TRANSILVANIA ÎN PLASA OCULTEI INTERNAŢIONALE (3)

Vasile Zarnescu

Episodul al doilea aici

5. Mitropolitul Nicolae Corneanu – vector

al războiului axiologic contra României

Cazul lui Viorel Roman şi al celor care critică Biserica Ortodoxă Română pentru că ar fi „primitivă, conservatoare, compromisă pentru că a colaborat cu comunismul“ etc., etc., se subsumează acestui gen de acţiuni subversive antiromâneşti, ca părţi componente ale războiului axiologic dus contra României. Un exemplu extrem de nociv prin marea lui vitalitate îl constituie faptul că Alexandru Paleologu, ambasadorul „golanilor“, inventase, prin februarie 1990, pretinsa „telegramă de felicitare a lui Nicolae Ceauşescu de către Patriarhul Teoctist“. Această imprecaţie a fost copios folosită de către şeful Bisericii Catolice Orientale de Rit Bizantin (aşa-numita „greco-catolică“), cardinalul Alexandru Todea, care, în iunie 1991, răspunzînd la întrebarea „Ştiţi că Prea Fericitul Patriarh Teoctist i-a aruncat mănuşa papei Ioan Paul al II-lea. Au fost ecouri ale acestui gest?“, a răspuns: «Da, Mitropolitul Corneanu din Banat s-a desolidarizat de el, iar străinii nici n-au vrut să audă. Nici că putea să facă o declaraţie mai bună Patriarhul, pentru că unul mai compromis decît el nici nu există. Dacă n-ar fi decît faptul că în ultimul moment, după ce la Timişoara muriseră atîţia tineri, i-a trimis o telegramă de „adeziune“ lui Ceauşescu şi tot ar fi mult. Asta-i bătaie de joc şi de Dumnezeu»³⁸. Această minciună – „înflorită“ total necreştinesc, dar în mod tipic iezuit de către (greco-)catolicul Todea şi acceptată de „ortodoxul“ Nicolae Corneanu – a fost difuzată în Occident inclusiv într-un film realizat de David Ersig şi este iterată consecvent în unele publicaţii româneşti. Un exemplu este şi Radu Pătârlăgeanu, care reuşeşte să însăileze această propoziţie: «Teoctist, „felicitatorul“ din ’89, este intolerant în privinţa altor culte – ca greco-catolicii şi protestanţii – care constituie majoritatea populaţiilor şi liderilor politici din vest»³⁹ (sic). Nu contează faptul că toate acestea sunt inepţii, ci contează că repetarea sistematică a minciunilor le induce o potenţială credibilitate. Astfel că cei fără suficient discernămînt încep, după un timp, să le considere adevăruri, drept consecinţă a acestei tehnici de manipulare, exersată cu succes de propaganda nazistă.

Mitropolitul Nicolae Corneanu, ca cavaler de Malta, este niţeluş francmason, iar ca mitropolit este şi mincinos, căci, pe de o parte, ştia adevărul, iar, pe de altă parte, ca fost preot greco-catolic⁴⁰, manifestă fariseismul propriu catolicilor, implicit al catolicilor orientali, precum Matei Boilă, Ioan Moisin ş.a. De aceea trebuie să îl privim mai de aproape. Sorgintea sa greco-catolică explică atît „desolidarizarea“ de Patriarhul Teoctist – încă din 1991 –, cît şi duplicitatea, cameleonismul său, deoarece a trecut prin valurile istoriei ca un Hopa-Mitică. Într-adevăr, într-un articol publicat acum patru ani în România Mare⁴¹ – revista dovedind, inclusiv înacest caz, premoniţie, obiectivitate şi justeţe în orientarea adoptată – era etalată cariera „politică“ a Mitropolitului Nicolae Corneanu, relevîndu-se că fusese, rînd pe rînd, cu ţărăniştii, cu legionarii, cu comuniştii de după 30 decembrie 1947, cu comuniştii lui Ceauşescu, cu monarhiştii⁴² de după 22 decembrie 1989 şi, evident, cu „ţărăniştii“ dinainte-şi-de-după 17 noiembrie 1996. Mai mult decît atît, aşa cum hibridul greco-catolic – un „cult“ cu caracter politic şi nu teologic –, instituit de habsburgi, fusese calul troian al catolicismului în Transilvania, tot astfel ex-greco-catolicul Nicolae Corneanu este calul troian al Vaticanului în interiorul Bisericii Ortodoxe Române. Din fericire, aşa cum am relevat în studiul „Impostura cultului ex-greco-catolic“, cultul greco-catolic s-a dovedit a fi, în vremea corifeilor Şcolii Ardelene, calul troian al Ortodoxismului românesc în interiorul Vaticanului – motiv esenţial pentru care au fost persecutaţi de către liderii cultului, precum a fost, printre alţii, episcopul de tristă amintire Ioan Bob. [Dintre opiniile cele mai recente şi mai echidistante pe această temă, vezi Zeno Millea, Ungaria dualistă şi „pericolul românesc“ – documente secrete, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, pag. 40, 61-63 şi passim].

Acest statut duplicitar este confirmat indubitabil de „înţelegerea“ manifestată de către Nicolae Corneanu în aplicarea principiului restitutio in integrum. El a fost primul ierarh „ortodox“ care a retrocedat prompt cele mai multe biserici catolicilor orientali – în mod nejustificat, de altfel, ţinînd cont de numărul lor insignifiant –, făcînd o breşă şi silindu-i, în urma exemplului său „ecumenic“, şi pe alţi ierarhi ortodocşi să retrocedeze cîte ceva din fostul patrimoniu. De asemenea, în acest sens este semnificativ faptul că, după apariţia articolului demascator din România Mare, toţi liderii gălăgioşi de acum ai catolicilor orientali (adică ex-greco-catolici) au tăcut chitic: nu au sărit nici în apărarea sa, din spirit „ecumenic“, dar nici, dimpotrivă, să-l acuze, ca ierarh ortodox, că a colaborat cu Securitatea. Dar asta nu înseamnă că ex-greco-catolicii „dormeau pe ei“. Nu, de vreme ce ei fuseseră activi şi în „catacombele comuniste“ – cum le place să se laude unor Ioan Ploscaru, George Guţiu, Matei Boilă, Ioan Moisin etc. Activismul lor prozelitist se manifestă mai acerb în aceste vremuri ale pescuitului în ape tulburi. Elocvent, sub acest aspect, este faptul că autorii respectivului material biografic despre Mitropolitul Nicolae Corneanu au vrut să-l publice într-un ziar local. Întrucît, însă, în urbe se aflase de această intenţie, apăruse riscul ca forţele oculte care îl propulsau şi îl susţineau pe Nicolae Corneanu în postura de disident – pentru a se motiva „necesitatea“ schimbării conducerii şi a „înnoirii“ Bisericii Ortodoxe Române în sensul aggiornamento-ului catolic – să treacă la violenţe contra redacţiei; existau indicii că se intenţiona devastarea sediului, dacă apărea în ziar acel articol. În consecinţă, s-a apelat la Româmia Mare, care dovedise că este imbatabilă.

În schimb, acum, în cadrul acestei extrem de agresive campanii de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române, de „demascare“ a „colaborării“ unor preoţi ortodocşi cu Securitatea – deşi, vorba lui „Alcibiade“, ar trebui să spunem „… cinste lor, dacă în felul acesta au apărat Ţara de toate liftele spurcate!“⁴³ –, acum, ziceam, Nicolae Corneanu este dat ca mare exemplu atît pentru că a retrocedat bisericile, cît şi pentru „sinceritatea“ sa de a se recunoaşte – tardiv, e-adevărat, dar spăşit, ca un autentic iezuit – drept colaborator al Securităţii.

Cazul Mitropolitului Nicolae Corneanu este un exemplu tipic a ceea ce se numeşte „dublu standard“ – o optică ipocrită, cinică şi versatilă a Occidentului, despre care în România Mare s-a scris frecvent.

Nicolae Gavriliu, fost ambasador al României la Washington şi la Tokio, avansează o definiţie a acestei sintagme: «În politică, dublu standard e considerat atunci cînd două fenomene identice (sau relativ identice) sunt tratate în moduri diferite. De regulă, politica dublului standard e aplicată de „cei mari“ şi puternici faţă de „cei mici“ şi slabi»⁴⁴. Şi autorul analizează, sub acest aspect, modul cum s-au comportat S.U.A. faţă de România în problema acordării „clauzei naţiunii celei mai favorizate“: exact invers faţă de cum au procedat cu China, deşi ambelor state li se imputau aceleaşi neajunsuri provocate de regimul totalitar.

Un alt exemplu, în acest sens, este Winston Churchill: deşi ştia că aviaţia nazistă va bombarda în ziua X la ora Y oraşul Coventry, nu a luat – „din raţiuni de stat“ – nici o măsură pentru a salva locuitorii. Aceştia au pierit în cea mai mare parte, căci oraşul a fost, practic, ras – germanii ajungînd să vorbească, în cadrul propagandei naziste, de „coventryzarea“ oraşelor britanice. E drept că, după război, a fost discret criticat pentru că „şi-a asumat rolul lui Dumnezeu“ şi a fost debarcat de la conducerea Angliei⁴⁵; dar atît. Winston Churchill nu judecat că a fost criminal de război, sau măcar criminal de rînd, mai ales că era recidivist: în 1917, pe cînd era Comandantul Amiralităţii Britanice (!), a aranjat scufundarea transatlanticului britanic Lusitania, cu 128 de americani la bord. Şi a făcut-o deliberat, pentru că făcea politică în stil mare: prin crima asta voia să determine S.U.A. să intre în Primul Război Mondial⁴⁶. Tot din acest motiv respectiva înscenare criminală a fost reeditată, într-un caz notoriu, de către F. D. Roosevelt: deşi ştia – ca şi Edgar Hoover, şeful F.B.I.⁴⁷ – că portavioanele Japoniei imperialiste vor ataca baza navală americană de la Pearl Harbor, în mod deliberat a lăsat să se producă tragedia. Iar aceştia sunt consideraţi numai ca mari oameni politici, nu şi ca mari criminali ai unor state mari. În schimb, senatorii evrei-americani Alfonso d’Amato şi Cristopher Smith ţin morţiş să-l considere criminal de război pe Mareşalul Ion Antonescu – deşi el i-a protejat pe evrei, lăsîndu-i în oraşele Ţării la curăţat zăpada, în loc să-i trimită în prima linie a frontului –, dar nu îi consideră criminali, cum sunt realmente, pe generalii americani care au martirizat Vietnamul.

Se încearcă acum aplicarea „dublului standard“ şi în cazul trădătorului Ion Mihai Pacepa, despre care un fost ofiţer de contraspionaj, Viorel Baruţiu, relevase: „… Dacă avem în vedere şi contractele dezavantajoase pentru ţara noastră încheiate cu partenerii străini, pagubele aduse economiei naţionale de Pacepa sunt mai mari decît cele produse de inundaţii şi cutremure la un loc. Iată cît de periculos este un agent străin ajuns într-un post important şi iată motivaţia culpabilizării S.R.I.-ului. Despre ziarul Evenimentul zilei, ce să mai spunem? Se naşte fireasca întrebare: avem nevoie sau nu avem nevoie de organe de informaţii şi contrainformaţii? Care-i mai periculos, un individ care a colaborat cu fosta Securitate sau cel recrutat de spionajul străin? Precizînd că fiecare se va duce la cel cu care a colaborat, las cititorilor dreptul să tragă concluzia“⁴⁸.

Relevant este şi cazul lui Moses Rosen, care, la înscăunarea lui ca rabin-şef în 1948, scria următoarele: „Soarta noastră, viaţa noastră sunt indisolubil legate de aceea a forţelor care apără pacea, în fruntea cărora se află Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Nu este o simplă coincidenţă faptul că tocmai patria socialismului, apărătoarea tuturor popoarelor, este vajnica şi neînfricata luptătoare pentru izbîndirea idealului nostru milenar, acela al realizării statului israelit. Vedem şi aici cu claritate cine sunt duşmanii şi cine sunt prietenii noştri. (…) Îl rugăm (pe ministrul cultelor de atunci – n. ns.) să primească asigurarea hotărîrii noastre de a fi colaboratorii loiali şi credincioşi ai democraţiei populare din R.P.R. şi de a face din biserica noastră o biserică a poporului“⁴⁹. E-adevărat că, ulterior, fiind de meserie evreu, Moses Rosen a avut grijă, în cadrul colaborării cu regimul, să facă şi puţin comerţ, vînzînd cererile de emigrare ale coreligionarilor lui, dar dîndu-se şi „luptător pentru libertate“, pentru că îi ajuta pe aceştia să ajungă în lumea „liberă“. Apăruse chiar o butadă-ghicitoare: „– Care este calea trecerii de la capitalism la socialism? – Revoluţia! – Dar care este calea trecerii de la socialism la capitalism? – Israelul!“. În schimb, nimeni nu l-a incriminat pe Moses Rosen şi pe şefii (şi clerul) altor culte religioase că au colaborat cu comunismul şi Securitatea, cum se face (îndeosebi acum) numai cu Biserica Ortodoxă Română. Moses Rosen a colaborat mai ales cu Mossad-ul, deoarece fiecare evreu, din toată lumea, este obligat să colaboreze cu acesta, cum arată Victor Ostrovsky⁵⁰.

În toate timpurile, autorităţile tuturor cultelor au colaborat cu autorităţile laice ale statelor în care fiinţau – aceasta este în natura normelor organizatorice, de la cele incipiente din triburi pînă la cele existente în statele moderne. Este deja notorie triada C.I.A.-papa Ioan Paul al II-lea-Sindicatul Polon Solidaritatea. E mai puţin – sau, pentru unii, chiar deloc – cunoscut faptul că, în România, ambasadele unor mari puteri sunt înţesate cu membrii ai unor culte şi secte religioase – secte care inclusiv în ţara noastră sunt ilegale. Devine, astfel, explicabil de ce România a fost criticată⁵¹ în vara anului 1997 pentru că nu ar respecta libertăţile religioase – critică subsumată, în fond, războiului informaţional şi informativ dus împotriva României. Fireşte că, printre cultele enumerate în respectivul reproş au figurat şi ex-greco-catolicii. Ca atare, devine explicabilă şi agresiunea concertată împotriva Ortodoxiei Române, care, dintotdeauna, împreună cu Armata şi cu Serviciile Secrete, a fost unul dintre pilonii⁵² principali ai structurii de rezistenţă a poporului român.

Criticaştrii acerbi ai Bisericii Ortodoxe Române – atît din diasporă, precum consilierul academic Viorel Roman-Lobbystul din Bremen, ex-greco-catolicul Octavian Bârlea-Denigratorul din München, subordonatul Bisericii Albe Ruse din New York, preotul ortodox Ion Apostolescu din Paris, cît şi din ţară, ca Mitropolitul Nicolae Corneanu-Cameleonul, senatorul „pederist“-Radu Budeanu-Năpîrlitul (fost comunist), ziaristul-delator Sorin Roşca-Stănescu-Ciripoi, Dorin Tudoran-Desţăratul, Mircea Mihăeş-Mondialistul, Nicolae Manolescu-infatuatul, chitaroidul Ion Zubaşcu-Zdrăngănici, Gabriel Andreescu-Impostorul, dr. Vasile Marcu-Agramatul⁵³, Ioan Moisin-Imprecatorul, Matei Boilă-Incitatorul ş.a., ş.a. – toţi aceştia sunt, fie că o ştiu sau nu, mercenarii angajaţi în războiul atipic, axiologic dus de oculta internaţională împotriva României, în scopul desfiinţării ei ca stat naţional, unitar, suveran şi independent.

Putem încheia acest studiu printr-o concluzie lapidară formulată de Radu Theodoru: „Biserica Ortodoxă formează una dintre ţintele principale ale strategiei papale în alianţă cu francmasoneria condusă de ocultă. Atacul dat de francmasoni ca Alexandru Paleologu Bisericii Ortodoxe Române, incriminările răposatului rabin Moses Rosen, aţîţările interconfesionale din Transilvania şi rolul trist de spărgător de unitate spirituală jucat de preoţimea greco-catolică fac parte din scenariul papalo-ocult, scenariu în care bună parte din oficiali fac figuraţie plătită, asumîndu-şi un statut de înaltă trădare“⁵⁴.

NOTE

38) Cuvântul, 25 iunie 1991, apud Dan Zamfirescu, op. cit., pag. 17-19, 176-177; vezi şi Ziua, 3 mai 1997, pag. 6.

39) Radu Pătârlăgeanu, „N.A.T.O., cu cărţile pe faţă“ în România liberă, nr. 21-95, 17 iunie 1997, pag. 5; vezi şi Dorin Tudoran, „Acefalie şi autocefalie“, în România literară, nr. 23-29 iulie 1997, pag. 11.

40) Radu Negru, „Î.P.S. Nicolae Corneanu a fost, în tinereţe, greco-catolic!“, în Atac la persoană, nr. 6, 17 noiembrie 1997, pag. 15.

41) *** „Mitropolitul care vrea să-l încoroneze pe asasinul Mareşalului Antonescu / Apel al Comitetului de iniţiativă pentru cercetarea abuzurilor şi nedreptăţilor săvîrşite de Mitropolitul Nicolae Corneanu în perioada 1961-1994“, în România Mare, nr. 201, 13 mai 1994, pag. 1.

42) Şerban Cionoff, „Un indiscutabil atac la adresa a două instituţii fundamentale ale statului de drept – Armata României şi Biserica Străbună“, în Dimineata, nr. 264, 14 noiembrie 1997, pag. 1-2; vezi şi grupajul lui Ion Zubaşcu, referitor la Mitropolitul Nicolae Corneanu, în România liberă, din 21 iunie 1997, pag. 7.

43) România Mare, nr. 384, 21 noiembrie 1997, pag. 2.

44) Nicolae Gavriliu, „Politica dublului standard (1)“, în România Mare, nr. 301, 12 aprilie 1996, pag. 8.

45) Reginald V. Jones, Un război ultrasecret, 1939-1945, Editura politică, Bucureşti, 1983, pag. 171-181.

46 Colin Simpson – The Lusitania, Braun Little, Boston, 1972, pag. 157, apud James Perloff – În umbra puterii, Editura Tehnică, 1997, pag. 34-35.

47) Din literatura bogată a problemei, vezi Duşko Popov – Spion contraspion, Editura RIN, Bucureşti, 1993, pag. 149-201.

48) Viorel Baruţiu, „Trădătorii de ţară şi-au reluat ofensiva“, în România Mare, nr. 137, 19 februarie 1993, pag. 14.

49) Vezi „Rabinul Moses Rosen pupă poala popii Stalin şi mantaua glorioasei Armate Roşii“, în România Mare, nr. 178, 3 decembrie 1993, pag. 14.

50) Victor Ostrovsky, Claire Hoy – MOSSAD „Academia înşelăciunii“, Editura Globus, Bucureşti, 1993, pag. 9 şi passim.

51) Mediafax, „În România se înregistrează încălcări ale libertăţii de religie (sic)“, în Adevărul, nr. 2231, 24 iulie 1997, pag. 16; vezi şi Oglinda din 25 iulie 1997.

52) Dr. Ioan Ardelean, „’Mituri securiste’? (II)“, în Românul, nr. 50, 15-21 decembrie 1997, pag. 5.

53) Dr. Vasile Marcu, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), Editura Crater, 1997, passim.

54) Radu Theodoru – România ca o pradă, Editura ALMA, 1997, pag. 335.

Decembrie 1977

Iulian A. Postatu

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile ZĂRNESCU