Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

TRAIAN BĂSESCU şi-a afirmat încă din 2004 şi apoi reafirmat intenţia de a fi un aşa-zis “preşedinte-jucător”. Asimilând probabil limba lui Shakespeare pe linia iliesciană a lui „madám Teciăr”, preşedintele României - pardon, Şeful Statului (aşa cum îi place, deloc întâmplător, să i se spună) – pare să fi rămas incapabil, de la vremea anunţului şi până astăzi, să sesizeze şi să opereze cu distincţia dintre player şi gambler. Player-ul joacă în echipă, respectând reguli şi orientându-se spre un rezultat colectiv pozitiv. Gambler-ul joacă prin definiţie solitar, el riscă şi este animat, dincolo de banii pe care-i poate eventual câştiga, de ovaţionările plebei însetate de spectacol. Ce a omis concret preşedintele să ne precizeze la momentul autocalificării sale programatice a fost natura jocului, căci el avea, ce-i drept, să “joace”, însă jocul pe care constatăm la 2 ani de mandat că îl practică este “ruleta rusească”, un joc extrem de periculos în care gambler-ul Băsescu riscă cu inconştienţă tocmai acel “Să trăiţi bine!” (slogan populist par excellence) pe care l-a promis românilor în 2004. Ţinta externă constantă în ultimele luni a ieşirilor sale temperamentale incontrolabile şi nătângi din punct de vedere strategic pare să fi devenit Rusia – acea ţară micuţă de la Răsăritul nostru de care aţi mai auzit probabil.

Consecvenţa (altminteri, o virtute, parcă) anti-rusă a domnului Băsescu este probată de nenumărate exemple fără echivoc: de la punerea “exemplară” la punct a unui jurnalist al Federaţiei Ruse la care şeful statului nostru s-a stropşit, spre deliciul maselor, explicându-i apăsat că nimeni nu i-a întrebat de sănătate pe sovietici în anii de ocupaţie post-război a României (de parcă respectivul jurnalist se făcea personal vinovat de regimul lui Stalin din perioada bunicilor săi – raţionament oricum strâmb în pseudo-logica sa, dar interesant de aplicat, ca exerciţiu, unei întregi pleiade de politicieni de pe la noi, inclusiv preşedintele Camerei Deputaţilor), la acuzaţia, nenominală dar şi nevoalată, că Rusia ar avea interese directe şi – se subînţelegea - malefice în menţinerea conflictelor “îngheţate” din zona Mării Negre şi până la recent formulatul cap de acuzare că Rusia încearcă să-şi subjuge UE folosindu-se de exporturile de gaze.

Nu discut aici corectitudinea observaţiei privind instrumentalizarea politico-strategică de către Rusia a exportului de gaze naturale ca “armă energetică”, care este o evidenţă cunoscută de zeci de luni deja, obiectul a nenumărate analize politice şi academice, şi nu al unei descoperiri ex nihilo a luminatului strateg format la Şcoala de la Hamangia cu potenţialul de a revoluţiona disciplina Relaţiilor Internaţionale. Dacă mai era nevoie de dovezi ale cunoaşterii depline la nivel internaţional a „jocului energetic” practicat de Rusia, îi putem aminti preşedintelui că, în urmă cu două săptămâni însăşi IAEA semnalase explicit posibilitatea ca principalele state exportatoare de gaze naturale să-şi coordoneze investiţiile şi planurile de producţie, iar la începutul săptămânii trecute, un studiu al unui grup de experţi economici din cadrul NATO, adresat ambasadorilor statelor membre, a avertizat că Moscova instrumentalizează politic exporturile sale de gaze naturale şi că urmăreşte crearea unui “cartel al gazelor” (echivalentul OPEC), în jurul statelor Rusia (29,1% din rezervele şi 21,9% din producţia mondiale de gaze naturale), Iran (16,5% şi 3%), Qatar (15% şi 1,2%), Algeria (4,7% şi 3%), Libia şi republicile ex-sovietice din Asia Centrală.

Da, Rusia joacă în forţă şi cu succes, capabilă să nu dea două ruble pe vociferările băţoase ale unuia sau altuia dintre jucătorii de facto sau închipuiţi. În luna septembrie, Ministerul rus al Resurselor Naturale a retras grupului Royal Dutch Shell PLC autorizaţia de exploatare a zăcământului Sahalin 2 (proiect de 20 mld.$, cu Shell deţinând 55%, alături de companiile japoneze Mitsui – 25% şi Mitsubishi – 20%) după ce Parchetul General de la Moscova a constatat – chipurile - nerespectarea normelor de protecţie a mediului (miza reală constând de fapt în renegocierea acordului de exploatare încheiat în 1993, atunci când preţul barilului de petrol era incomparabil mai mic decât cel prezent). Indiciu pentru preşedintele Băsescu: Royal Dutch Shell este a treia companie în topul general şi a doua din lume în domeniul petrolier într-un clasament pe 2006, cu o cifră de afaceri de 306,731 mld.$ (adică de 1,5 ori mai mult decât PIB-ul României pe 2005 estimat la p.p.c. de către anuarul CIA) şi un profit estimat pe a.c. la 25,3 mld.$. Iar exemplul companiei olandezo-britanice nu e singular pe un trend evident de eliminare a capitalului străin din sectorul energetic rus. Luna trecută bunăoară, în ciuda presiunilor UE de liberalizare a accesului la zăcămintele energetice din Rusia şi în ciuda unei dezvoltări – spun unii - încă insuficiente a tehnologiei ruse, Gazprom nu a ezitat să anunţe că va exploata singură uriaşul zăcământ gazifer “Shtokman”, respingând toate cele 5 oferte - Chevron şi ConocoPhilips din SUA, Statoil şi NorskHydro din Norvegia şi Total din Franţa (cu o cifră însumată de afaceri de circa 600 mld.$). În plus, Ministerul rus al Energiei şi Industriei a anunţat că a finalizat un proiect de lege care urmăreşte expressis verbis reducerea capitalului străin din sectoarele strategice ale economiei, în special cel energetic. De ce o fac (ruşii)? Răspunsul realist: pentru că pot. Iar UE, voi reveni, pare să fie capabilă doar să ia act de acest lucru.

Nu discut nici aparentele sentimente anti-ruse ale preşedintelui Băsescu. E dreptul domniei sale ca persoană să sim- şi respective anti-patizeze cu cine doreşte dintre cele 191 de state ale lumii şi să se lase iniţiat într-ale politicii externe – iarăşi – de către oricine. La fel e dreptul românilor de a nu nutri tocmai cele mai calde sentimente faţă de un stat ai cărui predecesori instituţionali şi-au trecut în cont vreo 12 invazii/rapturi teritoriale pe seama ţării noastre. Ca om de stat (probabil un arhaism pentru cvasitotalitatea politicienilor noştri) însă, subiectul art. 80-101 din Constituţia României e dator, prin prisma analistului, să facă/arate mai mult decât incapacitatea de a-şi tempera dezechilibrele hipotalamice sau trâmbiţarea hazardată de “axe strategice” ai căror membri, parantetic fie spus, închid uşa în nas muncitorilor români, iar mass media lor ipostaziază România ca pe un Bantustan populat de infractori şi, mai nou, bolnav în masă de SIDA. În exprimarea plastică a unui jurnalist de la cotidianul Gândul care trece drept expert în politica externă,

Băsescu consideră că în acest domeniu [al politicii externe, n.n.] se poate descurca la fel ca în politica internă: dacă ai o problemă în sondaje, bei la Golden Blitz toată noaptea, după care te urci la volanul autoturismului propriu… şi din acest motiv creşti cinci puncte în sondaj. În politica externă aceste lucruri nu sunt apreciate, chiar deloc.

Relevantă în context nu este atitudinea oarecum cunoscută ca reticentă faţă de preşedinte a jurnalistului şi cotidianului său, cât ideea că, în limbajul inteligibil la Cotroceni, “iarna nu-i ca vara”, iar “în politica externă nu-i ca-n politica internă”. Iar cineva ar trebui să-l informeze pe preşedinte că Rusia este deocamdată (adică pe termen mediu) dincolo de istoricul de regulă neamical al relaţiilor noastre bilaterale, şara care acoperă nu mai puţin de 40% din necesarul energetic de gaze al României, restul revenind, în proporţii aproape egale, Rompetrom-OMV şi Romgaz. Până la atingerea unui impact demn de băgat în seamă al resurselor alternative, regenerabile de energie vor mai arde mult aragazele din Bucureşti şi din Bruxelles deopotrivă. Din nenumărate motive de fezabilitate, prospectiv şi personal n-aş miza de pildă pe Cartea Albă a Comisiei Europene pentru Strategia Comunitară (Energy for the Future), care fixează ca obiectiv strategic dublarea, până în 2010, în statele membre ale Uniunii, a aportului surselor regenerabile de la 6% la 12% în consumul total de resurse primare. Şi nici pe încurajarea în România a investiţiilor în surse alternative de energie a căror pondere în totalul consumului naţional brut de energie electircă să crească la 33% până în 2010, adică echivalentul unui consum total de 21,4TWh. Cât despre proiectul Nabucco, care ar “şunta” Rusia spre beneficiul de independenţă energetică al UE, proiect numit în septembrie “prioritatea noastră” de către ministrul român al Economiei şi Comerţului (şi nu “al industriilor”, cum l-a numit preşedintele pe Codruţ Sereş), el pare amânat pentru Sfântu’ Aşteaptă. Cât despre energia nucleară, reactorul I al Centralei de la Cernavodă, singurul funcţional la ora actuală, acoperă numai 10% din energia de care România are nevoie. În primăvara anului viitor (deşi iniţial se anunţase începutul anului) vor fi finalizate, promisu-ni-s-a, lucrările la reactorul II şi reluate lucrările la reactoarele III şi IV. Finalizarea acestora şi implicit obţinerea unei independenţe energetice, presupunând că gazul exploatat de Petrom-OMV ar rămâne în ţară, este o problemă de ani (minimum 6, în versiunile hiperoptimiste care frizează inconştienţa), şi nu de zile.

Până atunci, şeful statului ar putea să-şi tempereze intensitatea şi direcţia atacurilor sale, căci Rusia rămâne ţara (singura) din care importăm 40 (patruzeci) % din gazele pe care le consumăm. Iar, iertate fie comparaţiile, în primul rând Rusia nu este premierul nostru Tăriceanu, ca să se lase intimidată de flăcările scoase pe nas de Traianosaurus Rex (cine mai are dubii e invitat(ă) să compare, prin contrast, fermitatea de războinic dac neînfricat a preşedintelui nostru la plecarea în Rusia anul trecut, cu atitudinea unuia parcă lovit de tren la întoarcerea din aceeaşi vizită). În al doilea rând, arena internaţională nu este un cazino în care vedeta serii să fie Traian “The One and Only” Băăăăăăăăăăăăăăăsescuuuuu ci un sistem cu reguli, norme, principii clare şi sedimentate de funcţionare în privinţa cărora există probabil suficiente persoane, intern şi internaţional, apte şi dispuse îl mediteze pe preşedinte în cazul în care acesta nu le cunoaşte.

Dinspre Bucureşti se poate glosa oricât de strident împotriva Rusiei, în asentimentul discursiv al oficialilor europeni, ale căror declaraţii exprimă preocuparea pentru regimul drepturilor omului în Rusia, pentru libertatea de expresie şi morţile suspecte ale unor ziarişti, pentru numirea ca vicepreşedinte al Gazprom a lui Valery Golubev, fost ofiţer KGB (1979-1990) şi fost coleg cu V. Putin şi Aleksei Miller (actualul preşedinte Gazprom) în consiliul local St. Petersburg, etc. Dincolo de planul discursiv, adesea acid la adresa Moscovei, deciziile şi acţiunile statelor-membre ale UE par mult mai cerebrale, mult mai pragmatice şi denotă o preocupare reală pentru cetăţean şi confortul său măsurat invers proporţional în preţul gazului. Cazul Germaniei şi conivenţa sa politică (la fel în domeniul energetic, unde se bucură de un tratament evident preferenţial) cu Rusia fiind de notorietate chiar şi pentru neavizaţi, este probabil inutil să-l invit pe domnul Băsescu să lectureze cartea-fundament în studiul geopoliticii a lui Mackinder de acum 100 de ani pentru a înţelege de ce unitatea heartland-ului germano-rus este condiţia esenţială a realizării unui bloc de putere relevant la nivel global (dacă tot le place multora să vorbească, deocamdată fără acoperire, de o Europă – pol global de putere). Contextul este oricum destul de clar conturat pentru a explica multe lucruri: deşi mandatul apraţine nominal Finlandei, negocierile UE-Rusia pentru încheierea, la sfârşitul lunii în curs, a noului acord de asociere şi parteneriat, se poartă de către Germania, care va prelua preşedinţia Uniunii de la Finlanda. Cât priveşte mediul regional, convergenţa deja consacrată a politicilor Turciei şi Rusiei la Marea Neagră se explică în bună măsură şi prin conducta “Blue Stream”, care transportă 70% din ceea ce consumă Turcia. Suficiente analize, rapoarte şi studii au semnalat că Ungaria se manifestă şi ea tot mai “amabil” faţă de Rusia. Pilduitor pentru principiul acţiune-reacţiune transpus în politica externă, abţinerea Budapestei de la discursuri inflamante à-la Băsescu a făcut ca în primăvara anului curent, Rusia să restituie Ungariei “tezaurul de la Sárospatak”, o colecţie inestimabilă de volume în latină, maghiară şi germană din secolul al XV-lea, capturate de Armata Roşie în al doilea război mondial. Comparativ, cu oaczia vizitei sale la Moscova, ministrul român de externe a primit cadou dosarul unui prizonier român de război, putrezit pe undeva prin Siberia (şi acela probabil în copie xerox).

Seria exemplelor poate continua. Luna trecută spre exemplu, premierii grec Karamanlis şi rus Fradkov au convenit asupra prelungirii acordului de livrare de gaz din Rusia după 2016 şi asupra proiectului conductei Burgas-Alexandroupolis, care ar tranzita Rusia-Bulgaria-Grecia, urmând să devină operaţională în 2008. La scurt timp după anunţul preşedintelui Putin că Germania va înlocui probabil SUA ca destinatar al gazelor extrase la zăcământul sus-amintit “Shtokman” (aşadar, SUA este înlocuită de UE ca destinaţie a gazelor ruse, şi nu UE de către China, cum eronat sugera preşedintele Băsescu), Ucraina şi-a reafirmat disponibilitatea pentru reluarea discuţiilor privind formarea unui consorţiu cu Rusia şi Germania pentru transportul gazului. Apoi, în timp record, la 25 octombrie a.c., în urma primei comisii de cooperare economică bilaterală, s-a anunţat că Rusia şi Ucraina (ţara aceea de la Est în care în 2004 a avut loc o “Revoluţie portocalie”) au căzut de acord asupra preţului pe 2007 al gazelor furnizate: 130$/m.m.c., faţă de 95 în prezent. Ei bine, România – dacă nu se cunoaşte, plăteşte 285 (douăsuteoptzecişicinci) $/m.m.c. gaz importat din Rusia. În sfârşit, fără a epuiza lista, în urma unor negocieri dificile de peste un an şi jumătate, Ente Nazionale Idrocarburi din Italia şi Gazprom au încheiat săptămâna trecută un acord calificat de părţi ca “istoric”, în baza căruia: Rusia va livra direct gaze Italiei începând cu 2007 (cu un potenţial de 3 mld. m.c. anual); cele 2 companii vor exploata în comun zăcăminte de hidrocarburi din Rusia; ENI va facilita Gazprom accesul în Africa de Nord şi de Vest.

Şi dacă eventual al doilea termen din tradiţionalul “sticks and carrots” îi este greu comprehensibil preşedintelui Băsescu, se poate recurge analogic la operaţionalizări ale primului termen în contextul discuţiei. Poate nu întâmplător prin prisma unei absurde competiţii la un moment dat între Bucureşti şi Varşovia pentru instalarea unei componente a scutului nuclear american, Polonia este cealaltă ţară din zona europeană care s-a remarcat alături de România în ultimele luni prin linia anti-rusă a discursurilor oficiale, în special cele ale premierului Jaroslaw Kaczynski. Acestuia i s-a părut oportun ca recent să ameninţe că ţara sa va bloca negocierea noului acord UE-Rusia dacă cea din urmă nu-şi îndeplineşte obligaţiile comerciale asumate în cadrul actualului acord, sugerând chiar că UE ar putea impune sancţiuni Rusiei. Cine se aştepta ca UE să sprijine declaraţia unuia dintre statele ei membre, cu atât mai mult cu cât era orientată împotriva acelui stat care încearcă să o subjuge energetic, s-a înşelat. Mai întâi, purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene a declarat că “[a]m fi mai puternici în negocierile cu Rusia privind ridicarea embargoului asupra unor produse poloneze vegetale şi din carne dacă am avea convingerea că Polonia îndeplineşte toate exigenţele ruseşti”. Apoi, Comisarul pentru sănătate şi (încă) protecţia consumatorului, Markos Kyprianu, a propus Varşoviei trimiterea unei noi comisii de verificare, gest umilitor pentru Varşovia, dacă ar fi să ne gândim comparăm standardele sanitar-veterinare din Rusia cu cele dintr-un stat membru al unei Uniuni Europene în care se stabileşte până şi curbura optimă a bananelor şi culoarea potrivită pentru cerceii bovinelor. Apoi, un alt oficial european care a dorit să-şi păstreze anonimatul, a “lăsat să scape” că în iulie a.c., o altă comisie stabilise că Polonia nu rezolvase toate problemele tehnice pe care i le imputa Rusia.

Ba mai mult. În aceeaşi zi, într-un interviu acordat Le Figaro, fostul cancelar german Gerhard Schroeder declara că “dacă Europa vrea … statutul de putere alături de SUA şi de ţări emergente precum China şi India, are nevoie de o relaţie strategică cu Rusia”, că “interesele europene şi ruse coincid nu numai în ceea ce ţine de energie” şi că “trebuie să fim drepţi cu Rusia”. La două zile distanţă, cotidianul german Die Presse aprecia nemulţumirea UE faţă de atitudinea Poloniei – un enfant terribles al Uniunii, care se opune insistent planurilor comunitare şi se izolează de celelalte state europene. Apoi, comisia specială a PE care investighează presupusele centre detenţionale şi zboruri ilegale ale CIA în Europa a declarat, în urma vizitei la Varşovia că dintre toate statele suspicionate, “Polonia este cazul cel mai rău de lipsă de colaborare”. Succesiunea tuturor acestor evenimente, mult prea bizară pentru a fi catalogată drept o serie de coincidenţe, ar putea fi interpretată ca o sancţionare (a se citi “punere cu botul pe labe”) a vehemenţei anti-ruse a guvernului de la Varşovia. Aviz Cotroceniului.

Astfel, într-un context în care UE va încheia la sfârşitul lunii un nou acord cu Rusia, în care tot mai multe state membre ale Uniunii încheie acoduri bilaterale cu Rusia urmărind tarife preferenţiale la gaze, în care gazoductele strategice actuale sau proiectate din regiune ne ocoloesc toate ţara, în care preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso şi ceilalţi lideri europeni sunt precauţi în tonalitatea discursului faţă de Rusia, ieşirile declarative ale preşedintelui Băsescu au la fel de multă diplomaţie cât răfuiala dintre doi marinari într-un port însă, mai grav, aduc la fel de multe beneficii pentru români cât condusul maşinii sub influenţa alcoolului. Declaraţiile iresponsabile, rudimentare şi belicoase ale Preşedinţiei la adresa Rusiei denotă dilentantismul său în materie de politică externă şi, mai grav, periclitează direct interesul naţional şi bunăstarea românilor. Iar în materie de politică internă conexă, solicitarea adresată de Băsescu Ministerului Economiei şi Comerţului “să nu accelereze” privatizarea Romgaz poate fi numită în limbaj popular “frecţie la picior de lemn”. Putea solicita “suspendarea” procedurilor de privatizare până la clarificarea privatizărilor precedente în sector, şi nu simpla urmărire a cursului actual, adică ne-accelerarea. Rămâne de neînţeles şi de ce, după aproape 2 ani de mandat, justiţiarul Băsescu, cel care în campania electorală ameninţa cu amplasarea de ţepe prin pieţele Bucureştiului, nu s-a năpustit asupra sistemului “ticăloşit” care a orchestrat privatizarea Petrom, de ce nu a răbufnit atunci când ANRGN a acceptat fără să crâcnească scumpirea gazelor solicitată, inter alii, de însuşi reprezentantul statului în Consiliul de Administraţie al Rompetrom, sau de ce, în tot acest timp, nu a solicitat măcar desecretizarea dosarului.

La fel de periculoasă este şi dezinformarea implicită a românilor de unii oficiali care lasă subtil să se înţeleagă că scumpirea gazelor ar fi impusă de undeva dintr-un cabinet de la Bruxelles, sau că ea ar reprezenta unul din preţurile plătite pentru aderare. Fals. Singura noastră obligaţie, absolut firească şi generală teoriei şi practicii economice, care ne este impusă este aceea ca preţurile să acopere costurile de producţie. În rest, nivelul preţurilor – să nu ne ascundem - este fixat de exportatorul rus (pe care ni-l “apropiem” cu fiecare nouă ieşire a preşedintelui Băsescu), de firmele “căpuşă”, pardon, “intermediare” şi respectiv de producătorii interni, adică Petrom (a se citi OMV) şi respectiv Romgaz, cu un şef suspendat recent pe post de “ţap ispăşitor”. Până una alta, cu noul preţ al gazelor, imperativul promiţător al lui “Să trăiţi bine!” pare să se fi străpezit în “Mai trăiţi?”.