Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

UN STUDIU DE CAZ pentru evaluarea politicii externe a Chinei – subiect în sine demn de urmărit de către obsevatorii şi comentatorii relaţiilor internaţionale – poate fi oferit de modul de abordare a dosarelor “Iran” şi “Kosovo” pe agenda externă a Beijingului. Ambele exemple, subiecte “fierbinţi” la nivel internaţional, ilustrează nu doar antagonismul tot mai uşor vizibil dintre China şi SUA, ci şi caracteristici constitutive ale diplomaţiei chineze precum prudenţa, discreţia şi echilibrul.

Dosarul nuclear iranian

La reuniunea Consiliului Guvernator al IAEA din februarie 2006, ambasadorul Chinei a votat, în mod suprinzător, alături de statele occidentale, pentru deferirea dosarului nuclear iranian către Consiliul de Securitate al ONU. Ulterior, la sfârşitul lunii martie, Consiliul de Securitate (CS) al ONU a adoptat o declaraţie prin care Iranului se solicită suspendarea oricăror activităţi de îmbogăţire a uraniului în termen de 30 de zile. Unele comentarii mass media au acreditat la momentul respectiv ideea că votul şi schimbarea de atitudine din ultima vreme a Chinei s-ar explica “la schimb” cu condamnarea de către administraţia Bush a declaraţiilor separatiste din aprilie ale liderului taiwanez Chen Shui-Bian.

În plan oficial,
- poziţia chineză susţine necesitatea menţinerii autorităţii şi funcţionalităţii regimului de neproliferare şi necesitatea continuării eforturilor de soluţionare a chestiunii programului nuclear Iranian prin negocieri diplomatice;

- similar Rusiei, China consideră că dosarul Iranian mai poate fi încă soluţionat în cadrul IAEA, cu condiţia ca toate părţile implicate să dea dovadă de răbdare, flexibilitate, atitudine şi acţiune constructive;
- în viziunea Chinei, CS al ONU trebuie să susţină şi să întărească rolul Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (IAEA), nu să îl submineze sau să îl înlocuiască;
- ca evenimente recente de relevanţă, la 11 aprilie, ambasadorul chinez la ONU şi simultan preşedintele în exerciţiu al CS al ONU, Wang Guangya, a declarat că adoptarea de măsuri militare şi economice în dosarul iranian ar fi contraproductivă, iar acastă poziţie – împărtăşită din motive similare şi de Rusia – a fost reiterată pe canale informale în decursul ultimelor săptămâni, făcând astfel sancţionarea Iranului puţin probabilă şi forţând consecutiv statele occidentale să vină în întâmpinarea Teheranului cu pachete constructive de negociere;
- la summitul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai de săptămâna trecută (organizaţie având ca membri cu drepturi depline Rusia, China şi patru republici musulmane ex-sovietice din Asia Centrală şi ca membri observatori Iranul, India şi Pakistanul), reprezentanţii Chinei au adoptat o poziţie rezervată faţă de eventuala includere a Iranului ca membru cu drepturi depline, sugerând că nu există o nevoie iminentă a extinderii organizaţiei

Dincolo de palierul discursului oficial, o eventuală decizie a CS în favoarea unei intervenţii militare în Iran sau a impunerii de sancţiuni economice (embargo asupra exporturilor de petrol) ar afecta direct interesele Chinei pe termen scurt şi mediu în două domenii: importul de petrol din Iran şi, în mai mică măsură, exporturile neoficiale de armament către Teheran.

- Cu rezerve atestate de 125-135 mld. barili, Iranul este al doilea furnizor de petrol al Chinei după Arabia Saudită. China reprezintă la ora actuală al doilea importator de petrol din lume (importurile acoperind 32% din necesarul său energetic) şi este răspunzătoare de 30% din rata marginală a consumului mondial de petrol.
- Ca evoluţie, importurile chineze din Iran au crescut de la 20.000 barili pe zi la începutul anilor ’90 la 60.000 în 1995, şi respectiv la 200.000 în 2000, iar în în baza unui nou acord bilateral de concesionare semnat în octombrie 2004, Iranul va livra Chinei 51% din producţia celui mai important puţ petrolifer marin al său.
- Aceloraşi interese legate de securizarea inclusiv militară a fluxurilor de petrol din Orientul Mijlociu i se subsumează construirea de către China a propriei baze navale de la Gwadar (în sudul Pakistanului) şi a facilităţilor navale din Myanmar şi Cambogia, precum şi testarea cu succes de către forţele armate chineze în vara lui 2005 a rachetei intercontinentale JL-2, cu o rază de acţiune de 6000 de mile.
- În domeniul armamentului, la sfârşitul lui 2004, Jane’s Defense Weekly a dezvăluit livrarea dinspre Beijing spre Teheran a câtorva zeci de rachete tactice JJ/TL-6B şi 10A, KJ/TL-10B şi a versiunii modernizate a rachetei de croazieră C-107, semnalată în noiembrie 2004 de Jane’s Defense Weekly.

Iar dincolo de petrol şi armament, din punct de vedere strategic, Iranul constituie principalul pilon din Orientul Mijlociu în strategia ruso-chineză de creare a unor aliniamente de temperare a hegemoniei SUA la nivel global.

Kosovo

După eşuarea la Viena şi a ultimei runde de negocieri între reprezentanţii Republicii Serbia din Serbia şi Herţegovina şi ai Autorităţii din Kosovo – în sensul în care întrunirea nu a condus nici de această dată la un rezultat concret – Albert Rohan, adjunctul Reprezentantului Special al Secretarului General al ONU, care a prezidat întrunirea, a declarat că deşi s-a realizat un acord în unele probleme, există încă mari divergenţe între cele două părţi.

În plan oficial,

- China şi-a afirmat în mod constant susţinerea pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a statului Serbia şi Muntenegru şi a proclamat necesitatea identificării unei soluţii pe calea dialogului, în cadrul descris de rezoluţiile Consiliului de Securitate (inclusiv 1244, care recunoaşte expressis verbis unitatea şi integritatea teritorială a Serbiei şi Muntenegru);
- dintre ultimele evenimente relevante, în septembrie 2005, reprezentanţii Chinei s-au alăturat celor ai Rusiei în a vota împotriva introducerii unui cod telefonic separat pentru provincia Kosovo;
- în sens invers, oficialii din Serbia şi Muntenegru au susţinut în mod constant politica unei singure Chine (“one-China policy”).

În plan strategic, problema kosovară reprezintă un punct sensibil pentru Beijing, în lumina faptului că o eventuală acordare a independenţei depline provinciei Kosovo ar putea servi drept precedent pentru în cazurile separatismelor din provinciile chineze Xinjiang (dominată de uigurii de religie musulmană), Taiwan (problemă de actualitate) sau Tibet. Ultimele semnale sugerează că în eventualitatea unei AG a ONU în care se va vota asupra independenţei Kosovo, reprezentanţii Chinei şi Rusiei se vor abţine de la vot, aceasta după asigurările venite pe multiple canale din direcţia SUA că situaţia Kosovo va fi privită pe viitor ca “situaţie unică” şi nu va fi invocată ca precedent. Şi, mai interesant chiar, se cuvine precizat că poziţiile Rusiei şi Chinei în problema Kosovo sunt nu neapărat diametral opuse, dar cel puţin divergente, ceea ce face viitorul provinciei cu atât mai interesant: câtă vreme Moscovei “nu i-ar displăcea” obţinerea de către Kosovo a independenţei, întucâr ar putea-o invoca în mod extrem de convenabil drept precedent în cazul Transnistriei, China, preocupată de separatismul taiwanez şi uigur, continuă să se pronunţe discret, dar în mod evident împotrivă.