de Carl Teichrib
Preluat de la www.augustreview.com, Volumul 6, Numarul 4, 20 iunie 2006 [vezi episodul anterior ]

Nota Editorului: Globalizarea nu este un proces aleator. Avanseaza conform unei tangibile, coerente, bine planificate strategii. Acest articol ofera cititorului o privire asupra unui aspect al stratagemei globalizarii – cel care a reconstruit Europa si acum remodeleaza America de Nord. Regionalizarea, asa cum veti vedea, este o treapta necesara ce duce spre globalizare si o componenta esentiala a acesteia. Acest articol cladeste fundatia pe care rapoarte viitoare vor prezenta elemente de regionalism in America, cum ar fi NAFTA si CAFTA.

“Cele doua procese de globalizare si regionalizare sunt bine articulate in interiorul aceluiasi extins proces de transformare structurala globala…” [nota: Björn Hettne, “Globalizarea, Noul Regionalism si Asia de Est,” Globalism si Regionalism (Texte selectate oferite la Seminarul Universitar Global al Natiunilor Unite ‘96, Shonan Session, 2-6 Septembrie 1996, Hayama, Japan).]

Peisajele strategice se schimba radical. Tara de origine nu mai reprezinta nucleul cetateniei sau al identitatii. Astazi, o noua lume posomorata si intunecata se naste, una ce pledeaza pentru guvernare globala, ca semn al viitorului social, politic si economic al umanitatii [nota: Pentru un exemplu al acestei chemari la guvernare globala, vezi “Our Global Neighborhood” al Comisiei pentru Guvernare Globala, 1995. De asemenea vezi rapoartele conferintelor Montreal Global Governance, gazduite la Forum International de Montreal.] Intr-adevar, in mediul ambiant al perioadei post Razboi Rece, “statele nationale” – precum si societatile pe care le servesc si gazduiesc – se gasesc intr-un neobosit proces de transformare. Interesele nationale fac loc loialitatilor globale, iar cetatenia mondiala este trambitata ca preferabila ingustelor vederi ale nationalismului; nici un individ, corporatie, sau tara nu este imun/imuna in fata acestei revolutii. Bun venit erei “globalizarii”, in care fiecare este ori simplu pion ori jucator.

Ca scop in sine, conceptul globalizarii pare sa se reazeme pe o coloana centrala: consolidarea puterii. Indiferent de culoarea sau ideologia cu care globalizarea vine la pachet, aceasta singura componenta nu poate fi negata. Si intr-o societatea in care “puterea zamisleste putere”, un sistem global, prin definitie, ofera posibilitatea extinderii aceastei caracteristici pe noi nivele.

Politic, globalizarea reprezinta manevrarea parghiilor puterii dincolo de granitele unei singure natiuni. Folosind cliseele guvernarii globale, o putem numi “noua civilizatie mondiala”, una construita cu scopul implementarii managementului international. Mihail Gorbaciov, ultimul adevarat stapan al stilului Sovietic de putere centralizata explica, “A venit vremea sa dezvoltam o politica globala integrationista.” [nota: Mikhail Gorbachev, The Search for a New Beginning: Developing a New Civilization (HarperSanFrancisco, 1995), p.26.]

Dar globalizarea politica nu este o transformare ce are loc instantaneu, peste noapte. Nu incetam lucrul vineri, luam o pauza peste weekend, si hodoronc-tronc ne trezim inglodati in guvernare globala Luni dimineata. Din contra, aceasta transformare macro-politica este produsul mai multor generatii de schimbari, tamponari si corecturi, si decenii de planificare decisiva. Liderul socialist Scott Nearing scria deja in 1945,

“O societate mondiala nu poate fi accidentala. Din moment ce nu exista precedente, nu poate fi traditionala in aceasta faza a dezvoltarii ei. Poate fi doar deliberativa si experimentala, planificata si construita urmarind obiective particulare…” [nota: Scott Nearing, United World (Island Press, 1945), p.221.]

Recent, co-fondatorul Comisiei Trilaterale Zbigniew Brzezinski a expus notiuni similare, dintr-o perspectiva americana insa. In cartea sa, The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives [Marea Tabla de Sah: Primatul American si Imperativele sale Geostrategice], fostul Consilier pe probleme de Securitate Nationala sustine ca menirea Americii in angajamentul global este “sa construiasca un trainic cadru de cooperare geopolitica globala” si “fara a-si cere scuze” sa ocupe pozitia de arbitru al “managementului global” [nota: Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives (Basic Books, 1997), pp.214-215.]. Brzezinski incheie cu aceste sobre cuvinte: “Succesul geostrategic al acestei cauze ar reprezenta menirea adecvata rolului Americii in calitate de prima, unica si ultima superputere globala reala.” [nota: Ibid., p.215.]

Jim Garrison, fondator si Presedinte al Fundatiei Gorbaciov/SUA (in numele lui Mihail Gorbaciov) [nota: Vezi, James Amon Garrison, Jr. Biographical Summary, editata de Berrett-Koehler Publishers, cu ocazia lansarii cartii lui Garrsion, America as Empire.], vede de asemenea America in calitate de element fauritor al globalizarii.

”…America trebuie sa se perceapa in mod constient drept un imperiu de tranzitie, unul al carui destin la momentul actual este sa actioneze ca o moasa a unui sistem global guvernat democratic. Marea ei provocare este nu sa domine ci sa catalizeze. Trebuie sa-si foloseasca puterea considerabila si mostenirea democratica pentru a infiinta institutii integrationiste si mecanisme de gestionare a sistemului global aflat in expansiune, astfel incat propria sa putere sa fie subsumata chiar edificiului a carui constructie o inlesneste.

Presedintele Wilson a infiintat Liga Natiunilor din cenusa Primului Razboi Mondial. Presedintele Roosevelt si Truman au infiintat o noua ordine internationala dupa Cel De-al Doilea Razboi Mondial. America trebuie acum sa construiasca a treia iteratie a guvernarii globale. Daca atinge acest nivel de maretie, ar putea fi imperiul final, pentru ca a zamislist si daruit lumii un sistem global democratic si integrationist in care imperiul nu-si va mai gasi locul sau nu va mai avea vreun rol de jucat.” [nota: Jim Garrison, America as Empire: Global Leadership or Rogue Power? (Berrett-Koehler, 2004), p.9.] [sublinierea in original]

Apropiindu-se, atat Brzezinski cat si Garrison subliniaza realitatea internationalismului – nu este intamplator. Acesti doi indivizi, instrumentisti globali in adevaratul sens al cuvantului, apeleaza direct la asistenta calauzitoarea a Americii in procesul de transformare planetara.

Totusi, America nu este singurul agent major al schimbarii globale. Europa de asemenea, si mult mai specific in secolul 21, Uniunea Europeana, este un factor fantastic al procesului de globalizare. Intr-adevar, Brzezinski cheama America sa actioneze impreuna cu Uniunea Europeana “pentru o planificare politica globala sustinuta” [nota: Zbigniew Brzezinski, The Choice: Global Domination or Global Leadership (Basic Books, 2004), p.222.].

Nu este surprinzator ca o tentativa de ordine globala Americano-Europeana exista deja sub auspiciile Aliantei Transatlantice. De-a lungul anilor, aceasta alianta a fost modelata de indivizi precum Brzezinski, Henry Kissinger si John J. McCloy din partea Statelor Unite, si de europeni cheie precum Paul-Henri Spaak, Jacques Delors si Javier Solana.

In prezent acest sistem Transatlantic cuprinde o multime de conexiuni politice, militare si economice. Unele dintre acestea sunt,

o NATO (North Atlantic Treaty Organization) [Organizatia Tratatului Nord Atlantic]
o OSCE (Organization for Security and Co-operation in Europe) [Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa]
o OECD (Organization for Economic Co-operation and Development) [Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica], care initial s-a numit Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana. [nota: OSCE este Organizatia pentru Securitate si Co-operare in Europa. Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica, care initial a demarat ca o parghie transatlantica a Planului Marshall, cunoscuta sub denumirea de Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana, este in mare un organizm Atlantic-Euro-American ce s-a extins pentru a include Japonia, Coreea de Sud, Australia si Noua Zeelanda.]
o Diverse comisii reunite si grupari politice private – cum ar fi Comisia Trilaterala, Consiliul Atlantic al Statelor Unite, Consiliul Anglo-American de Informatii pentru Securitate, si mai putin cunoscutul Streit Council [Consiliul Strict] – alaturi de numeroase programe, cum ar fi Discursul Politicii Externe Transatlantice. [nota: Comisia Trilaterala include si interesele Japoneze alaturi de cele Americane si Europene. Pentru mai multe informatii in legatura cu istoria Comisiei si rolul sau in Alianta Atlantica, vezi The Trilateral Commission at 25 (Trilateral Commission, 1998).]
o Legaturi masive ale business-urilor si corporatilor in interiorul diverselor industrii de transport si aviatice, al companiilor petro-chimice si petroliere, al initiativelor spatiale si ale apararii, al tututor marilor producatori de automobile, si multor altor conexiuni comerciale.

Acest ultim punct are o semnificatie speciala. Elizabeth Pond, scriind pentru Proiectul Relatiilor U.S.-EU, al Asociatiei de Studii ale Uniunii Europene, ne spune, “Atat de intrepatrunse au devenit companiile transatlantice, in special in ultimul deceniu, incat este deseori imposibil sa distingi daca o firma este de fapt ‘Americana’ sau ‘Europeana’.” [Elizabeth Pond, Friendly Fire: The Near-Death of the Transatlantic Alliance (EUSA, 2004), p.xiii.]

Pentru multi observatori externi, se pune intrebarea: Reprezinta oare conexiunea Transatlantica o Americanizare a Europei, sau este Europa cea care modeleaza America?

Probabil nici una, nici alta. Mult prea des noi in America de Nord privim aceste probleme prin prisma nationalismului, pe cand, privite prin lentila globalizarii, o noua lume iese la iveala.

Idealul Transatlantic de fapt reprezinta “Al Treilea Val” – ruta globalizarii. Dupa cum dascalii sociali Alvin si Heidi Toffler afirma, “ce are loc acum nu este nimic altceva decat o revolutie globala, un salt quantic.” [nota: Vezi, Alvin si Heidi Toffler, Creating a New Civilization: The Politics of the Third Wave (Turner Publishing, 1994/95), p.21.]

Dar, va rog, nu intelegeti gresit: aceasta “revolutie globala” nu este un proces neted, dintr-o bucata. Ca aspect al revolutiei, parteneriatul Transatlantic – precum toate celelalte relatii – inregistreaza dificultati si dureri de dezvoltare, impotmoliri, si diferente observabile. Intr-adevar in ultimii ani, “fisuri” semnificative au aparut intre segmentele de populatie ale Americii si Europei, in special in lumina noilor evolutii din Orientul Mijlociu [nota: Vezi, Elizabeth Pond, Friendly Fire (EUSA, 2004).]. Desi aceste fisuri sunt mult mai evidente printre cetateni in general si in anumite cercuri politice, si chiar au produs efecte in pietele Transatlantice, spre exemplu cheltuielile militare, aceste aspecte abat temporar atentia de la realitatea globala. [nota: Vezi, Terrence R. Guay, The Transatlantic Defense Industrial Base: Restructuring Scenarios and their Implications (USArmyWarCollege, Strategic Studies Institute, 2005).]

Si care este “realitatea globala”? Aceea ca America se afla in pragul unei auto-modelari, asemanatoare remodelarii Europei postbelice pe care a sprijinit-o, si este vazuta drept “moasa” a unei noi ordini globale.

Este trecerea de la nationalism la globalizare, pe calea modelului European al regionalismului.

Globalizarea, Regionalismul European si Anti-Nationalismul

Imediat dupa sfarsitul Razboiului Rece, Comisia Trilaterala – un grup politic privat format din membri Americani, Europeni si Asiatici – a publicat studiul Regionalismul intr-o Lume Convergenta. [nota: Vezi, Regionalism in a Converging World (Trilateral Commission/Trilateral Papers #42, 1992).] Dupa cum se afirma in introducere,

“…regionalismul nu trebuie sa fie opus globalismului. Lumea nu trebuie sa aleaga intre unul sau celalalt. Trebuie sa traiasca cu amandoua. Provocarea … este cum sa canalizam fortele regionalismului in directii compatibile cu si care sustin globalismul.” [nota: Ibid., p.3.][sublinierea in original]

Este important sa se inteleaga ca sponsorizarea regionalismului ca etapa in procesul de globalizare nu a fost limitata doar la Comisia Trilaterala si membrii sai. Din fericire, arhitectii acestei ordini regional-globale si-au lasat amprentele peste intreg secolul douazeci. Si ce este semnificativ, motivele lor sunt vizibile.

In 1942, The Brookings Institute a facut public raportul sau, Planuri de Pace si Optiuni Americane, subliniind o varietate de concepte postbelice pline de speranta pentru o “ordine mondiala”. Au fost luate in calcul optiuni explicite cum ar fi hegemonia Americana asupra afacerilor internationale, crearea Aliantei Anglo-Americane, armonizarea ordinii mondiale printr-o “Uniune a Democratiilor” (care a fost trambitata la acea data de catre Clarence Streit), si colaborarea unui pachet extins numit “Natiunile Unite” [nota: Clarence Streit si cartea sa “Unirea Acum” au reprezentat fortele influente in modelarea idealului Transatlantic, si au sustinut o viziune extinsa a NATO. Streit a fost un Rhodes Scholar (vezi nota urmatoare), delegat American la Conferinta de la Versailles, corespondent New York Times la Liga Natiunilor, fondator al Comitetului Uniuni Atlantice si al Asociatiei de Uniune a Democratiilor – care a avut legaturi stranse cu Asociatia Lumii Federaliste. Vezi, Clarence K. Streit, “Union Now” (Harper and Brothers, 1940) si “Union Now with Britain” (Harper and Brothers, 1941).][nota tr: Rhodes Scholar = beneficiarul uneia din numeroasele burse acordate prin testament de Cecil Rhodes si care pot fi folosite la Universitatea Oxford pentru doi sau trei ani; acestea sunt acordate candidatilor din Statele Unite si din Natiunile Commonwealth – asociatie de state independente ale caror teritorii au apartinut Imperiului Britanic. Vezi Merriam-Webster Online la www.m-w.com.] Regionalismul a fost considerat in detaliu, cu Emisfera Vestica, Europa si Asia reprezentand blocurile principale.

Arthur Millspaugh, autorul raportului Brookings, a fost sincer conectand regionalismul cu “imaginea de ansamblu”,

“Astfel de aranjamente regionale pot fi considerate pasi sau etape in evolutia unei ordini mondiale universale, substitute pentru o ordine universala, sau drept ceva ce va fi combinat cu un sistem raspandit in lumea intreaga.” [nota: Arthur C. Millspaugh, Peace Plans and American Choices (The Brookings Institute, 1942), p.49.]

Desi raportul Brookings s-a concentrat pe perioada imediat urmatoare Celui De-al Doilea Razboi Mondial, ideea unui Stat-European se nascuse decenii mai devreme. Deja in 1914, primul an al Marelui Razboi (Primul Razboi Mondial), Nicholas Murray Butler – Presedinte al Universitatii Columbia si mai tarziu laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1933) – a sugerat ca unificarea Europei si adventul unui guvern supra-national erau necesare pentru inlocuirea “sistemului national existent”.

“Ceea ce va constitui substanta unor State Unite ale Europei, o federatie mai mult sau mai putin formala a auto-guvernatelor tari Europene, ar putea fi consecinta esecului demonstrat al sistemului national existent de a ajusta guvernul cerintelor formulate de cresterea civilizatiei…

Nu exista nici un motiv pentru care o natiune in Europa sa nu isi poata gasi locul sub soarele unitatii ce cu siguranta se inalta dincolo de norii razboiului. Uimitoarele pierderi ale Europei, care deja sunt ingrozitoare iar cat de curand vor fi incalculabile, ne vor oferi oportunitatea de a sustine acest argument si de a-l plasa acolo unde ii este locul…

… va veni vremea cand fiecare natiune va depune intr-o federatie mondiala cate o particica din suveranitatea sa nationala, pentru binele general. Cand acest lucru se intampla va fi posibila instaurarea unui executiv international si a unei politii internationale, ambele formate cu scopul special al impunerii deciziilor curtii internationale.” [nota: Nicholas Murray Butler, A World in Ferment: Interpretations of the War for a New World (Charles Scribner’s Sons, 1918), vezi sectiunea intitulata “The United States of Europe,” pp.27, 31-32, 36.]

Incercari de a promova integrarea Europeana si cooperarea au avut loc dupa Marele Razboi. In 1923 Uniunea Pan-Europeana a fost fondata, atragand un numar de indivizi care ulterior vor avea de jucat un rol important dupa Cel De-al Doilea Razboi Mondial, inclusiv Konrad Adenauer [nota: Derek W. Urwin, The Community of Europe: A History of European Integration Since 1945 (Longman, 1991), p.5. Aristocratul austriac era Contele Richard Coudenhove-Kalergi]. Ministrul de externe francez, Aristide Briand, a vizualizat o schita de organizare a Europei in pas cu liniile unificarii si opusa tendintelor nationaliste, aducand dezbaterea chiar si la Liga Natiunilor [nota: C. Grove Haines and Ross J.S. Hoffman, The Origins and Background of the Second World War (Oxford University Press, 1943), p.265. Vezi de asemenea, Urwin, The Community of Europe, p.6]. Niciuna din aceste campanii nu a fost eficienta.

Ironic, in timp ce ideile Ligii Natiunilor si Uniunii Pan-Europene se zbateau sa supravietuiasca, un soi de integrare continentala mai ca a avut loc prin Partidul Muncitoresc National Socialist German – cunoscut si sub numele de Nazist. John Laughland, autorul The Tainted Source, detaliaza o extinsa platforma de unificare Europeana imbratisata de conducerea Nazista, ce includea planuri pentru o Comunitate Economica Centrala Europeana, zona unei pietei libere fara vama, si eventual crearea unei arii monetare Europene [nota: John Laughland, The Tainted Source: The Undemocratic Origins of the European Idea (Little, Brown and Company, 1997), pp.24 and 30]. In plus, asa cum Laughland subliniaza, “Planurile Naziste de integrare Europeana erau atat politice cat si economice.” [nota: Ibid., p.29.]

Influenta conceptelor erei Naziste in ceea ce priveste integrarea Europeana nu poate fi trecuta cu vederea. Stationat in Germania in anii de inceput ai Celui De-al Doilea Razboi Mondial, George F. Kennan, unul dintre cei mai importanti diplomati americani ai secolului 20 si primul Director al Echipei de Planificare Politica a Departamentului de Stat, ne-a impartasit franc observatiile sale,

“In timp ce ma aflam in Berlin in timpul razboiului am fost uimit de faptul ca insusi Hitler, din motive gresite insa si rau intentionat, a reusit sa realizeze o mare parte din sarcina tehnica a unificarii Europei. A creat autoritatile centrale intr-o multime de domenii: transporturi, operatiuni bancare, procurarea si distribuirea materialelor neprelucrate, controlul diverselor forme de proprietate nationalizata. De ce, m-am intrebat, sa nu exploatam folositor aceasta situatie dupa victoria Aliatilor? Ce aveam nevoie, era decizia Aliatilor sa nu distruga aceasta retea de control centralizat la sfarsitul razboiului, ci mai degraba sa o o preia, sa ii inlature pe oficialii Nazisti care au pus-o in miscare, sa ii numeasca pe altii (si nu neaparat toti non-Germani) in locul lor, si sa suplimenteze aceasta unificare fizica cu o noua autoritate federala Europeana. Cand m-am intors din Germania, in 1942, am incercat sa promovez aceasta idee in Departamentul de Stat…” [nota: George F. Kennan, Memoirs, 1925-1950 (Little, Brown and Company, 1967), p.417.]

Dupa razboi, Kennan (care era membru al Council on Foreign Relations si ulterior implicat in Comisia Trilaterala) a devenit consilierul Statelor Unite in European Advisory Commission si un principal arhitect al Planului Marshall – programul American de reconstructie a Europei. In Memoriile sale, diplomatul a notat,

“Guvernul Statelor Unite, animat in primul rand de credinta ca ceva trebuie facut pentru a ‘integra’ economiile tarilor Europene in scopul insanatosirii economice, a adaugat indemnuri de incurajare, si chiar a facut presiuni.” [nota: Ibid., p.449.]

Aceasta imediata “incurajare” postbelica a fost efectiv canalizata prin Planul Marshall, integrarea Europeana fiind “atasata fiecarei propuneri facute in Washington de export catre Europa” [nota: Theodore H. White, Fire in the Ashes: Europe in Mid-Century (William Sloane Associates, 1953), p.272.]

Theodore H. White, un jurnalist al Statelor Unite si mai apoi membru al Council on Foreign Relations, descrie situatia in cartea sa, Fire in the Ashes,

“Americanii i-au sfatuit trufas vreme de multi ani pe Europeni in privinta virtutilor propriei lor Uniuni a Statelor, si au certat Europa pentru stupiditatea rivalitatilor ei si a separatismului. In timpul razboiului cativa Americani amatori de scenarii mintale au cochetat chiar cu ideea ca, odata cu venierea Eliberarii, ar trebui inlaturate toate unitatile monetare ale tarilor eliberate si inlocuite cu o noua moneda Europeana emisa de Armata Statelor Unite…” [nota: Ibid., p.271.]

White continua,

“Planul Marshall a fost cel care a intarit convingerile Americane ca Europenii trebuie sa se uneasca… Fiind intrebati ce incearca sa faca, de catre membrii Congresului aflati in vizita, operatorii Planului Marshall raspundeau, ‘Incercam sa ii punem laolalta, sa ii integram’. ‘Integrarea’ era un cuvant convenabil si fiecare delegatie succesiva intreba sumbru, ‘Cat de mult ati avansat cu integrarea?’ ca si cum se asteptau ca Planul Marshal sa scoata din sertar schita unei constitutii si modelul unui steag european.

In 1949, odata cu al doilea val de implementare a Planului Marshall, Congresul, fara dezbatere, a hotarat unificarea Europei drept unul din telurile majore ale Planului.” [nota: Ibid., p.272.]

Mai tarziu in viata, White va reflecta, “Istoria Planului Marshall, cum s-a vazut ulterior, a inceput cu Semnificatia Banilor. Era de asemenea vorba despre Bani si Europa, Bani si Pace – dar inainte de toate, Bani si Putere si America.” [nota: Theodore H. White, In Search of History (Harper and Row, 1978), p.284.]

Odata ce Planul Marshall a devenit operational, trei membri ai comunitatii Crestin Democrate Europene – Alcide De Gasperi, Konrad Adenauer, si Robert Schuman – au deschis calea spre trezirea interesului continental fata de unificare. Oferindu-ne o analiza a factorilor care i-au motivat pe acesti trei “Parinti ai Europei”, R.W. Keyserlingk, Manager General al British United Press in ani ‘40, scrie,

“…toti trei au fost formati in tinerete de miscarile sociale Catolice activate de invatatura papala Rerum Novarum. Erau profund religiosi, patrioti inflacarati dar anti-nationalisti hotarati. Toti trei crescusera in zone de frontiera cu nelipsite dispute si contacte de granita… Asta i-a invatat ca numai o Europa ca federatie, nu o Europa sfartecata de ura izvorata din nationalism ingust, poate asigura libertatea ce si-o doreau pentru mult mai intimele lor patrii.” [nota: R.W. Keyserlingk, Fathers of Europe (Palm Publishers, 1972), pp.2-3.]