TRANSILVANIA ÎN PLASA OCULTEI INTERNAŢIONALE (4)

Vasile Zarnescu

Episodul al treilea aici

6. Mitropolitul Nicolae Corneanu în impostura de ecumenist

În primăvara acestui an, încurajat, probabil de tropismul catolic al proaspătului Patriarh Daniel, fostul greco-catolic Nicolae Corneanu – parvenit la rangul de mitropolit în 1962, după ce, în 1948 trecuse, din oportunism, la Ortodoxie –, a părăsit calea discretă de colaborare cu foştii săi prieteni şi a trecut, pe faţă, la catolicii orientali – adică la catolici pur şi simplu. Astfel, caracterizarea pe care i-o făcusem eu, în urmă cu un deceniu, prin publicarea studiului de mai sus, s-a adeverit. De altfel, au mai fost semne certe că el este „cârtiţa“ catolică infiltrată în Biserica Ortodoxă Română.

De exemplu, s-a rezumat clar: „În 1990, datorită înţelegerii cu mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu, episcopul Ioan Ploscaru a fost primul ierarh unit instalat în propria catedrală episcopală după 1989. Atât Catedrala din Lugoj „Coborârea Sfântului Spirit“, cât şi alte biserici greco-catolice din Banat, au fost retrocedate în mod amiabil proprietarului de drept. Astfel, la 29 ianuarie 1990, Ioan Ploscaru a săvârşit prima liturghie arhierească greco-catolică în Catedrala din Lugoj, după prigoana din anii 1948-1989“ (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Ploscaru).

După care a venit apostazia Mitropolitului Nicolae Corneanu, care a stârnit un mare scandal în lumea ortodoxă: «În cadrul unei ceremonii de sfinţire a unei biserici greco-catolice[,] ce a avut loc în 25 mai 2008[,] ÎPS Nicolae Corneanu a plecat din mijlocul credincioşilor şi a urcat la altar, unde a cerut permisiunea de a se împărtăşi. Ca răspuns, Excelenţa sa Mons. Francisco-Javier Lozano, nunţiul apostolic în România, conform tradiţiei, i-a dat în mână Înalt Preasfinţiei Sale Nicolae Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul cu Sângele Domnului din care Înalt Preasfinţia Sa Nicolae s-a împărtăşit singur.^[4] Acest gest a fost considerat de PS Alexandru Mesian, episcopul greco-catolic de Lugoj[,] ca nefiind ieşit din comun, deoarece în Banat împărtăşirea credincioşilor ortodocşi în bisericile greco-catolice şi invers este un fapt destul de obişnuit, deoarece nu se face verificarea religiei, însă BOR a primit cu rezerve acest fapt, considerînd că, deşi ortodocşii şi catolicii îşi recunosc reciproc unele taine, „comuniunea potirului“ nu este acceptabilă.^[4] Această împărtăşire a determinat protestul Patriarhiei Ruse prin vocea mitropolitul Kirill, solicitând BOR „să exprime un punct de vedere în legătură cu acest eveniment“.^[5] De asemenea, au protestat mari duhovnici şi călugării de la Muntele Athos, care au solicitat caterisirea.^[6] În protestul lor^[7] aceştia îl acuză pe ÎPS Nicolae că s-ar fi împărtăşit cu „ereticii“, ceea ce a determinat proteste vehemente.^[8] De asemenea, ÎPS Bartolomeu Anania a luat poziţie împotriva ÎPS Nicolae.^[6] Patriarhul Daniel a evitat un răspuns imediat şi a refuzat să ia o decizie în întâlnirea Sinodului permanent din 6 iunie de la Mănăstirea Neamţ, urmând ca acest caz să fie discutat la următoarea şedinţă a Sfântului Sinod, care urma să aibă loc în 8-9 iulie 2008.^[5] În plenul Sinodului, ÎPS Nicolae şi-a recunoscut vina şi „şi-a cerut iertare şi a fost iertat“. Anterior, cazul a fost dezbătut de Comisia canonică, juridică şi pentru disciplină, condusă de ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Aici, părerile au fost împărţite întrucât ambele tabere din BOR, atât cea aşa-zis tradiţionalistă, cât şi cea ecumenistă, au fost bine reprezentate. Ca urmare[,] s-a adoptat o soluţie de compromis, după ce mitropolitul Banatului şi-a făcut mea culpa în plenul Sinodului.^[9]» (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Corneanu#Colaborarea_cu_Securitatea).

De la gesturile sale „amiabile“ de a fi fost primul mare ierarh ortodox care, încă din 1990, a restituit ex-greco-catolicilor fostele lor biserici – cu de la sine putere şi împotriva reglementărilor legale şi canonice în vigoare la acea vreme –, şi până la apostazia sa din 25 mai 2008, Mitropolitul Nicolae Corneanu a vrut să pozeze în omul cu spirit „ecumenic“, dar nu în favoarea ambelor culte, ci în defavoarea tocmai a ortodocşilor, pe care-i păstorea! Deşi, cum a subliniat recent Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos, „ecumenismul este o păcăleală“, totuşi, cum se ştie şi se argumentează mai sus, „tabăra ecumenistă“ există şi în Biserica Ortodoxă Română.Fireşte, în stilul său de poltron şi colaboraţionist cu toate regimurile politice, şi de data aceasta, spăsit, Mitropolitul Nicolae Corneanu şi-a cerut iertare Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi, având de partea sa ponderea votului Patriarhului Daniel – care conduce „tabăra ecumenistă“ –, a fost iertat.

Dar, aşa cum am mai spus recent, chiar dacă Mitropolitul Nicolae Corneanu a fi trecut de jure la Biserica Catolică, nu ar fi constituit o achiziţie valoroasă sub aspectul rectitudinii morale şi al consecvenţei convingerilor cultice tocmai din cauza posturii sale de traseist colaboraţionist şi delator. E-adevărat că, în comparaţie cu imoralitatea deplină şi definitivă a curiei papale, nici nu ar fi făcut o poză aparte, de porumbel într-un cârd de ciori, dar ar fi fost un gest simbolic speculat de propaganda catolică, care ar fi subliniat gestul trecerii unui înalt ierarh ortodox la Catolicism. După atâtea treceri la Ortodoxie ale unor catolici sau protestanţi – unii de mare anvergură, ca celebrul profesor ex-protestant Jonathan Pelikan –, ar fi fost salutar pentru Biserica Catolică ca măcar unul insignifiant ca Nicolae Corneanu să treacă la Catolicism – Si parva licet componere magnis! Partea mai gravă este că, totuşi, prin apostazia sa, el dă apă la moară ex-greco-catolicilor, adică catolicilor orientali – sau, ca să folosesc grafia pe cât de sinceră, pe atât de denunţătoare a lui Viorel Roman, (greco)catolicilor, prin care recunoştea, şi el, încă acum aproape două decenii, că sunt catolicizaţi pe deplin, după cum demonstrasem în studiile publicate atunci, printre care cel de faţă. Prin aceasta, însă, Mitropolitul Nicolae Corneanu se rataşează revizionismului hungarist, care susţine sloganurile „spaţiului de complementaritate“ şi ale „zonei de multiculturalism“ pe care le-ar reprezenta Transilvania şi, implicit, a teoriilor mondialiste inventate de Samuel Huntington şi propagate după regulile marketingului comercial, după cum am prevenit în acest studiu, republicat acum. Chiar dacă, din cauza restricţiilor impuse de actuala campanie electorală, liderii U.D.M.R. au pus batista pe ţambal, nu va dura mult până vor relua cu voce şi mai ridicată acţiunile revanşarde şi autonomiste – mai ales în privinţa aşa-zisului „Ţinut secuiesc“ – pe care, acum, le practică în surdină.

Spectrul destrămării României în urma acţiunilor antistatale şi antiromâneşti ale minorităţii maghiare apasă mereu, ca o sabie a lui Damocles asupra ţării noastre şi va servi de pretext şi altora, nu numai lui Vladimir Putin, ca să ameninţe România cu desfiinţarea, aşa cum a mai ameninţat-o recent şi aşa cum ameninţă Ucraina. Dar, dacă Ucraina, într-adevăr, trebuie desfiinţată, întrucât actuala sa configuraţie teritorială este rămăşiţa creaţiei odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, România trebuie, dimpotrivă, reîntregită cu teritoriile smulse de U.R.S.S. prin acest pact, ale cărui consecinţe nefaste le suferim şi acum, pentru că, după Al Doilea Război Mondial, Aliaţii occidentali au acceptat să menţină consecinţele respectivului pact. Iar foştii Aliaţi occidentali sunt actualii „parteneri strategici“, care ne pun să scoatem castanele din foc în locul lor, în Irak şi Afganistan. Acestea sunt realităţile şi perspectivele nefaste aduse de Noua Ordine Mondială: posibila împărţire a României după „linia lui Huntington“!

7. Alţi vectori ai războiului axiologic

Trebuie să relev că, spre sfârşitul primului mandat al lui Ion Iliescu, unii comandanţi din N.A.T.O., care curtau asiduu România, au venit aici spre a ne da asigurări că ne vor sprijini dacă vom avea o atitudine dură în timpul pertractărilor Tratatului de vecinătate cu Ucraina, spre a ne impune cerinţele teritoriale întemeiate în vederea înlăturării consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov – aşa cum încercase şi Nicolae Ceauşescu în ultimii săi ani. Numai că, după venirea la Putere a Opoziţiei de atunci, C.D.R., preşedintele Emil Constantinescu şi ministrul de Externe Adrian Severin au trădat, pur şi simplu, România, şi au semnat cunoscutul Tratat, care nu a fost denunţat la timpul cuvenit nici de preşedintele Traian Băsescu. Între timp, văzându-se cu „sacii în căruţă“ – adică văzând că România nu mai are „pretenţii teritoriale de la vecinii săi“ şi, deci, este „linişte“ în zonă –, N.A.T.O. a intrat în România înainte ca România să intre în N.A.T.O.

Pe de altă parte, aderarea României la Uniunea Europeană constituie o mare dezamăgire pentru Români – pentru că, evident, a reprezentat Marea amăgire­*. De aceea, nici aşteptările care constituiau zăhărelul din propaganda lui Viorel Roman nu s-au realizat. România a intrat în Uniunea Europeană şi în N.A.T.O., dar pe uşa din dos, chiar dacă s-a făcut cu tam-tamul de rigoare pentru a se „accepta“ primirea ei, în situaţia când nu îndeplinea condiţiile de rigoare (Să ne amintim că Ungaria nici atât cât România nu îndeplinise aceste condiţii, dar a fost primită în U.E. şi în N.A.T.O. înaintea României!). Deoarece România ar fi fost primită în aceste organisme chiar dacă nu ar fi vrut: s-ar fi găsit forme de presiune care să o determine să declare că intră cu bucurie în aceste organizaţii mondialiste, pentru că Uniunea Europeană şi N.A.T.O. aveau şi au nevoie, pe de o parte, să-şi extindă sfera de influenţă strategică şi, pe de altă parte, au nevoie atât de o piaţă de desfacere care să absoarbă surplusul lor de producţie, cât şi să recruteze forţa de muncă a României, ieftină deşi este superior calificată. De altfel, Românii nici nu au fost consultaţi şi nici nu li s-a explicat şmecheria, iar „sondajele“ care dădeau un procentaj de adeziune de 80 la sută pentru aderarea la U.E şi N.A.T.O. erau supte din deget – după exemplul manifestării „adeziunii“ în regimul socialist. De aceea, Românii nu o duc mai bine, cum ne „aburea“ Viorel Roman când încerca să ne inducă o stare de halucinaţie dându-ne pe la nas cu aromele „unirii cu Roma“ şi cu valenţele civilizaţiei occidentale, ale cărei modele, norme şi actanţi sociali ne-au invadat, între timp: consumatorii de droguri, de ţigări, de alcool, ridicarea prostituţiei la rang de meserie care să fie legiferată de stat, ridicare corupţiei la rang de politică a clicocraţiei cleptocrate, acceptarea poponarilor printre oamenii normali, acordarea de drepturi pentru minorităţile etnice mai mari decât are majoritatea – deşi în ţările occidentale minorităţile etnice nu sunt recunoscute – etc. etc. Apropo, dacă este atât de bine în Occident, de ce Viorel Roman nu stă numai în Germania şi face naveta Bremen-România?! Ce fel de „consilier academic“ este el, dacă stă mai mult în România?! Iar universitatea din Bremen, din Germania – ţară preponderent protestantă –, îl plăteşte ca să facă propagandă catolică în România?! Chiar aşa de filotimi să fie nemţii?! Sau se folosesc de Viorel Roman, printre alţii, ca să ne-o plătească pentru că i-am bătut în cele Două Războaie Mondiale?! Nu-i mai puţin adevărat că, atunci când publicam în revistele d-lui senator P.R.M. Eugen Florescu, l-am întrebat „de ce îl publică şi pe Viorel Roman, care, după părerea mea, este un agent de influenţă – e-adevărat, slab – care încurcă lucrurile prin ţară!“ „Asta e şi mărturisirea lui despre sine, că e agent de influenţă – mi-a replicat d-l Florescu –; ba, mai mult, a recunoscut-o, aici, în redacţie faţă de martori!“ „Chiar aşa?!“, m-am mirat eu. Ei, bine, Viorel Roman încă are vad la unele publicaţii, şi tot aşa, alături de cei care l-au încondeiat adesea.

E-adevărat că asemenea consideraţii NU fac obiectul preocupărilor omului de rând şi nici ale multor intelectuali, din păcate, pentru că sunt terorizaţi psihologic şi pecuniar cu scumpirea energiei electrice, a gazelor naturale şi a petrolului, scumpire şi spaimă care se răsfrâng în viaţa lor cotidiană prin creşterea preţurilor, prin creşterea angoaselor aduse de ziua de mâine, prin creşterea lehamitei, prin absenteism electoral, prin scăderea rezistenţei agresiune şi prin creşterea docilităţii în faţa guvernanţilor. Adică s-a ajuns exact la obiectivul urmărit de guvernanţi prin sărăcirea deliberată a poporului: obţinerea obedienţei, supuşeniei maxime, ca să fure ei în voie instaurând democraţia. Iar cui nu-i convine, să-şi ia lumea-n cap: să emigreze în Italia, Spania, Israel, Grecia, Cipru etc., să devină sclavii moderni ai patronilor de acolo, iar în locul românilor să aducă alţi muncitori, din Turcia, India, Pakistan, China etc. Şi, la adăpostul acestui intern terorism de stat, practicat de guvernanţi contra propriului popor, harta României este croită după directivele organismelor mondialiste externe – organisme din care face parte şi Vaticanul –, cărora actuala clasă politică li se supune orbeşte spre a-şi păstra privilegiile la care au parvenit după Retrovoluţia din decembrie 1989, prin instaurarea capitalismului sălbatic, fie el şi „de cumetrie“, cum l-a caracterizat ex-preşedintele Ion Iliescu.

Este necesar să relev, ca o minimă concluzie, că marele nostru ministru de Externe Nicolae Titulescu – cel mai mare diplomat al Europei interbelice şi, poate, al lumii din acea vreme –, şi-a pregătit pentru tipar celebra şi mereu actuala lui carte Politica externă a României, dar lui Titulescu i-a interzis tipărirea, sub ameninţarea că i se va retrage cetăţenia română, chiar premierul Gheorghe Tătărăscu – preşedintele de atunci al P.N.L.! Cartea a fost publicată în 1994 şi republicată în 2008, de un colectiv condus de istoricul George G. Potra, dar în jurul ei s-a păstrat o tăcere mormântală. Cu acest tezaur de idei moştenit de la marele nostru înaintaş, dar ignorat deliberat, cu atât mai tragică este situaţia de azi, când politica externă a ţării a ajuns pe mâna unor imbecili, care, după caracterizarea analistului Valentin Stan, „constituie un pericol pentru securitatea naţională“.

* Vezi Booker, Christopher; North, Richard, Uniunea Europeană sau Marea Amăgire: istoria secretă a construcţiei europene, Editura Antet, 2004.

20 iulie 2008

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU