SUPRAORDONANŢA ŞI SUBORDONATUL (2)

Episodul 1

Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene

„Teoreticienii“ holocaustului, ca alde Elie Wiesel, Radu Ioanid ş.a., l-au transformat într-un evident holocash – precum s-a exprimat, caustic, dar exact, un ziar britanic. Ca dovadă că aceştia incriminează, pentru a le cere despăgubiri, numai ţările aflate în dificultate politico-economică – precum a fost, iniţial, Germania, apoi, Elveţia, şi cum este acum România –, este faptul că ei şi organizaţiile pe care le reprezintă nu au curajul să ceară „daune de holocaust“ inclusiv Federaţiei Ruse, unde evreii au fost exterminaţi în toate modurile, fie că erau sau nu vinovaţi. E drept că vinovaţi erau – şi mai sunt – măcar generic, fiindcă unii coreligionari de-ai lor au adus comunismul în Rusia.

Perversitatea lui Elie Wiesel este relevată inclusiv de revista România Mare, care reaminteşte comportamentul lui, în timpul vizitei din 1986: atunci îl lăuda pe Nicolae Ceauşescu şi România pentru politica pacificatoare dusă în Orientul Apropiat, cînd încerca să îi împace pe izraeliţi cu palestinienii. Acest impostor de Wiesel a fost premiat doar în mod propagandistic cu Premiul Nobel pentru Pace, căci, în realitate, nu propagă pacea, ci dezbinarea, ranchiuna şi lipsa de recunoştinţă, după cum s-a exprimat la ultima vizită în Ţara noastră: „România a ucis, a ucis, a ucis“. Musiu Wiesel, bagă-ţi bine în capul acela ameţit de mirosul banilor, pe care vreţi să îi căpătaţi, voi, evreii, ca „despăgubiri de holocaust“, de imigrare sau ca restitutio in integrum: România nu a „ucis“ niciodată, ci, totdeauna, a fost în legitimă apărare, inclusiv cînd evreii comunişti, civili, atacau Armata Română mişeleşte, pe la spate – faptă care s-a pedepsit, peste tot, prin împuşcarea imediată.

Acum, în 2002, fireşte, nu mai e în 1986. Dar, acum, în mod nefiresc, musiu Wiesel a întors-o cu 180 de grade, pentru că interesele sale de moment îi dictează altfel! Pentru această lipsă de caracter, fiindcă tot a scăpat de cuptoarele de la Auschwitz, se va perpeli la 360 de grade… Celsius, în focul Gheenei.

Ca să vedeţi şi mai bine perversitatea, ipocrizia, cameleonismul şi celelalte calităţi negative, pe care nici hîrtia nu le suportă, ale acestui nedemn urmaş al lui Moise, dar şi ale presei mercenare de la noi – care a trecut sub tăcere ştirea –, trebuie să relevăm că presa spaniolă informa, corect şi prompt, că Armata izraeliană distrugea, în primăvara lui 2002, nu doar casele palestinienilor, ci şi arhivele lor de orice fel: fişele de evidenţă a populaţiei, fişele autovehiculelor, documentele poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor), foile matricole ale elevilor, evidenţa cadastrală etc., etc. (cf. Ferran Sales, „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie 2002, p. 7). După cum puteţi constata singuri, ceea ce face, acum, armata Israelului în Palestina nu mai este război, fie şi unul nedrept, inegal, ci este de-a dreptul genocid: Israelul, luptînd contra „teroriştilor“ palestinieni – care au ajuns la limita răbdării din 1947 încoace –, nu îi omoară numai pe aceştia, sau şi pe părinţii lor, sau şi pe rudele şi prietenii lor pînă la a şaptea spiţă, cum indica, recent, un ministru izraelian, şi cum recomandă Talmudul, ci le distruge şi arhivele, ca să poată spune, ulterior, „Comunităţii internaţionale“, că palestinienii nu există şi nici nu au existat vreodată. Păi, „să fie clar“: dacă nu au nici arhive, cum să pretindă că ar fi existat?!

La opinia aceleiaşi fantomatice „comunităţi internaţionale“ au apelat, anul trecut, şi ministrul Apărării Ioan Mircea Paşcu şi premierul Adrian Năstase pentru a-şi motiva, într-un fel, condamnarea nedreaptă, a doua oară, a Mareşalului Ion Antonescu. [România Mare, nr. 638, 4 oct. 2002, pag. 9]

Prin promulgarea O.U.G. nr. 31/2002, Adrian Năstase a atacat şi valorile şi simbolurile naţionale. Astfel, ca probă a obedienţei sale, a promis unora că va dărîma statuile Mareşalului Ion Antonescu. Deşi el era unul dintre simbolurile identităţi naţionale, în forma sa acţională şi eficientă. De ce Adrian Năstase nu a încercat să dărîme statuile lui Iuliu Maniu, care, precum Valeriu Stoica, colegul lui de clasă politică, fusese şi el un impostor (despre V. Stoica, D. A. Lăzărescu dixit), după cum îl descrie şi Nicolae Iorga pe Maniu şi, cel puţin în 1939-1943, din el rămăsese numai morga?! Şi la care Ion Antonescu apelase, inutil, pentru a scoate ţara din criza politică în care se afla?!

Actuala dezbatere publică pe tema statuilor Mareşalului Ion Antonescu şi a pretinsului holocaust la care ar fi participat acesta devine din ce în ce mai extinsă şi poate va duce, împreună cu alte genuri de demersuri, susţinute de incandescenţa nemulţumirilor populaţiei – care nu pot fi stinse cu „un corn şi o cană de lapte“ –, la demiterea lui Adrian Năstase. Totuşi, pînă atunci, există riscul iminent ca Ordonanţa 31/2002 să se transforme în lege. Pentru a evita această calamitate naţională, propun ca – pentru lămurirea populaţiei – respectiva lege să conţină inclusiv următoarele prevederi, drept condiţii premergătoare obligatorii intrării ei în vigoare: 1) să se distribuie fiecărei familii cartea lui Norman G. Finkelstein „Industria holocaustului“, precum şi aceea a lui James Bamford, The Puzzle Palace; 2) respectivele lucrări să fie traduse, editate şi distribuite cu bani din salariile lucrătorilor Guvernului şi ai Parlamentului, de la portar pînă la premier şi preşedinţii celor două Camere; 3) după ce cărţile vor fi citite, fiecare membru al familiei cu drept de vot să trimită la Parlament, într-un plic francat dinainte şi trimis odată cu cărţile, decizia sa (DA sau NU) că acceptă presiunea externă şi consecinţele ei şi, implicit, ca Mareşalul Ion Antonescu să fie cotat drept criminal de război (şi să-i fie dărîmate statuile), deşi nici un tribunal internaţional nu l-a calificat astfel; [România Mare, nr. 642, 1 noiembrie 2002, pag. 9]

4) să intre în vigoare numai dacă ponderea răspunsului, primit de la populaţie, este de două treimi în favoarea acceptării presiunii externe incriminate aici. Această modalitate de cunoaştere a opiniei poporului este, totodată, şi un preambul la referendumul propus de Partidul Unităţii Naţiunii Române, în 2 august 2002, pe tema în discuţie.

În Industria holocaustului – titlu care, mai corect, ar trebui tradus ca Afacerea holocaustului, sau chiar ca Escrocheria holocaustului, pentru că este vorba de un holocash –, N. G. Finkelstein, care este evreu-american, explică suficient de clar: toată propaganda cu holocaustul este o escrocherie a organizaţilor sioniste, începînd cu cele din S.U.A., care au prins curaj, pe această temă, abia după 1975; căci, înainte de această dată, nu aveau curajul nici să vorbească de vreun holocaust, unic sau nu, al evreilor, de parcă alte popoare nu ar fi avut de suferit în mult mai mare măsură de pe urma atrocităţilor din război; ca să nu mai vorbim de bombele atomice, aruncate fără nici o justificare politico-militară, la Hiroşima şi Nagasaki.

Ca să vedeţi în faţa cui se prosternează conducerea de azi a ţării şi cui i-a acordat şeful statului decoraţia „Steaua României“, este suficient să cităm cîteva fraze scrise de Norman G. Finkelstein: „Elie Wiesel îşi aminteşte în mult-lăudata sa carte de memorii că, recent eliberat de la Buchenwald şi în vîrstă de numai opt[sprezece] ani, «am citit Critica raţiunii pure – nu rîdeţi! – în idiş.» Lăsînd la o parte mărturisirea lui Wiesel că, pe atunci, «nu aveam habar de gramatica idiş», Critica raţiunii pure nu a fost niciodată tradusă în idiş. Wiesel îşi mai aminteşte în detaliu de un «specialist în Talmud misterios», care «a învăţat la perfecţie limba maghiară în două săptămîni, doar ca să îmi facă o surpriz㻓 (op. cit., Editura Antet, 2001, pag. 64). Şi Finkelstein continuă în acelaşi stil caustic, demolînd infatuarea şi „imaginea“ prefabricată de propagandiştii sionişti. De fapt, în acest op, Elie Wiesel este prezentat ca unul dintre personajele cele mai criticate şi mai ridicole. Este evident că, turmentat de viaţa din lagăr, acest Wiesel a confundat lucrarea lui Kant cu vreo povestire de-a Fraţilor Grimm, dar nici acum nu s-a trezit din confuzia de planuri, căci o relatează cu aerul că trebuie să îl şi credem! Ei bine, acest grafoman şi mitoman de Wiesel, care, la 18 ani – cînd un adolescent normal abia ştie pe ce lume se află (dar, poate, o fi vreun extraterestru, după cum arată) – îl „citise pe Kant în idiş“ (!), acest profesor impostor va fi membru de onoare al Academiei Române. În faţa unui asemenea individ face sluj conducerea de ieri şi de azi a României, ca să nu mai vorbim de aceea a Academiei Române, această instituţie fiind formată, în cea mai mare parte, din alogeni.

Am făcut apel la aceste două lucrări celebre pentru a mai contracara din inevitabila acuzaţie de antisemitism cu care vom fi, în continuare, împroşcaţi – noi, românii, în general, dar şi publicaţia care va avea curajul să publice acest eseu.

În contextul războiului axiologic şi mediatic dus împotriva noastră, mai propunem să se difuzeze, în acelaşi mod, ultima carte a lui James Bamford, Body of secrets, tipărită la începutul lui 2001, pe care Siegesmund Ilsemann, în articolul „A se distruge imediat după lectură“, o descrie în aceşti termeni:

„(…) James Bamford, cel care, în 1982, a publicat The Puzzle Palace, un best-seller despre N.S.A., a scris acum o a doua carte, Body of secrets, despre «cea mai mare, secretă şi modernă organizaţie de spionaj de pe mapamond». Printre dezvăluirile cele mai şocante ale lui Bamford se numără adevărul despre atacul desfăşurat în data de 8 iunie 1967 asupra vasului Liberty, o navă de spionaj a N.S.A. (…) Bamford a aflat că Washingtonul a avut informaţii exacte referitoare la atacul respectiv şi la motivele care au dus la acesta. Un aparat de interceptare de tipul Lockheed EC-121 s-a concentrat asupra spaţiului de acţiune al Liberty şi a interceptat întregul sistem de comunicaţii radio al Israelului. Din document reiese clar că israelienii ştiau ce navă încearcă să scufunde.

Acel grup restrîns de americani, care cunoşteau conţinutul secret al înregistrărilor, au fost indignaţi de faptul că israelienii au vrut să scufunde definitiv atît nava de spionaj dotată cu aparatură electronică, cît şi echipajul acesteia şi, de aceea, au lovit şi bărcile de salvare. Israelienii se temeau că specialiştii americani intenţionau să culeagă informaţii prin care să poată fi demonstrate încălcări ale drepturilor omului, pe care le comiteau la momentul respectiv soldaţii izraelieni în oraşul Al-Arish.

Tancurile izraeliene au bombardat, atunci, la întîmplare, mai întîi o coloană militară neînarmată a trupelor O.N.U. indiene de pace şi, apoi, au incendiat o bază a O.N.U. «Este posibil ca atacul să fi fost ordonat de un înalt comandant de pe Peninsula Sinai, care a presupus, în mod eronat, că Liberty observa acţiunile desfăşurate acolo», constata, după două săptămîni de la incident, directorul adjunct al N.S.A., Louis Tordella. Însă atît lui, cît celorlalţi li s-a interzis cu desăvîrşire să vorbească despre cele petrecute. Motivele care au determinat atacul cu pricina se numără, şi în prezent, printre cele mai bine păzite secrete de stat ale S.U.A.“ (Der Spiegel, nr. 17, 23-29 aprilie 2001, pag. 180).

În The Puzzle Palace: A Report on America’s Most Secret Agency (Boston, Houghton Mifflin, 1982), americanul James Bamford – care nu poate fi acuzat că ar fi un român naţionalist (extremist sau moderat), antisemit, antiţigan, antisovietic, „antimagnetic“ etc. cum scriu mercenarii de presă despre unii români patrioţi, precum dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Buzatu, Ion Coja, generalul (r.) Mircea Chelaru, Dan Diaconescu, Adrian Păunescu ş.a. – relevă „actul cel mai grav de terorism executat împotriva guvernului american“ (sic), act terorist faţă de care Guvernul S.U.A. a tăcut, totdeauna, ca un peşte, „viu sau mort“. Fireşte, „actul cel mai grav“ pînă la acel teribil, dar tot mai contestat „9/11“ – căci apar tot mai multe dovezi şi interpretări care susţin poziţia lui Thierry Meyssan: anume că atacul de la 11 septembrie a fost vorba de o „înfricoşătoare impostură“, menită să dea frîu liber hegemoniei americane în această lume, devenită unipolară, hegemonie marcată, pentru început, de cucerirea accesului la petrolul şi gazele naturale din zona Afganistanului şi de punerea sulii în coasta Federaţiei Ruse.

Cei care atacaseră nava Liberty sunt, efectiv, nişte criminali de război, pentru că au tras cu napalm în răniţii de pe puntea vasului şi, apoi, au mitraliat bărcile de salvare. Nu spunem, deocamdată, numele lor, ca să lăsăm cititorului surpriza să le afle, după ce Guvernul României va traduce şi le va distribui cartea, gratis, în cadrul acţiunii sale de motivare a O.U.G. nr. 31/2002, şi, totodată, de contracarare a agresiunilor axiologice, informaţionale şi imagologice la adresa Românei.

Exprimîndu-mă americăneşte, pot spune că sunt optimist 50 la sută şi că, după lecturarea cărţilor „Industria holocaustului“, a lui Norman G. Finkelstein, şi The Puzzle Palace şi Body of secrets, ale lui James Bamford, românii vor vota, masiv, contra acceptării presiunilor externe şi, implicit, contra incriminării Mareşalului Ion Antonescu şi a demolării statuilor lui. Dar, cum spunea Stalin, „Nu are importanţă cum se votează, ci contează cine numără voturile“. Aşa că sunt 50 la sută pesimist că parlamentarii – manipulaţi de P.S.D. – vor accepta propunerile mele legislative. Aceasta, pentru că guvernul manifestă o maximă obedienţă faţă de Occident, pentru că şi-a uitat toate sloganurile electorale, precum „Programe sută la sută româneşti“, „Împreună cu poporul“ etc., şi, apoi, pentru că avem de-a face cu o supra-ordonanţă şi cu un supra-subordonat: adică, întrucît în locul firescului s-a întronat ne-firescul – deoarece premierul român a acceptat să ni se impună inversarea valorilor, promovată de unele cercuri din Occident, deoarece acceptă satanismul. Nu spunea, oare, cineva că anagrama lui Năstase este „E satanas?!“

31 august 2002

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu