TRANSILVANIA ÎN PLASA OCULTEI INTERNAŢIONALE (2)

Vasile Zarnescu

Episodul întâi aici

2.4. Paradigma manipulării

Deocamdată, însă, esenţial este să descoperim paradigma propagandistică a manipulării şi dezinformării aplicată de The Economist: ea este aceeaşi cu cea formulată de ministrul propagandei naziste, Goebbels, şi anume că o minciună repetată mereu sfîrşeşte prin a fi crezută (metodă demonstrată pe cazuri concrete în lucrarea Minciuni mass media). Şi, într-adevăr, The Economist nu face decît să „ţină la zi“ minciuna The Clash of Civilisations – care este o penibilă bîlbîială cu pretenţii politologice –, prin care se împarte în două Europa – inclusiv România şi Ucraina – după linia de demarcaţie religioasă din harta sa.

Pe lîngă faptul că pretinsul studiu este acreditat cu o valoare ştiinţifică pe care nu o are, trebuie reţinut că harta tipărită acolo este inclusă într-un „atlas geostrategic care, în urmă cu 2 ani, se vindea la standul de carte din faţa Centrului N.A.T.O. din Bruxelles“²¹. Dar, pînă să i se inculce valoarea „ştiinţifică“ din articolul lui Huntington, harta respectivă – conţinînd, în esenţă, aceeaşi linie de demarcaţie – a fost publicată în 1991, evident, pentru a pregăti opinia publică să accepte planurile oculte, de către revista germană Bünte²², sub semnificativul titlu de „Geografia Eliberării“ sau „Euroatlas-2000“ – hartă în care se anticipa viitoarea configuraţie politică a Europei şi în care România avea graniţele din 1914.

2.5. Falsitatea „teoriei“ conflictului între civilizaţii

Dar, vorba „anonimului“ din The Economist, ce-ar fi ca yankeul Huntington să tragă linii care să marcheze conflictul dintre yankeii şi „indienii“ din S.U.A.?! De ce nu vorbeşte britanicul The Economist de războiul de secole dintre catolicii şi protestanţii din Irlanda de Nord?! De ce nu vorbeşte despre Germania (predominant lutherană), Ungaria (predominant calvină) şi Vatican, care au alimentat războiul din Bosnia dintre ortodocşi, pe de o parte, şi catolici şi islamişti, pe de alta, manipulaţi şi înarmaţi inclusiv de către Vatican?! Şi observaţi că acum islamiştii sunt aliaţi cu catolicii contra ortodocşilor, nu ca în „teoria“ ocultă şi interesantă – şi, oricum, falsă – a lui Huntington.

„Anonimul“ din The Economist – care ar putea fi protestant – atestă însă iezuitism catolic: laudă Reforma şi Luminismul, curente protestante anticatolice – de sorginte francmasonică (sau, oricum, revendicate de masonerie) –, dar le refuză ortodocşilor simţul dreptăţii, capacitatea de a respecta legile şi alte virtuţi umane, şi trece sub tăcere – crezîndu-ne „proşti“, ca şi Silviu Brucan –, faptul că Reforma şi Luminismul au apărut ca reacţie de protest împotriva împilării, a imoralităţii şi a abuzurilor manifestate de papalitate, de curia papală şi de autorităţile laice ale statelor occidentale iniţial eminamente catolice!

De asemenea, ignoră că au existat Contrareforma şi Inchiziţia, concepute de Vatican ca reacţie antiprotestantă şi aplicate sîrguincios în state catolice ca Spania, Italia, Franţa, Germania, Cehia etc., care dovedeau mult simţ al legii, al drepturilor omului cînd îi ardeau pe rug pe „eretici“ (acum „disidenţi“), indiferent că erau mari intelectuali sau personalităţi istorice ca Giordano Bruno, Jeanne d’Arc, Jan Hus, Miguel Servet, Jacques de Molay, Girolamo Savonarola etc., că erau cărţi importante condamnate prin faimosul Index librorum prohibitorum sau că erau doar animale, ca atît de nevinovatele pisici. Numai în Spania Inchiziţia a pronunţat peste 300.000 de mii de condamnări la moarte, dintre care 30.000 au fost arderi pe rug²³. Apoi, printre indienii din cele două Americi, Inchiziţia a făcut un adevărat genocid, precum, în timpurile noastre, S.U.A. au făcut în… S.U.A., Coreea, Vietnam, Irak. Acestea, fiind, deci, fapte ale civilizaţiei catolice.

După cum ignoră şi faptul că instituirea Inchiziţiei a produs o reacţie promptă în rezistenţa populară, căci, de pildă, Petru Martirul, unul dintre primii inchizitori, e asasinat în 1252, fiind imediat după aceea canonizat sfînt, probabil ca reparaţie „morală“ – după cum, peste secole, catolicul oriental Moisin-Monarhistul pretinde şi el reparaţie „morală“, dar, mai ales, materială. Şi, pentru a marca spiritul de „dreptate“ al catolicismului, este semnificativ că, în anul uciderii inchizitorului, s-a aprobat practicarea torturii pentru descoperirea ereziei prin promulgarea bulei Ad extirpanda de către papa Inocenţiu al IV-lea (vedeţi ce nume fals: Inocenţiu, adică Nevinovatul) – decizia pontificală fiind reconfirmată de papa Urban al IV-lea.

Trebuie să recunoaşteţi că a fi papă, a te numi Inocenţiu şi a institui tortura ca metodă catolică pentru a-i sili pe enoriaşi să recunoască ceea ce nu au comis este nu numai culmea umorului negru, ci şi o veritabilă pedeapsă divină! Cel puţin, după cum am văzut, papa Ioan Paul al II-lea se pregăteşte să pună la Index – sau măcar să dezavueze – Inchiziţia (instituţie care există şi azi, dar sub alt nume). Unii sectanţi neoprotestanţi – iehoviştii, de exemplu, care îşi au sediul central în New York – îl prezintă pe papa Ioan Paul al II-lea ca fiind antihristul, „fiara care se ascunde în spatele numărului 666“, iar în oracolele lui Nostradamus, tot mai în vogă, este enumerat ca fiind antepenultimul papă²⁴.

Într-un interviu referitor la cartea sa Minciunile de bază ale Bisericii Catolice, Pepe Rodriguez, cel mai de seamă cercetător spaniol în problemele sectelor, afirmă: „Nu spun nimic din ce nu s-a mai spus: actuala Biserică Catolică este de nesusţinut. Să-i respectăm pe creştini, dar Biserica a minţit şi încă mai minte“²⁵. După cum se ştie, fenomenul sectant a apărut îndeosebi în arealul Occidentului, unde, chiar în zilele noastre, sectele se înmulţesc într-o proporţie îngrijorătoare – sectele satanice fiind cele mai nocive pentru că acaparează tineretul, viitorul nostru. Or, principala cauză a acestei proliferări o constituie tocmai inconsistenţa spirituală a catolicismului.

Dar, a prezenta, în pragul Mileniului III – cum face un S. P. Huntington sau, pe urmele lui, The Economist –, civilizaţia catolică drept singurul model de urmat, ce înseamnă şi în ce scop se face?!

3. România ca ţintă

În lumea ortodoxă nu a fost nevoie să apară Protestantismul fiindcă nu era necesar să se protesteze contra Bisericii Ortodoxe şi a prelaţilor ei, cum a păţit Biserica Catolică, fiind nevoită să apeleze la „Sfînta Inchiziţie“ ca să îşi apere averile (strînse inclusiv prin vînzarea indulgenţelor) sub pretextul că îşi apără dogmele.

3.1. Obedienţa faţă de plan

În cadrul mediatizării acestor idei confecţionate în mod ocult şi cu aparenţă de ştiinţificitate, ele sunt prezentate ca fiind deja axiome faţă de care „nu putem să ne opunem“ – cum s-a exprimat tendenţios un lider (greco-)catolic referitor la caracterul implacabil al vizitei papei în România – şi repetate insistent, pentru a crea cititorilor sentimentul de „deja cunoscut, familiar, elementar“, astfel ca, treptat-treptat, să li se inoculeze un anumit fatalism şi acea inerţie anesteziantă care provoacă apatia, lipsa de împotrivire la ceea ce le este prezentat ca fiind inevitabil. Această metodă psihologică de manipulare (adaptată la condiţiile locale şi combinată uneori cu tehnici parapsihologice), des uzitată de anumite instituţii specializate în manevrarea maselor, este folosită acum inclusiv pentru a prezenta, printre altele, restaurarea monarhiei ca fiind „singura soluţie“ pentru a ieşi din marasmul în care a fost dirijată în mod ocult România.

În acest domeniu, un clasic exemplu de agent de influenţă – dar şi de „răspîndac“ în terminologia Academiei „Caţavencu“ – îl constituie „prof. dr. VIOREL ROMAN, consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“, cum semnează de fiecare dată ca să impresioneze cititorii. În articolul „O nouă opţiune europeană?“ se exprimă astfel:

«… Occidentul a împărţit deja, în mod tacit, vechea Europă de Est, fostul lagăr administrat de Moscova, în Grupul de la Vişegrad, al ţărilor romano-catolice, şi în Trilaterala ortodoxo-balcanică, care va avea de străbătut un drum lung pînă la a fi compatibilă cu Apusul. Cei mai pudici numesc Polonia, Ungaria şi Cehia „ţările de nord“, iar Bulgaria, Iugoslavia şi România „ţările de sud“ din estul Europei, cu deosebirile cu care suntem familiarizaţi: în sud – subdezvoltare şi duşmani, în nord – bunăstare şi prieteni. De aceea, alegerile din cele trei ţări balcanice ar fi trecut aproape fără a fi observate, dacă la Bucureşti şi la Sofia nu ar fi cîştigat formaţiunile declarate prooccidentale şi anticomuniste ale d-lor Emil Constantinescu şi Petăr Stoianov. (…) Şi, ca şi în trecut, vest-europenii sunt obligaţi să se orienteze, deci, spre Bulgaria, peste România, (…) preşedintelui României revenindu-i din nou un rol foarte important atît din perspectiva Occidentului, cît şi din cea a Rusiei, ca în trecut regilor din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul de la Bucureşti. La alegerile prezente, ne dezvăluie Mircea Dinescu într-un amplu comentariu pentru săptămînalul hamburghez Die Zeit, au venit la Bucureşti, să sprijine campania prezidenţială, specialişti americani electorali, fostul preşedinte George Bush şi chiar consoarta preşedintelui Clinton, desigur, inspiraţi de ambasadorul american în România, Alfred Moses, prieten de nedespărţit al d-lui Ion Iliescu. Pe de altă parte, Emil Constantinescu culege, se pare, fructele politicii defunctului arhitect al Convenţiei Democratice. Fostul preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, Coposu, era pentru o politică clar europeană, tradiţională. Prin (greco-)catolicismul său, era oarecum imun la fascinaţia protestantă, baptistă a lui Bill Clinton sau a aşa-zisei supremaţii evreieşti, emanată de Alfred Moses şi Petre Roman. Emil Constantinescu este ortodox şi, după cum a demonstrat, nu are nimic împotriva influenţelor de pe alte continente, recomandîndu-se electoratului şi într-o poză cu Statuia Libertăţii din New York în fundal. Opţiunea sa monarhistă este ambiguă. Încă nu este clar dacă vrea monarhie sau o poziţie „regală“ a Preşedinţiei. Schimbarea de regim politic nu are nimic de-a face cu ofertele sau programele politice şi chiar mai nimic cu rezultatele sau performanţele concrete, ci are loc atunci cînd Poporul, alegătorii s-au săturat de vechiul regim – indiferent dacă a fost bun sau rău. Acest adevăr electoral elementar, bine cunoscut în ţările apusene cu tradiţii democratice, a fost pus la grea încercare, pe 17 noiembrie, şi la Bucureşti. Dar deja putem afirma, indiferent de rezultatul alegerilor, că situaţia politică din ţară este una nouă: o nouă opţiune europeană?» (sic)²⁶.

Am citat exact şi suficient din articol pentru a fi mai evidente „ideile“ (exigenţele limbajului academic ne împiedică să folosim un nume propriu) d-lui „prof. dr. VIOREL ROMAN, consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“. Pentru că, deşi îi desfide pe coreligionarii lui Petre Roman, Viorel Roman ne consideră – ca şi Silviu Brucan – la fel de proşti, ca dovadă fiind, pe de o parte, enormităţile pe care ni le serveşte cu nonşalanţă şi care ar fi trebuit publicate la rubrica „Gîgă“ şi, pe de altă parte, fiindcă în alte dăţi scrie lucruri deştepte. Viorel Roman este licenţiat al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, dar îl deranjează această calitate şi de aceea şi-o etalează pe aceea de „consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“. Sună mai vest-european şi – crede el – îi dă dreptul (printre celelalte drepturi ale omului, pentru care militează vest-europenii, cum ar fi drepturile homosexualilor) să se exprime superior-zeflemist („consoarta preşedintelui Clinton“) ca să creadă cititorii că este „mare“ de vreme ce o „ia de sus“ pe nevasta preşedintelui celui mai puternic stat din lume; sau, ca să folosim titlul unui editorial al lui M. Dinescu, iată că mai apare încă „un mişel care ne ia cam de sus“ – care vrea să ne „dicteze“, cum spunea S. Brucan, într-un interviu cu Ilie Şerbănescu, despre Michel Camdessus, directorul executiv al Fondului Monetar Internaţional²⁷.

Dar, chiar dacă nu este evident la prima citire şi un neavizat ar putea fi dus cu preşul, totuşi, ce altceva decît „abureală“ este să susţii că este un „adevăr electoral elementar, bine cunoscut în ţările apusene cu tradiţii democratice“, faptul că „Poporul schimbă regimul politic nu în funcţie de ofertele electorale, ci atunci cînd se satură de el, indiferent că a fost bun sau rău“?! Paremiologia românească are şi acest proverb: „Cîinele, de prea mult bine, turbează!“ Să înţelegem că popoarele din S.U.A. şi, în general, din Vest, au turbat de bine ce le este şi schimbă regimurile doar aşa, pentru că le este prea bine?! Pentru că la asemenea concluzii absurde ne duce „raţionamentul“ d-lui „consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“.

3.2. Atacarea ortodoxiei

Fireşte, nu putem aici şi acum să demontăm – deşi ar fi meritat – fiecare propoziţie şi să arătăm absurditatea cu care vrea să ne îmbrobodească d-l „prof. dr.“, dar, s-a observat, credem, că Viorel Roman brodează pe canavaua lui Huntington, preluată de The Economist: încă de la începutul articolului, ca să-i dea valoare de axiomă, porneşte de la falsa premisă că „Occidentul a împărţit deja, în mod tacit, vechea Europă de Est“ în cadrul demarcării largi „catolicism contra ortodoxie (şi islamism)“, după care introduce „duşmanii“, printre aceştia figurînd şi România. De ce ar fi acum România un duşman al Germaniei, de exemplu, cînd România a fost prima ţară – dintre cele foste socialiste – care a reluat relaţiile diplomatice cu Germania – în 1967, fiind prima aplicare a conceptului de Östpolitik – şi, apoi, a dezvoltat continuu relaţiile economice, culturale etc.?! Apoi, bate şaua să priceapă iapa în legătură cu casa de Hohenzollern, doar trăieşte în Germania. E locul să amintim că România a avut un rol important în politica externă nu în timpul „regilor din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul de la Bucureşti“, ci în timpul lui Nicolae Titulescu şi al lui Nicolae Ceauşescu (lăudat recent chiar de către S. Brucan). Şi vă rog să remarcaţi că însăşi alocuţiunea dintre ghilimele este o făcătură: a spune „regii din dinastia de Hohenzollern“ înseamnă că ar mai fi existat şi alţi regi, din altă dinastie, ceea ce este fals; la fel, a spune „pe tronul de la Bucureşti“ înseamnă că alţi membri ai dinastiei ar fi domnit pe alte tronuri, ceea ce este la fel de fals – ca tot articolaşul lui V. Roman, un material de umplutură, ca să spună şi el ceva despre alegeri. Oricum, fraza finală este „curat“ din Caragiale: „deja putem afirma, indiferent de rezultatul alegerilor, că situaţia politică din ţară este una nouă“ – adică, indiferent dacă ar fi cîştigat fosta putere sau actuala putere, situaţia este tot nouă! Păi, atunci, ce rost mai au alegerile? Şi cum ar fi putut situaţia să fie deja „nouă“ dacă ar fi cîştigat tot vechea putere, care ar fi menţinut vechea situaţie?! Dar d-l „prof. dr.“ are „logica“ lui specială, de economist român-renegat-emigrat în Occident şi nu ne putem pune mintea cu el, căci, vorba unui alt proverb românesc, „… are mintea odihnită“.

Dar, pentru a vedea mai bine cum insinuează propaganda pentru care este plătit, este important şi să analizăm această propoziţie în panegiricul făcut lui Corneliu Coposu: „Prin (greco-)catolicismul său, era oarecum imun la fascinaţia protestantă, baptistă a lui Bill Clinton sau a aşa-zisei supremaţii evreieşti, …“. Cum adică „era oarecum imun“?! Ca în bancul cu olteanul întrebat în tren de controlor: „Ai bilet?“ „Nu prea am!“, răspunde acesta – evident, pentru a lăsa loc de negocieri cu „naşul“. Aşa şi aici: „oarecum“ ne aminteşte că „(greco-)catolicul“ Corneliu Coposu l-a trimis în S.U.A. pe deputatul Petru Dugulescu. Acest Petru Dugulescu, preot baptist, după ce a făcut „misionariat“ cîţiva ani în S.U.A., după Revoluţia din 1989, strecurat în cohorta de evanghelişti care ne-a invadat ţara, a revenit în România cu diverse „misiuni“ şi a devenit prompt deputat²⁸ de Timişoara al P.N.Ţ.C.D. încă din prima legislatură, fiind reales în noiembrie 1996. În aceşti ultimi ani, fiind el „misionar“ baptist, a călătorit des în S.U.A., acuzînd Parlamentul şi Executivul că ar fi „neo-cripto-comuniste“, mergînd şi la Bill Clinton, pentru a apela la „fascinaţia“ lui, a-i cerşi sprijin şi a-i pregăti vizitele lui Corneliu Coposu în S.U.A., al căror „succes“ a fost intens mediatizat. Deci, cînd era vorba ca Coposu să fie anti ceva, „(greco-)catolicismul“ său făcea corp comun cu fascinantul baptism-protestant al lui Clinton, iar cînd era vorba să fie anti altceva, corpurile lor se despărţeau – ca să zicem aşa. Aceasta era „marea“ politică a aşa-zisului „senior“ – fostul ţinător al servietei lui Iuliu Maniu (unii erau, într-o vreme, „ţine-cal“, iar alţii, în vremurile mai moderne, sunt „ţine-servietă“). De fapt, prin „comuniunea“ de idei şi acţiune cu U.D.M.R., Corneliu Coposu a fost doar anti-România. Curios este faptul că, după cum singur recunoaşte, V. Roman „a participat ca observator la Revoluţia de la Timişoara şi Bucureşti din 16 decembrie 1989 pînă la 3 ianuarie 1990“ – adică a fost „omul potrivit la locul potrivit“!

Este, totuşi, de reţinut grafia lui Viorel Roman cînd relevă apartenenţa cultică a lui C. Coposu: „(greco-)catolicismul“. Aşadar, cultul „greco-catolic“ găsit pe antetul hîrtiilor emanate de la respectiva Biserică nu este – după cum, implicit, admite V. Roman (ca şi C. Karnoouh) – decît „(greco-)catolic“: adică putem face abstracţie de grecul din paranteză, pentru că de-aia este pus în paranteză – ca să-l ignorăm –, şi să-l luăm în consideraţie doar pe cel ce merită, pe catolic. Prin aceasta, V. Roman recunoaşte că, într-adevăr, fostul cult „greco-catolic“ nu mai există, pentru că s-a catolicizat în întregime, transformîndu-se în opusul a ceea ce a fost iniţial greco-catolicismul²⁹.

Trebuie să reţineţi că această aparentă speculaţie bazată pe grafia unor cuvinte este mai mult decît atît: este o veritabilă contradicţie, dar nu în sensul hegelian – ca izvor al dezvoltării –, ci în cel comun, adică în ceea ce aparent ar avea în sine contradicţia ca degenerescent, inadmisibil, periculos. Adică paradoxul constă în faptul că, aproape de la apariţia revistei, Viorel Roman publică în România Mare, care este – suntem convinşi că nu doar declarativ – o publicaţie proortodoxă, dar unde face propagandă catolică! De altfel, în aceeaşi situaţie se află şi alte publicaţii, ca Românul, Vremea etc.

1. Propaganda – armă redutabilă

Într-adevăr, analiza conţinutului articolelor principale ale lui Viorel Roman relevă că una dintre temele sale – pentru care, atunci cînd a avut cine s-o facă, aşa cum au procedat Ion Marin Almăjan, Ion Cristoiu, Mircea Alexe, Mihai Ungheanu, Radu Bărbulescu ş.a. a fost viguros criticat³⁰ şi, semnificativ, din toate direcţiile –, care le străbate ca un fir roşu, era aceasta: că România nu poate intra în N.A.T.O., în organismele europene etc., dacă nu renunţă la Ortodoxie şi nu adoptă Catolicismul, pentru că religia ortodoxă ar fi veritabila frînă: cum adoptăm Catolicismul, cum ne primesc toţi, iar Vaticanul îşi va înmulţi filialele CARITAS (cele cu sediul la Viena, nu cele de la Braşov şi Cluj-Napoca, să nu păţim şi noi precum cei din Albania). Şi, fireşte, nici nu ar mai revendica fostul patrimoniu, pentru că Vaticanul va fi în România mai ceva ca în Italia, cu care a dus, totuşi, războaie, pe cînd România i-a pus aproape totul la dispoziţie prin acel Concordat – mai permisiv decît cel semnat cu Mussolini! –, considerat act de trădare naţională, deoarece încheierea Concordatului fusese anticonstituţională, antiortodoxă, antipatriotică şi tulburătoare a păcii confesionale³¹ – şi, semnificativ, a fost încheiat şi ratificat prin maşinaţiile greco-catolicilor³². Oricum, Viorel Roman nu scapă nici o ocazie să facă propagandă antiortodoxă, cînd, referindu-se la România, scrie în genul acesta: „… o societate şi o economie dirijate pe un fundal religios bizantino-ortodox nu pot fi transformate peste noapte într-o democraţie occidentală şi o economie de piaţă de esenţă catolică şi protestantă“³³; sau: „Eu sunt convins că, dacă românii ar fi catolici, nu ar fi nici o problemă a integrării lor în Europa“, sau „dacă românii s-ar orienta spre Roma“, sau dacă românii „ar relua dialogul cu Roma“³⁴; sau: „Ortodocşii preţuiesc contemplarea, responsabilitatea colectivă, occidentalii, acţiunea individului. Ambele forme de existenţă creştină îşi au tradiţiile, meritele lor şi binecunoscuta obligaţie de a se uni. Aspiraţia creştinilor orientali spre modernizarea occidentală este desigur autentică, dar îi lipsesc încă voinţa, capacitatea de a se integra în normele vestice“³⁵.

Dispunînd de o bună logistică, îşi diseminează propaganda şi în diasporă, articolele „reprezentative“ apărînd, de exemplu, în publicaţiile româneşti din Germania, Anglia, Elveţia, Suedia etc. Dar, evident, obiectivul-ţintă îl constituie cititorii din România, căci ei trebuie, în mod deosebit, să fie convertiţi la catolicism şi, în genere, la valorile Occidentului – deşi Spengler, care a scris Declinul Occidentului, era german, nu român şi, în nici un caz, comunist.

Pe acest front al războiului informaţional, axiologic şi psihologic remarcăm principalele aliniamente ale propagandei antiortodoxe şi antiromâneşti pe care le folosesc cercurile occidentale, anume că poporului român i-ar fi proprii cîteva tare caracteriologice: abulia (starea „contemplativă“, „lipsa de voinţă“); propensiunea spre comunism şi degrevarea de răspundere (devreme ce „preţuieşte răspunderea colectivă“) cu corolarul lor, lipsa de inventivitate, de iniţiativă, incapacitatea asimilării normelor vestice şi, deci, încremenirea în tradiţionalism, în primitivism – sau „îngheţarea în proiect“, cum spune G. Liicheanu, filozoful-fără-operă, în lucrarea sa autobiografică Apel către lichele³⁶; în rezumat, incapacitatea sa „funciară“ de progres, de modernizare atîta vreme cît nu se uneşte cu Roma. Dar, fireşte, cu condiţia indiscutabilă să accepte primatul papalităţii şi „infailibilitatea papei“. Acest principiu, prin infatuarea sa, este satanic, deoarece, în deplina sa aroganţă, papa de la Roma se consideră locţiitorul lui Dumnezeu pe pămînt – ceea ce este o blasfemie şi, totodată, adeverirea avertismentului că „vor apărea prooroci mincinoşi“. Acest ultim fapt confirmă şi premoniţia lui Spengler, deoarece Occidentul îşi pregăteşte implozia, Ioan Paul al II-lea fiind antepenultimul papă, după prezicerile lui Nostradamus.

O altă dovadă incontestabilă a aplicării de către Viorel Roman a tehnicii propagandistice a lui Goebbels este că unele idei ale articolului din care am citat adineauri, „Actuala Putere legitimează Pactul Hitler-Stalin“, publicat în România Mare (în nr. 363-364), sunt reluate în articolul „Identitatea Naţională şi N.A.T.O.“ (publicat în nr. 370), în articolul „Conflictul româno-occidental“ (din nr. 372) şi, mai ales, în serialul „Tranziţia în România“.

Bazîndu-se pe lipsa acută de timp, pe nebăgarea de seamă şi pe buna credinţă a senatorului Corneliu Vadim Tudor, impertinenţa lui Viorel Roman a ajuns pînă acolo încît să publice acelaşi text cu titluri diferite şi doar cu alte cîteva cuvinte de început schimbate; de exemplu, episoadele din nr. 363-364 sunt identice cu acelea din nr. 375-377. Dar ce contează autoplagierea pentru un „consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania“?! Contează doar efectul propagandei mincinoase a unuia imigrat (venetic) în Occident asupra fraierilor de „acasă“, adică, „orientali“, incapabili să sesizeze subtilităţile dezinformării, care se insinuează inclusiv prin repetiţie, chiar dacă repetarea se face ad litteram doar după trei luni. — Cine mai are timp să reia la citit colecţia revistei respective şi, mai ales, cine are pregătirea profesională necesară pentru a face analiza conţinutului articolelor?! „Analiza conţinutului“ este o metodă sociologică de cercetare aplicată în Occidentul dezvoltat – unde, în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, cu ajutorul ei a fost dezvăluită propaganda mascată făcută în S.U.A. în favoarea Germaniei naziste –, dar mai puţin aplicabilă în România colonizată de azi, cînd oamenii, precum cîinii, au ajuns să caute mîncarea în gunoaie, iar lucrătorii din domeniul cercetării – elita intelectualităţii şi bogăţia inestimabilă a unei naţiuni – să facă greve pentru că nu au de lucru.

După cum se ştie, însuşi cuvîntul propagandă a fost inventat de către Vatican şi l-a pus în practică prin organizaţia sa, numită De Propaganda Fide. Periculozitatea lui Viorel Roman constă în calitatea lui de agent de influenţă, „indiferent“ – vorba lui – că ar fi plătit de Vatican sau de Germania. Deoarece îşi diseminează propaganda nu numai în România Mare, ci în multe alte publicaţii, în conferinţe itinerante în multe oraşe, în apeluri la diferite personalităţi politice – adică în acţiuni tipice pe care le comite un agent manevrat de anumite Servicii Speciale. Or, chiar din rudimentarul articol citat mai sus a reieşit canavaua „ideatică“ a lui Huntington³⁷, publicată în Foreign Affairs, unde publică şi Brzezinski, Kissinger şi ceilalţi din faimosul Consiliu pentru Relaţii Externe (C.F.R.) al S.U.A., după cum relevă James Perloff. Ne cerem, oarecum, iertare faţă de aceşti mari guru ai politicii occidentale pentru că le asociem numele lor cu al lui Viorel Roman, dar asta nu este invenţia noastră, ci realitatea publicistică şi „teoretică“; şi, în plus, ca francmasoni, politicieni şi politologi de „vîrf“, ei sunt versaţi în problemele Serviciilor Speciale, cu care colaborează şi de ale căror servicii beneficiază tot timpul, formulîndu-le şi „comenzi“ speciale, precum acţiuni de propagandă neagră, cenuşie sau albă.

NOTE

21) Cristian Negureanu, „România sub ocupaţie“, în România Mare, nr. 355, 2 mai 1997, pag. 11.

22) Florian Gârz – NATO: Globalizare sau dispariţie?…, pag. 227-229.

23) Victor Kernbach – Biserica în involuţie, Editura politică, Bucureşti, 1984, pag. 221 şi urm.

24) Peter Lemesurier – NOSTRADAMUS – Ultimele revelaţii, Editura Tempus, 1996, pag. 77-80.

25) apud Miguel Bayon, interviul „Biserica nu doreşte să se predea religia în şcoli, ci catehismul“, în El Pais, nr. 7264, 1 aprilie 1997, pag. 26.

26) Viorel Roman, „O nouă opţiune europeană? – Alegerile văzute din Germania“, în România Mare, nr. 333, 22 noiembrie 1996, pag. 10.

27) Vezi şi Tineretul liber, nr. 2066, 3 februarie 1997, pag. 5; Naţiunea, nr. 4, 24-30 ianuarie 1997, pag. 3; Politica, nr. 254, 18 ianuarie 1997, pag. 5; Ultima oră, nr. 90, 16 ianuarie 1997, pag. 1; Dimineaţa, nr. 7, 13 ianuarie 1997, pag. 3; Vremea, nr. 1111, 11-12 ianuarie 1997, pag. 1 şi 3; Oglinda, nr. 565, 9 ianuarie 1997, pag. 3; etc.

28) Despre unele dintre activităţile acestui Petre Dugulescu, vezi interviurile date în închisoare de către col. (r) Traian Sima, în Libertatea, nr. 2209, 9 octombrie 1997, pag. 19, şi în Atac la persoană, nr. 3, 27 octombrie 1997, pag. 15; în schimb, respectivului misionar îi ia apărarea – fără să ştie prea multe despre el – Geo Ciolcan, în Politica, nr. 294, 25 octombrie 1997, pag. 20.

29) Dan Zamfirescu – Războiul împotriva poporului român, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1993, pag. 161-178.

30) Ion Marin Almăjan, „Domnul consilier academic violează istoria românilor“, în Renaşterea Bănăţeană, nr. 960, 26 aprilie 1993, pag. 2; Ion Cristoiu, „O aberaţie prin ROMPRES“, în Evenimentul zilei, nr. 238, 6 aprilie 1993, pag. 1; Mircea Alexe, «„Domnul“ dr. Viorel Roman», în Căminul Românesc (Geneva), nr. 1(45), martie 1993; Mihai Ungheanu, „Provocarea intelectuală şi campania electorală“ în România Mare, nr. 117, 2 octombrie 1992, pag. 8-9; Radu Bărbulescu, „Elucubraţii

postceauşiste la poarta de serviciu a Romei“, în Românul liber, nr. 5, mai 1992, pag. 14; Radu Theodoru, «„Românologul“», în Europa, nr. 45, 15 octombrie 1991, pag. 7-8.

31) PATRIARHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ şi CONCORDATUL, Hotărîre luată de Sfîntul Sinod în şedinţa de la 24 mai 1929, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1929, pag. 23.

32) Valeriu Anania – PRO MEMORIA – Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, 1992, pag. 51; vezi şi Ioasaf Popa, „Al doilea «PUCI» împotriva Patriarhiei Române“, în România Mare, nr. 384, 21 noiembrie 1997, pag. 4.

33) Viorel Roman, „NOUA ORDINE – O contribuţie la situaţia României (II)“, în Puterea azi, nr. 4, 15 noiembrie 1990, pag. 6; idem, „DIE NEUE ORDNUNG (2) – O contribuţie la situaţia României“, în Curierul Românesc (Suedia), nr. 128-130, aprilie-iunie 1991, pag. 12; vezi, similar, în: „Spre Europa (II)“, în România Mare, nr. 178, 3 decembrie 1993, pag. 7; „O Nouă Ordine în lumea veche şi dilema românilor (IV)“, în România Mare, nr. 217, 2 septembrie 1994, pag. 5; idem, nr. 218, 9 septembrie 1994, pag. 5; „Opţiunea occidentală a României“, în România Mare, nr. 121, 30 octombrie 1992, pag. 1 şi 16; „Antisemitismul românesc, diversiune cu vechi tradiţii“, în România Mare, nr. 183, 7 ianuarie 1994, pag. 12.

34) Viorel Roman, „O prognoză pentru România“, în Românul, nr. 37(75), 16-22 septembrie 1991, pag. 1, 3; vezi şi „Cele 12 alternative ale României“, în Renaşterea Bănăţeană, nr. 408, 5 iulie 1991, pag. 1, 10-12; „Imaginea României în Occident. Zece confuzii contemporane“, în Totuşi iubirea, nr. 25(145), iunie 1993, pag. 1 şi 7; „Toate drumurile duc la Roma? România spre Piaţa Comună. Dr. Viorel Roman. Editura Tehnică, 1992“, în Renaşterea Bănăţeană, nr. 787, 29 septembrie 1992, pag. 3; „Antiromânismul“, în Vremea, 17 aprilie 1993, pag. 2; într-un buletin ROMPRES din aprilie 1993; Vremea, nr. 1114, 15 ianuarie 1997, pag. 1 şi 3; „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor“, în România Mare, nr. 160, 31 iulie 1993, pag. 8; „Să recîştigăm demnitatea pierdută a Romei“, în Sfatul Ţării (Chişinău), 26 decembrie 1992, pag. 3-4; „Capcana antimaghiarismului şi diletantismul politic“, în Cuvînt Românesc (Timişoara), nr. 15, martie 1993, pag. 1-8; „Imperiul, Evreii şi Românii (V)“, în România Mare, nr. 202, 20 mai 1994, pag. 7; etc., etc.

35) Viorel Roman, „Actuala Putere legitimează Pactul Hitler-Stalin (6)“, în România Mare, nr. 363, 27 iunie 1997, pag. 20; „Social-democraţia ortodoxă românească“, în România Mare, nr. 175, 12 noiembrie 1993, pag 11; „Românii occidentali şi antisemitismul (1)“, în România Mare, nr. 291, 2 februarie 1996, pag. 9; ibidem, nr. 292, 9 februarie 1996, pag. 21; etc.

36) Gabriel Iuga, «„Apel către lichele“ – o autobiografie», în România Mare, nr. 181, 24 decembrie 1993, referitor la articolul „Liiceanu sau plagiatul ca omor ritual“, publicat în revista ieşeană Neamul Românesc, de filozoful Tudor Ghideanu, articol în care acesta, arată, pe două coloane, cum Gabriel „Liicheanu“ l-a plagiat pe maestrul său, Constantin Noica; similar, vezi şi Achim Mihu – Maestrul şi iedera, Editura Dacia, 1988.

37) Viorel Roman promovează în mod expres această „teorie“ în, printre alte articole, „Primul război religios din Europa modernă (1)“, în România Mare, nr. 288, 12 ianuarie 1997, pag. 8; dar, semnificativ, oarecum chiar înaintea lui Huntington, în „Religiile – sursă de conflict“, în lucrarea colectivă Seminar internaţional, 4-6 iunie 1992, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, pag. 68-89; pentru teza opusă, vezi şi critica recentă a lui Heinz Brill, „Geocultura – un nou factor al politicii mondiale? Samuel P. Huntington şi criticii săi“, în Österreichische Militarische Zeitschrift, nr. 5/1997, apud Timpul – 7 zile, nr. 38-44/1997.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU