pastorul Lászlò Tökès, invitat apoi la Washington de preşedintele Bush (invariabil rezervat faţă de tot ceea ce a fost Revoluţia noastră) spre a discuta împreună… soarta „clauzei naţiunii celei mai favorizate“ şi a institui, tot împreună, pe lîngă „amendamentul Jackson-Vannik“ un fel de „amendament Tökès“ în cazul României!»⁶.

Apoi, în 1993, Trevor N. Dupuy, dezvoltînd problema în cartea sa „Războaiele viitoare“, „anticipează“ şi el că radicalizarea pretenţiilor maghiarilor va duce la conflictul armat între Ungaria şi România, elaborînd în acest sens scenariul „Războiul pentru Transilvania“, tipărit în tiraj de masă şi însoţit de o largă publicitate⁷.

În Iugoslavia, diferitele motivaţii ale războiului civil au fost mascate în haina religioasă – războiul fiind purtat între ortodocşii din Iugoslavia şi musulmanii şi catolicii autohtoni, aceştia din urmă ajutaţi moral şi material de Vatican şi de mujahedinii recrutaţi de către ţările islamice.

Referitor la politica Vaticanului, Adrien Willemin releva în articolul „Sfîrşit de domnie la Vatican?“: „Direct sau indirect, Vaticanul – diplomaţia şi reţelele sale – este implicat în cîteva dintre cele mai grave conflicte actuale – Bosnia, Orientul Apropiat, Irlanda de Nord, Ruanda, Haiti –, iar acţiunile lui în ţările din Est (în special în Polonia, Slovacia şi Ungaria)… rămîn considerabile“⁸. Unele documente relevă informaţii mai discrete: Banca Vaticanului, prin intermediul Institutului pentru răspîndirea religiei, a vărsat 1.988.300 de dolari pentru cumpărarea de arme din Beirut şi oferirea acestora Croaţiei⁹.

De altfel, în legătură cu ceea ce s-a numit „finanţarea ocultă a sindicatului polon Solidaritatea“¹⁰, a reizbucnit¹¹ un veritabil scandal de presă după lansarea la New York, în 18 septembrie 1996, a cărţii lui Carl Bernstein şi Marco Politi (His Holiness John Paul II and the hidden history of our time, Editor DOUBLE DAY, New York, 1996). În lucrare se arată că C.I.A. a subvenţionat cu circa 50 de milioane de dolari faimosul sindicat polon prin intermediul papei Ioan Paul al II-lea – fostul cardinal de Cracovia, Karol Wojtyla¹². E locul să amintim că şi papa Paul al VI-lea a fost agent al C.I.A.¹³ Respectivul sindicat a avut rolul de cal troian în căderea socialismului în Europa de Est. Simptomatic este faptul că, după cum relevă în interviul „Sfînta alianţă şi nesfintele negocieri“ filosoful Adam Schaff, „administraţia americană a cîntat la două piane – cu conducerea şi cu opoziţia Solidaritatea. A fost, prin urmare, pe de o parte, o sfîntă alianţă cu papa, iar pe de altă parte, nesfînta alianţă cu autorităţile polone…“, al căror emisar era chiar el¹⁴.

1.4. Perspectiva reeditării scenariului

Dimensiunea politică o recunoaşte şi Zbigniew Brzezinski: „Multe dintre recentele revendicări naţionale din Uniunea Sovietică au fost stimulate de incontestabilele succese repurtate de Solidaritatea şi de biserica catolică din Polonia“, Polonia fiind „vîrful de lance şi catalizatorul istoric al prăbuşirii blocului sovietic“¹⁵ – aceste idei devenind deja un loc comun în mass media, îndeosebi occidentale.

Tot astfel, eventualul război început de Ungaria contra României poate avea ca pretext aspecte cultice, drapate în sloganuri privind „drepturile omului“, pe care le-ar fi încălcat România – după cum pretind cu obstinaţie liderii minorităţii maghiare, în frunte cu episcopul-agent Tökès Lászlò, cu juristul parlamentar Gheorghe Frunda şi cu mult mediatizata avocată Eva Maria Barki. Din aceleaşi motive materiale, pretins cultice, acestora li se asociază liderii (greco-)catolici. Atît aceştia, cît şi liderii cultici maghiari acţionează sub coordonarea şi prin sponsorizarea Vaticanului, care, fiind „cea mai bogată organizaţie din lume“¹⁶, le furnizează logistica necesară războiului atipic, precum a procedat în cazul sindicatului polon.

După cum ne amintim, în timpul şi după pertractările pentru încheierea Tratatului de bază româno-ungar, un punct forte al disensiunilor create de unguri a fost problema retrocedării patrimoniului cultic al minorităţii maghiare. Deşi aspectul a fost eliminat din Tratat, nu ştim ce promisiuni fuseseră făcute de fostul guvern român pentru realizarea compromisului care stă la baza Tratatului – acesta fiind uşor de răstălmăcit, după cum deja a dovedit-o ministrul de externe ungar. Oricum, însă, dincolo de tensiunile iscate de caracterul precipitat al ratificării Tratatului respectiv, este semnificativ că, în problema revendicării patrimoniului cultic, liderii (greco-)catolici şi cei ai tuturor cultelor maghiare – indiferent că sunt catolici sau (neo)protestanţi – acţionează în mod concertat în detrimentul statului român.

Între timp, maghiarii au obţinut o nouă victorie, căci premierul Victor „Csorbea“ (în grafia lui Adrian Păunescu, preluată de Adrian Riza şi, apoi, de tot mai mulţi ziarişti) – în cadrul „promisiunilor reciproce“ făcute în vizita de la Budapesta din martie 1997 – s-a angajat să modifice legea cultelor pentru a le fi retrocedate fostele averi bisericeşti, în timp ce Ungaria a promis României s-o ajute cu „sfaturi“¹⁷.

Dar, cu toate cedările „pas cu pas“ făcute de către guvernele României, pretenţiile maghiarilor se măresc şi se radicalizează – exact cum anticipau Zbigniew Brzezinski, Trevor N. Dupuy şi alţi analişti politici occidentali –, deoarece aceasta este schema tactică a iredentiştilor maghiari: pe măsură ce românii fac concesii tot mai mari (şi le fac pentru că maghiarii ar fi „îndreptăţiţi“ să le ceară – căci aşa vor fi ele prezentate de către propaganda ungară şi occidentală), maghiarii se vor radicaliza tot mai mult, cerînd autonomie, secesiune, federalizare în spaţiul de „complementaritate“ şi, în final, alipirea la „Ungaria Mare“. Chiar ministrul de externe ungar, Kovacs Lászlò, a admis că graniţele pot fi modificate pe cale paşnică. Dar, există şi indivizi extremişti, cum sunt cei din conducerea U.D.M.R sau ca „persecutata“ avocată Eva Maria Barki, care, fiind din tată maghiar şi mamă italo-austriacă, afirmă că este „unguroaică în calitate de locuitoare a Europei Centrale“ şi, totodată, că „sunt membră a Ordinului Vitejilor şi sunt foarte mîndră de acest lucru“¹⁸ – respectivul ordin descinzînd dintr-unul din grupurile fasciste din vremea horthysmului.

1.5. Tactici de succes/insucces

În discursul multor politicieni români a devenit un loc comun sintagma „politica paşilor mărunţi“ – referitoare la tactica folosită cu tenacitate de U.D.M.R., manevrată de Ungaria. Legile antisimetriei ne obligă să conchidem că guvernele României au aplicat şi aplică (din cauze interne şi externe) politica „paşilor pierduţi“. Iar în contextul radicalizării crescînde a pretenţiilor iredentiste maghiare, ceea ce nu se mai poate obţine pe cale paşnică, se poate obţine prin conflict. Pentru că exact asta se străduieşte Ungaria să facă prin intermediul minorităţilor sale: să provoace un conflict armat, precum s-a provocat în fosta Iugoslavie, care să servească drept pretext trupelor gen IFOR (acum SFOR) ale N.A.T.O. să intervină pentru „pacificare“.

Doctrina suveranităţii limitate le-a permis sovieticilor să invadeze Cehoslovacia în 1968 sau Afganistanul în 1979 (ca să nu mai vorbim de Berlin 1953, Budapesta 1956). Dar, observă Gabriel Robin, „printr-un fel de paradox, marxismul şi liberalismul se întrunesc pentru a proclama, pornind de la premise contrare, dogme similare: doctrina Brejnev a suveranităţii limitate este ecoul surd al evangheliei suveranităţii perimate“¹⁹.

Fiind unul dintre susţinătorii „teoriei“ suveranităţii limitate (sau perimate, în funcţie de contextul discursului politic), Zbigniew Brzezinski, preciza, în 1991, în acest sens: „Cu alte cuvinte, pot să apară situaţii în care intervenţia externă în problemele aparent interne ale unui stat – cum s-a întîmplat mai ieri în Iugoslavia şi cum mîine se poate întîmpla în oricare altă parte – să fie necesară şi justificată prin consecinţele potenţiale ale unor acţiuni cu caracter intern care, prin ele însele, nu implică un conflict interstatal“, opinînd – în contradicţie cu majoritatea analiştilor politici, dar cu atît mai semnificativă este această singularitate – că „riposta fermă a Comunităţii Europene la criza iugoslavă reprezintă un precedent important şi pozitiv“²⁰. Cum Occidentul este expert inclusiv în teoria sofismelor, este evident că, totdeauna, cei „mari“ pot hotărî că o chestiune „aparent“ internă este musai o problemă de importanţă mondială, care impune „datoria de a interveni“, după cum se exprimase ministrul francez de Externe Roland Dumas.

2. Statusul romano-catolic ardelean

– viitor pretext de escaladare a tensiunilor

Un astfel de motiv nu mai trebuie inventat, căci unul mai plauzibil decît fostele averi bisericeşti nici nu poate fi găsit, deoarece maghiarii vor pretinde aici patrimoniul cuprins în aşa-numitul Status romano-catolic ardelean, care înseamnă o avere imensă (cu mult mai mare decît a foştilor greco-catolici) – după unele aprecieri, de aproximativ un miliard de lei, la valoarea din 1932. Dar asupra acestuia nu au nici un drept, fiindcă a revenit României ca unul dintre statele succesoare fostului Imperiu austro-ungar.

După cum relevă Valeriu Anania, statul român a intentat în 1931 un proces penal Statusului romano-catolic ardelean, calificat de prim-ministrul de atunci, Nicolae Iorga, ca „organizaţie ilegală şi primejdioasă“. Dar, „la scurtă vreme după aceea, de la Roma vin trei mari decoraţii papale pentru Dimitrie Ghica, Constantin Argetoianu, Jean Pangal, acesta din urmă avînd un rol important în presa românească a vremii, dar şi în conducerea Lojii masonice din Bucureşti. Decorarea acestor trei personalităţi este cu atît mai semnificativă cu cît despre aceşti oameni nu se ştia că ar fi făcut servicii deosebite Vaticanului“. De asemenea, este simptomatic faptul că, în cadrul pertractărilor care au dus la rezolvarea diferendumului prin Acordul de la Roma, ministrul de justiţie, greco-catolicul Valer Pop, şi ministrul de externe, Dimitrie Ghica („asupra căruia exercita o influenţă directă şi puternică fratele său, monseniorul Vladimir Ghica, celebru prin rafinamentul cu care propaga catolicismul în lumea intelectualilor“), au avut un comportament menit „să şubrezească temeiurile suveranităţii naţionale româneşti“²¹.

Revendicarea acestui patrimoniu va constitui o piesă importantă în escaladarea tensiunilor româno-maghiare, pe care Ungaria le provoacă deliberat spre a se ajunge la un conflict şi, apoi, la o „iugoslavizare“. Un context stimulativ al acestei atitudini îl constituie acela că, simultan, Germania – în primul rînd – încearcă, sub diverse forme, să refacă arealul imperiului habsburgic, pentru a-şi impune mai uşor şi mai „natural“ influenţa. Elocvent – şi, totodată, insinuant – este şi titlul unui articol, „Ecouri ale imperiului?“: «Omul care va ajunge în frunte atunci cînd Parlamentul European îşi va alege săptămîna viitoare noul preşedinte este cel mai bătrîn euro-parlamentar: Otto von Habsburg, în vîrstă de 84 de ani. D-l von Habsburg a reprezentat în Parlament o circumscripţie din Bavaria, încă de la primele alegeri directe. Şef al vechii familii imperiale, Otto von Habsburg (…) nu a făcut nici o declaraţie referitoare la eventuala repetare a candidaturii sale în 1999. Dar, respectînd tradiţia familiei, a „organizat“ o succesiune multinaţională. Unul dintre nepoţii săi, Karl, a fost ales anul trecut ca membru al Parlamentului European din partea conservatorilor austrieci. Fiul său, Paul-Georg, a fost numit de puţin timp ambasador pe lîngă Uniunea Europeană de către guvernul socialist ungar. Ecouri imperiale?», se întreabă retoric redacţia²². Precizăm că, încă din 1991, revista germană Bünte îl prezenta pe Otto von Habsburg ca „eventual şef de stat“ al viitoarei Austro-Ungarii reînfiinţate pînă în anul 2000. De altfel, publicistul Viorel Roman, cînd vrea să indice etapa de după renaşterea Germaniei postbelice, scrie cu naturaleţe că „aceasta ar fi al IV-lea Imperiu German şi este denumit astfel, din ce în ce mai frecvent, în discuţii şi în presă“²³.

Ca şi pe vremea prim-ministrului Nicolae Iorga, sau a prim-ministrului greco-catolic Iuliu Maniu – care a impus semnarea Concordatului –, este greu de presupus că actualul Guvern al României va avea valoarea intelectuală, rectitudinea morală, abilitatea diplomatică şi puterea politică să reziste presiunilor grupurilor interne şi internaţionale; şi, în mod evident, ale „statului“ Vatican, aflat în spatele manevrelor pentru revigorarea cultului catolic, mai ales că Transilvania a fost şi a rămas o bază de acţiune pentru ofensiva catolică spre ţările din Europa Centrală şi de Est – de aici şi opoziţia inclusiv a Bisericii Ortodoxe Ruse la orice acţiune a Vaticanului ambalată în teoria ecumenismului. Evident, baza catolică o reprezintă minoritatea maghiară, care numără aproape 1,5 milioane (împreună cu ţiganii maghiarofoni), şi nu cum dezinformează unii, ca, de exemplu, Sean Hillen: „Regiunea nordică a României, unde trăiesc 6 milioane de etnici unguri a fost un focar de tensiuni vreme de cîţiva ani“²⁴. De altfel, în articolele sale, acest ziarist îşi manifestă constant poziţia filomaghiară şi antiromânească.

NOTE

1) Minciuni mass media, sub redacţia lui Gérard de Selys, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, pag. 24-25, 32-33, 50-55, 60-77.

2) Jan van Helsing, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Editura ALMA, 1996, pag. 87; vezi şi Vasile Iliescu, Statul – utopie şi realitate, vol. 2, STATUL PAPAL, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, pag. 173; David Yallop, ÎN NUMELE DOMNULUI. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan Paul I. Editura All, Bucureşti, 1997, passim.

3) Dan Zamfirescu, Război împotriva poporului român, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1993, pag. 67, 205, 211.

4) Viorel Roman, NOUA ORDINE (DIE NEUE ORDNUNG) – O contribuţie la situaţia României (III), în Puterea Azi, nr. 5, 22 noiembrie 1990, pag. 6; ibidem, în Curierul Românesc (Suedia), nr. 131-133, iulie-septembrie 1991, pag. 14.

5) Zbigniew Brzezinski – Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995, pag. 95, 259.

6) Dan Zamfirescu, op. cit., pag. 11, 14, 15, 29-35, 57-61, 84-86; 210-215, 314, 342, 346-359 etc.

7) Trevor Nevitt Dupuy – FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, Warner Books, New York, 1993, pag. 231-251; vezi şi col.(r) Florian Gârz, Iugoslavia în flăcări, Editura ODEON, Bucureşti, 1993, pag. 84; NATO: Globalizare sau dispariţie? De la războiul rece la pacea pierdută, Editura ODEON, Bucureşti, 1995, pag. 255-256.

8) Le Monde Diplomatique, ianuarie 1995, pag. 1.

9) Jacques Merlino – Les verités yougoslaves ne sont pas toutes bonne à dire, Albin Michel, Paris, 1993, pag. 84, apud Radu Theodoru – România ca o pradă, Editura ALMA, 1997, pag. 335.

10) Gérard & Sophie de Sède – Ocultismul în politică, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, pag. 252.

11) L’Espresso, 1 martie 1992, pag. 64; Frankfurter Allgemeine, nr. 54, 4 martie 1992; Totuşi iubirea, nr. 15/84 din 23-30 aprilie 1992, pag. 11, ultimul episod al serialului “Alianţa sfîntă”.

12) La Repubblica, pag. 9; vezi, în acest sens, şi La Stampa, pag. 11, El Pais, pag. 17 – toate din 15 septembrie 1996; La Prensa, 18 sept. 1996, pag. 17; Focus, pag. 348, Der Spiegel, pag. 204 – ambele din 7 octombrie 1996; Azi, pag. 10, Adevărul, pag. 7, Totuşi iubirea, pag. 38-40, Ziua, pag. 6 – toate din 18 sept. 1996; etc., etc.

13) Ernest Volkman – SPIONII – Agenţi secreţi care au schimbat cursul istoriei, Editura Albatros, 1996, pag. 486-496.

14) Gazeta Wyborcza (Praga), nr. 93, 18-20 aprilie 1992.

15) Zbigniew Brzezinski, op. cit., pag. 100, 104, 143, 230, 243, 249; Z. Brzezinski – MARELE EŞEC – Naşterea şi moartea comunismului în secolul douăzeci, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, îndeosebi pag. 115-141; vezi şi Dan Zamfirescu, op. cit., pag. 107, 181; Gilles Kepel – Dumnezeu îşi ia revanşa, Editura Artemis, Bucureşti, 1994, pag. 103.

16) Jan van Helsing, ibidem; V. P. Borovicka – Mafia, Editura OPUS-ARENA, Bucureşti, 1994, pag. 451-452.

17) Azi, 14 martie 1997, pag. 3.

18) Vezi în Magyar Forum, nr. 22, din 1 iunie 1995, pag. 8, interviul acordat de Eva Maria Barki lui Zolyomi Zoltan.

19) Gabriel Robin – Un monde sans maître – Ordre ou desordre entre les Nations?, Editions Odile Jacob, Paris, 1995, pag. 27.

20) Zbigniew Brzezinski – Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995, pag. 163, 167-168; vezi şi pag. 171.

21) Valeriu Anania – PRO MEMORIA – Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, 1993, pag. 68-81 etc.

22) The Economist, 11-17 ianuarie 1997, pag. 32.

23) Viorel Roman, „NOUA ORDINE –…“, în Puterea Azi, nr. 5, 22 noiembrie 1990, pag. 6; idem, în Curierul Românesc (Suedia), nr. 131-133, iulie-septembrie 1991, pag. 16; vezi şi „Imperiul al IV-lea German şi România“, în Naţiunea, 1-7 august 1990; în subsidiar, pentru modul cum imaginea României în al IV-lea Reich German este maculată de invazia ţiganilor, vezi Viorel Roman, „Regele, intelectualii şi ţiganii“, în New York Spectator, nr. 39-40, martie 1991, pag. 49-52; idem, în Românul, nr. 16(54), 22-28 aprilie 1991, pag. 6; idem, în Puterea Azi, nr. 17, 21-27 februarie 1991; idem, în Dimineaţa, 31 ianuarie şi 1 februarie 1991, pag. 1 şi 2.

24) Sean Hillen „Tratatul ungaro-român naşte speranţă cu privire la aderarea la U.E. şi N.A.T.O.“, în The Times, 17 septembrie 1996, în pag. 9; vezi şi Zbigniew Brzezinski – MARELE EŞEC – Naşterea şi moartea comunismului în secolul douăzeci, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pag. 135.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU