SUPRAORDONANŢA ŞI SUBORDONATUL (1)

După încheierea apariţiei serialului „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic“, am tipărit acest studiu, în serial, în România Mare, dar sub titlul, dat de către redacţie, „Istoria nu poate înlocui Codul Penal (1)“, începînd cu numărul 634, 6 septembrie 2002, pag. 7, cu continuare în nr. 635, 13 septembrie 2002, pag. 7; nr. 636, 20 septembrie 2002, pag. 5 ; nr. 637, 27 septembrie 2002, pag. 4; nr. 638, 4 octombrie 2002, pag. 9; nr. 639, 11 oct. 2002, pag. 9; nr. 640, 18 oct. 2002, pag. 9; nr. 642, 1 nov. 2002, pag. 9; nr. 643, 8 nov. 2002, pag. 9.

Întrucît, în toamna anului 2008, guvernanţii de atunci puseseră problema ridicării unui „monument al holocaustului“ la Bucureşti, iar, de 13 zile, Israelul a început un nou război criminal contra a ceea ce a mai rămas din Palestina, în Fîşia Gaza, este oportună republicarea acestui studiu de acum şapte ani – întrucît s-au confirmat, între timp, atît slugărnicia guvernanţilor români şi „politica filo-sionistă a României“ – cum se exprimă Dan Cornel Niculae în cele trei volume ale sale –, cît şi, o dată mai mult, faptul că Israel este un stat terorist, căci practică, permanent, încă de la înfiinţarea sa, terorismul.

***

Anticipări confirmate

Conform denumirii sale, ordonanţa de urgenţă se promulgă atunci cînd există o situaţie de urgenţă, evidentă pentru toată lumea – precum, de exemplu, o calamitate naturală, aşa cum au fost inundaţiile din nordul ţării, în timpul verii, cînd Parlamentul Ţării era în vacanţă. Altfel, nimic nu justifică respectiva măsură. Dacă, dimpotrivă, se emite o ordonanţă de urgenţă fără temei real şi evident, se induce în conştiinţa publică starea de panică, presupunîndu-se că Guvernul României, în priceperea sa, adoptă această hotărîre întemeiată pe informaţiile – multiple şi, mai ales, secrete – referitoare la anumite stări potenţiale de pericol natural sau social, de care dispune numai el, dar nu şi opinia publică. În acest sens, Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, are numai însuşiri negative, care o fac să fie condamnabilă în cel mai înalt grad, odată cu autorii lor efectivi sau morali.

În primul rînd, ea este inutilă, deoarece aspectele pe care vrea să le reglementeze erau, deja, pedepsite de Codul penal. În al doilea rînd, este ilogică, deoarece, neexistînd, în realitate, asemenea aspecte – precum ar fi „incitarea la ură naţională, rasială sau religioasă etc.“, cum stipulează art. 1 al ordonanţei incriminate aici –, prin insinuarea lor se lasă impresia că ele, totuşi, ar exista. În al treilea rînd, este dăunătoare, întrucît se produce pretextul de a se culpabiliza naţiunea română pentru aceste comportamente atribuite ei.

Dar aceste atitudini condamnabile nu au existat niciodată, altfel nu se aciuiau, aici, atîţia venetici. Dimpotrivă, au fost toleraţi de omenia românului, care a considerat că, dacă respectivelor grupuri de indivizi, mînate de necazurile sau persecuţiile din ţara de origine, le-a plăcut la noi, pot rămîne aici, fiindcă „Pămîntul nostru îi poate hrăni pe toţi“. Dar respectivele atitudini „cu caracter fascist, rasist sau xenofob “ nu există nici măcar la nivelul celor existente, acum, în ţările „civilizate“ din Occident. Ca, de pildă, în Germania, care, între 1945-1975, i-a invitat pe turci şi pe alţi orientali, ca pe nişte „muncitori-oaspeţi“, de care avea nevoie pentru reconstrucţia ţării lor. Apoi, de prin 1980, după ce germanii „s-au văzut cu sacii în căruţă“, i-au agresat pe imigranţi pe stradă, în cartierele lor, ba, chiar i-au ucis şi le-au dat foc locuinţelor. Cam la fel s-a întîmplat, în Franţa cu maghrebienii. Dar, în România, niciodată.

Abia de acum încolo se vor crea asemenea predispoziţii psihologice, ca urmare a politicii conciliatoriste duse de guvernanţii postdecembrişti faţă pretenţiile tot mai agresive ale liderilor unor minorităţi, cum sunt cei ai maghiarilor şi ţiganilor, precum şi a greşelilor comise privind politica imigraţiei. Subliniez denominaţia ţigani, deoarece mass media obediente Puterii şi unor organisme internaţionale fac abuz de folosirea cuvîntului „romi“ – denumire introdusă cu scop diversionist, pentru a fi confundaţi cu românii, şi a ne denigra mai uşor, după cum am demonstrat în studiul Ubicuitatea războiului axiologic (publicat în volumul Congresului de sociologie din 14-16 decembrie 2000), şi după cum s-a constatat, între timp, că s-a întîmplat. De altfel, inclusiv cu privire la ţigani, chiar Occidentul a început, recent, să se lămurească şi să facă disocierea între români şi ţigani. De exemplu, deşi în mod curent, în Franţa, sunt denumiţi „gitanes“, acum ziarul Courrier titrează „foarte clar“: Les Tziganes roumains redoutent d’être les “boucs émissaires” de l’Europe (cf. Courrier, 7 aug. 2002, pag. 1). Adică nu „gitanes“, nu „rromi“ sau „romi“ – cum se exprimă ţiganul Gheorghe Ivan în interviul acordat ziarului respectiv –, ci ţigani. În spaniolă se scrie aproape la fel, „gitanos“ şi se citeşte „hitanos“. Dar nu este nici o problemă: în Europa, toată lumea îi recunoaşte şi după figură şi fonetic, fie că se pronunţă jitan, hitanos, ţigoiner sau gipsi. Ba, inclusiv în Spania, discriminarea negativă se face, la fel de clar şi chiar mai dur, după cum relevă Pedro Simon, în articolul Un informe desvela la discriminación que sufre la comunidad calé en el mercado laboral - Más de la mitad de los que tienen empleo no figuran en el Inem / Sólo el 2,7% de los contratos que logran los gitanos supera el año“ (El MUNDO, 22 iulie 2002, pag. 25). Aici, în titlu, calé este o formă regională pentru gitanos; iar ultima propoziţie înseamnă „Doar 2,7 la sută dintre contractele făcute pentru ţigani sunt mai mari de un an“. Adică nimeni nu angajează ţigani „pe perioadă nedeterminată“, ci doar pentru cîteva luni.

Totuşi, trebuie să recunoaştem încă o realitate: acolo nu conduce xenocraţia, ca în România! O dovadă în plus este că, deşi O.U.G. nr. 31/2002 vizează interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, Guvernul României a aplicat şi aplică politica „dublului standard“ şi ignoră cu desăvîrşire activitatea tipic fascistă a U.D.M.R., pentru că co-guvernează cu ea, după cum au relevat, între timp, multe publicaţii. Recent, în comunicatul de presă „Un român recidivist: albert almos“, preşedintele Partidului Unităţii Naţiunii Române, d-l general C.A. (r.) Mircea Chelaru, se exprima mai clar: «Faptul că actualul guvern – şi nici d-l Adrian Năstase personal – nu sancţionează administrativ şi/sau penal acţiuni fasciste de tipul „albert almos“, ci, dimpotrivă, păstrează o tăcere complice, atestă principiul juridic Qui tacet consentire videtur: „Cine tace pare a consimţi“. Acest principiu de drept se predă la facultate.

Aşadar, Guvernul dă Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002, deşi nimic din ceea ce circumscrie ea nu este urgent, dar acţiunile de tip fascist ale lui albert almos, care creează o stare de urgenţă, sunt trecute sub tăcere» (cf. Ancheta, nr. 47, 21-28 iunie 2002, p. 7). În acest context, fostul şef al Statului Major General, aprecia „cu îngrijorare că, în caz contrar, există riscul major al apariţiei unor situaţii limită, care să impună actualilor guvernanţi recurgerea la aplicarea «deciziilor de necesitate»“ (cf. Curentul, 22 iulie 2002, p. 1 şi 3).

Din aceste motive şi, în plus, deoarece a fost dată în timpul sesiunii Parlamentului, cînd guvernul nu este abilitat să promulge ordonanţe şi, precum am relevat, nici nu există asemenea manifestări, nici măcar în mod potenţial, ca ameninţări viitoare la adresa siguranţei naţionale, această Ordonanţă de Urgenţă este o supra-ordonanţă, adică este absolut nefirească. În esenţă, O.U.G. nr. 31/2002 este neconstituţională şi, totodată, dublu ilegală: pentru că nu există realitatea care să îi dea consistenţa legală necesară şi, apoi, pentru că Parlamentul funcţiona la vremea emiterii sale.

Mai mult. Respectiva ordonanţă este inaplicabilă, întrucît a fost blocată în Senat, ca urmare a intervenţiei senatorului Mircea Ionescu-Quintus, care a cerut definirea clară a noţiunii de „holocaust“. Ca atare, aplicarea ei, deja începută prin dărîmarea statuilor Mareşalului Ion Antonescu şi prin schimbarea denumirii străzilor care îi poartă numele, constituie un abuz de drept, o încălcare a separaţiei puterilor în statul de drept. Prin aceasta s-a dovedit că nu este decît un stat de drept-curmeziş, adică un stat dictatorial, la discreţia Executivului. Aşa s-a întîmplat la Botoşani, unde intervenţia ilegală a ministrului Octav Cosmâncă, determinînd protestul P.U.N.R. (cf. Curentul, Curierul Naţional, Gardianul, din 3-4 august 2002), a impus schimbarea denumirii. Presiunile ministrului au continuat la Oradea, Arad şi Craiova (cf. Ioan Soprin Husăsan, „Mareşalul Antonescu, trădat de Vatra Românescă“, în România Mare, nr. 634, 6 sept. 2002, p. 9).

Aceste calităţi extrem de negative ale O.U.G. nr. 31/2002 relevă, totodată, caracterul de subordonat al prim-ministrului român Adrian Năstase faţă de cei din S.U.A. cărora le-a promis că va dărîma statuile Mareşalului Ion Antonescu – de fapt, de „supra-subordonat“, dacă ne putem exprima astfel, adică dovedeşte obsecviozitate (citeşte: „lichelism“) în cel mai înalt grad, precum o marionetă.

De fapt, prin satanizarea Mareşalului Ion Antonescu se urmăreşte culpabilizarea României, cu scopul de a i se cere „despăgubiri“ – 50.000 de dolari S.U.A. pentru fiecare dintre cei „400.000 de evrei ucişi în România“, existînd riscul ca, la o ulterioară socoteală sionistă, numărul lor să crească, proporţional cu obrăznicia unui Elie Wiesel, Radu Ioanid sau a altor coreligionari de-ai lor. Trebuie să relevăm că acesta va fi efectul final al campaniei de denigrare şi de învinovăţire a României şi, totodată, de acceptare docilă a ei. Asemenea slugărnicie a conducătorilor Ţării nu s-a manifestat în toată Istoria României. De aceea este extrem de periculoasă promulgarea – fie şi în forma aceasta, neisprăvită – a O.U.G. nr. 31/2002 şi aplicarea ei, ilegală, după cum am demonstrat. „Supra-subordonatul“ premier român va ajunge, fără nici o urmă de îndoială, să i se scoată portretul din galeria prim-miniştrilor Guvernului României, dar chiar din iniţiativa românilor, şi nu cum se procedează acum, cu portretul Mareşalului, din ordinul unor grupuri de presiune ale Occidentului.

Calificativul de „criminal de război“ dat Mareşalului Ion Antonescu este preluat din „judecata“ Tribunalului „Poporului“ – tribunal, dirijat, în fond, de U.R.S.S. –, care l-a condamnat pe Mareşal pentru că a participat la lupta contra comunismului sovietic. Numai că aici este evidentă schizofrenia politică de care suferă Guvernul Adrian Năstase, contaminat de schizofrenia propagandistică a cercurilor oculte din Occident: pe de o parte, poporul român este acuzat, acum, de „a fi fost comunist“, de către o şleahtă de intelectuali ipocriţi şi internaţionalişti, aidoma comuniştilor – deşi respectivul comunism i-a fost impus. Pe de altă parte, Mareşalul Ion Antonescu este, acum, condamnat a doua oară, preluîndu-se, cu o ipocrizie criminală, judecata făcută de un tribunal comunist, care era o făcătură manipulată de sovietici. Mai mult, după ultimul Război Mondial, Marile Puteri nu l-au inclus pe Mareşal printre criminalii de război judecaţi de Tribunalul Internaţional de la Nürnberg. Iar mai tîrziu, nici atît, de aceea apelul la sintagma „sensibilităţile unor state“, de care fac uz Adrian Năstase şi Ioan Mircea Paşcu pentru a-şi motiva, într-un fel, rataşarea la politica unor cercuri evreieşti de condamnare, a doua oară, a Mareşalului, nu este decît o probă de fariseism şi de antiromânism evident, ceea ce va costa România miliarde de dolari daţi zarafilor ca „daune de holocaust“.

Trebuie reţinut că nici sovieticii nu au îndrăznit să îl judece pe Mareşal, ci i-au pus pe „românii“ Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu – toţi evrei – să îl condamne şi să îl execute. De fapt, sovieticii s-au spălat pe mîini, ca Pilat din Pont, ca să se poată dezvinovăţi, ulterior: „Păi, voi l-aţi ucis pe Mareşalul Ion Antonescu, nu noi!“. Dacă se strigă, incontinent, „Jos comunismul!“, „Jos criptocomunismul!“, „Jos securiştii!“ (se înţelege, „securiştii comuniştilor“, căci „securiştii capitaliştilor“ sunt băieţi buni), atunci, d-l dr. în drept Adrian Năstase ar trebui să strige şi „Jos Tribunalul iudeo-sovietic care l-a condamnat pe Ion Antonescu!“. Deoarece, în fond, Mareşalul Ion Antonescu a luptat contra comunismului şi, în consecinţă logică, juridică şi sociologică, el trebuie tratat ca martir şi nu ca un criminal de război, cum crede „sociologul“ dr. în drept Adrian Năstase, manifestînd o maximă slugărnicie în faţa lui Christopher Smith, Alfonse d’Amato şi a Lojii B’nai B’rith. Doar dacă nu o fi doctor în drept-curmeziş, cum spunea autorul studiului politologic „Naţionalistu’“ sicofant: Adrian Năstase, publicat, în serial, de-a lungul anului 2001, în revista colegului său de liceu, Corneliu Vadim Tudor. Pentru că, am văzut, premierul Adrian Năstase sociolog nu este – după cum judecă, simte, gîndeşte şi acţionează, chiar dacă are şi o diplomă de sociolog.

Dar acest comunism avea să fie demolat, prin intermediul papei Ioan-Paul al II-lea, cu ajutorul C.I.A., servindu-se, drept „cal troian“, de sindicatul polon „Solidaritatea“. Or, aşa cum electricianul care a condus „Solidaritatea“ a ajuns preşedintele Poloniei şi i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace deoarece a luptat pentru doborârea comunismului, tot aşa Mareşalului Ion Antonescu trebuie să i se acorde, post mortem, aceeaşi consideraţie. Mai mult, el trebuie să fie valorificat ca erou şi ca martir căzut în lupta contra celor care au acţionat „contra păcii şi omenirii“ – cum au fost Stalin, Hitler şi Horthy – şi nu să fie satanizat. Căci alianţa cu Hitler i-a fost impusă de conciliatorismul manifestat, între 1933-1939, de Anglia şi Franţa faţă de Germania şi, implicit, de trădarea României de către aceleaşi Franţa şi Anglia. Or, cultul eroilor, cum a demonstrat încă Thomas Carlyle, are o mare funcţie educativă în societate.

(Continuare în numărul următor)

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu