Un comentariu realizat de Kross Press Agency

SE SPUNEA adesea, in timpul Razboiului Rece, ca Uniunea Sovietica avea o problema in a intelege Statele Unite. Exista, in acest sens, o ciocnire intre culturi strategice care facea imposibile anumite calcule clare in privinta balantei de puteri si facea ca fineturile diplomatice in ceea ce priveste semnalarea unui rival echipat cu putere militara sa fie mult mai periculoasa. Aceasta ciocnire de culturi abunda si atunci cand vine vorba de noul nostru concurent egal, Republica Populara Chineza. Iar din data de 11 septembrie, cand Statele Unite s-au imbarcat la o misiune probabil mesianista de a transforma politica Orientului Mijlociu, ei bine, ce sa mai creada o biata autocratie a unui singur partid?

In ceea ce priveste dezbaterea pe marginea amenintarii pe care o reprezinta China, o serie de sinologi au adus rigoarea academica in sprijinul studiilor pe tema culturii strategice chineze, producand relatari exceptionale despre modul in care strategii chinezi vad mediul lor de securitate. Pana la finele deceniului, aceste lucrari au stabilit curentul principal de opinie asupra culturii strategice chineze. In „Realismul cultural: cultura strategica si strategie la scara mare in istoria Chinei”, profesorul de la Harvard, Alistair Iain Johnston scria ca vechile state chineze practicau un tip de realpolitik foarte dur, care pornea de la premisa ca „violenta pura este extrem de eficace”. El identifica un model in care statele mai slabe sprijina rivalii mai puternici in castigarea de timp, in mobilizarea resurselor, si realizeaza strategii politice si militare care rezulta in infrangerea inamicului mai puternic. China moderna nu a fost nici ea mai timida in ceea ce priveste folosirea fortei: Johnston a calculat ca China a folosit forta in 72% dintre crizele sale de politica externa pana in 1985.

Francois Julien, de la Universitatea din Paris, a furnizat un cadru analitic esential pentru intelegerea modului in care China a aplicat forta in mod traditional. In „Tendinta lucrurilor: spre o istorie a eficacitatii in China” el si-a concentrat atentia asupra conceptului de „shi”, un termen care este adesea tradus prin „dispozitie”. Sensul esential al termenului „shi” este ca „un general trebuie sa aiba ca obiectiv exploatarea in avantajul sau si pentru un efect maxim a oricaror conditii pe care le intampina”. Shi inglobeaza nu numai dispunerea terenului, ci si dispozitia morala a protagonistilor, clima, starea trupelor – in total, toti factorii circumstantiali care pot creea un avantaj sau care pot enerva o armata.

Aplicat la arta de a conduce o tara, shi include factori strategici de granita, cum ar fi dispozitiile politice, puterea aliantelor, si robustetea politicii unui oponent. Savantul chinez Michael Pillsbury arata cum au revenit in prezent aceste modele traditionale si concepte de strategii din istoria chineza, cand a tradus cantitati uriase de materiale contemporane chineze in „China dezbate Viitorul mediu de securitate”. Pillsbury a descoprit ca practicantii contemporani chinezi de socialism stiintific au dezvoltat notiunea de shi, ca masura pentru ceea ce ei numeau „puterea nationala completa”. Desi acest concept poate fi inteles intuitiv – Statele Unite au mai mult decat, sa zicem, Costa Rica – analistii chinezi au separat algoritmi complecsi pentru a crea valori calitative de comparatie internationala.

Colapsul Uniunii Sovietice si fluxul strategic urmator a furnizat un mediu bogat pentru masurarea puterilor nationale complete in anii 1990. Pentru Beijing, aceste masuratori au relevat ceea ce era evident: Statele Unite detineau o putere hegemonica, iar China ramanea ceva mai putin decat o mare putere. Dar cultura strategica chineza prezice ca aceasta distributie asimetrica de putere nu este in totalitate in dezavantajul Chinei. Termenul chinezesc pentru „hegemon” se traduce literar prin „putere nemaipomenita”, iar strategii chinezi credeau ca pozitia hegemonica a Statelor Unite ar conduce celelalte puteri sa creeze o lume multipolarizata. Aceasta abordare declinista a puterii americane afirma ca atata timp cat China isi poate astepta momentul cel bun si ascunde capabilitatile”, dupa cum spune liderul Deng Xiaoping, va fi in echilibru in aceasta ordine mondiala noua.

Aceasta dizolvare gradata a hegemoniei Statelor Unite ar aduce Chinei alte avantaje. Odata cu implicarea in diverse razboaie, SUA si-au lasat la vedere dispunerile si vulnerabilitatile. Prin studii si prin capacitatile de intelegere, China va putea raspunde la tipul schimbator de razboi al SUA, fara sa dezvaluie vreodata cum va lupta. Strategii chinezi au studiat, astfel, razboiul din Golf, din 1991, indeaproape, inspirand pe multi comentatori sa conchida ca China trebuie sa se pregateasca pentru „razboi local in conditii moderne hich-tech”, investind in sisteme de armament care vor submina in mod direct capabilitatile majore ale SUA.

Dar in ochii strategilor chinezi, acest declin inevitabil al puterii americane aduce cu sine, totusi, un pericol: daca Washington-ul si-a imaginat vreodata ca isi va pierde proeminenta internationala, ar trebui sa loveasca China preventiv. Strategii chinezi s-au temut ca acei americani care au argumentat teoria amenintarii reprezentate de China ar conspira la un astfel de atac.

Experienta a parut sa confirme temerile Chinei atunci cand un avion american a bombardat ambasada Chinei din Belgrad in 1999, iar coliziunea unui aparat de zbor chinez si a unui avion spion EP-3 in aprilie 2001 s-a soldat cu viata pilotului chinez. Pana la mijlocul anului 2001, Beijing-ul se afla in fata unui presedinte american care descrisese China ca un „competitor srategic” si a spus unui jurnalist ca SUA va face „tot ce este nevoie” pentru a apara Taiwan-ul.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au oferit Beijing-ului ocazia de a inversa deteriorarea relatiilor dintre SUA si China si de a discredita teoria amenintarii chineze. In zilele de dupa atacuri, presedintele chinez Jiang Zemin si-a prezentat condoleantele personal presedintelui Bush, a autorizat operatiunile de inteligence cu Washington-ul si a exercitat presiuni asupra presedintelui pakistanez Pervez Musharraf sa raspunda cererilor SUA in cea ce priveste cooperarea in timpul razboiului din Afganistan. Statele Unite au intors si ele sprijinul Chinei. In luna august a anului 2002, Departamentul de Stat a desemnat Uighur East Turkistan Independence Movement, principala amenintare la restrangerea controlului Chinei fata de provincia Xinjiang, ca organizatie terorista.

Discutiile bilaterale au atins apogeul in octobrie 2002, cand presedintele Bush l-a primit pe Jiang la ferma sa si a declarat ca cele doua state sunt „aliate” in lupta impotriva terorismului. In doi ani dupa invazia Afganistanului, perspectivele Chinei in legatura cu relatiile bilaterale au mers de la paranoia fata de intoarcerea teoriei amenintarii chineze pana la noile temeri ca America nu ar fi, de fapt, in declin. Pana in 2002, America distrusese talibanii, ocupase Afganistan-ul la granita de vest a Chinei si stabilise o retea in Asia Centrala.

Savantul chinez Wang Jisi, de la Academia Chineza de Stiinte Sociale a admis semnificatia acestei expansiuni masive a activitatii militare a SUA, si reflecta, aproape sigur, opinia oficiala, atunci cand a declarat ca „in termen scurt, este dificil sa identificam semne ca puterea americana este in declin. Superioritatea SUA este completa, acoperind spectrul total al puterii nationale”. Se pare ca anumite voci din China regandeau viziunea declinista asupra puterii americane. China era in mod special suspicioasa in legatura cu rapida acumulare a influentei americane in Asia Centrala, unde Organizatia de Cooperare Shanghai se presupunea ca trebuie sa domine afacerile de securitate din regiune. Asa cum observa un strateg chinez la acel moment, „toate semnele indica faptul ca SUA se straduie sa-si extinda si sa-si permanentizeze prezenta militara in Asia”, iar fortele care au fost trimise sa incercuiasca Orientul Mijlociu ar putea incercui la fel de bine si granita de vest a Chinei.

Temerile Beijing-ului au atins punctul culminant in primavara lui 2003, cand victoria fulgeratoare a SUA impotriva armatei irakiene a demonstrat inca o data superioritatea covarsitoare a armelor americane. Reflectand practicile din trecut, China a studiat campania americana in Irak indeaproape pentru a vedea daca propria sa strategie militara de baza ar trebui regandita. Unul dintre liderii Armatei populare de eliberare chineza Xiong Guangkai a declarat ca China ar trebui „sa studieze si sa extraga lectiile si experientele prin care au trecut diferitele tari in schimbarile militare… (dar) ar trebui sa nu copiem mecanic alte tari” a mai spus acesta. Cresterea insurgentei in Irak de la inceputul anului 2004 a oferit Chinei sansa sa vada ca, la urma urmelor, viziunea declinista asupra SUA era corecta, si ca Statele Unite faceau greseli care urmau sa conduca la o cadere, asa cum s-a intamplat cu toate marile puteri inaintea ei. China a decis si ca era momentul sa profite de aceste greseli.

Tema esentiala care ar fi ghidat diplomatia chineza in aceasta perioada era o variatie a teoriei ridicarii pasnice, pe masura ce China putea sa se prezinte ca o alternativa diplomatica normala pentru Statele Unite.

Pe cand emisarii americani cereau cooperare impotriva terorismului, diplomatii chinezi si-au concentrat atentia asupra cooperarii economice. De asemenea, China putea sa porneasca de la baza oferita de politica sa traditonala de a intinde o mana prietenoasa tarilor care nu se afla pe agenda drepturilor omului a SUA.

Folosind aceasta abordare, China a revigorat Organizatia de Cooperare Shanghai (SCO). Dupa masacrul protestatarilor uzbeci, in mai 2005, China a organizat o declaratie comuna SCO, cerand retragerea trupelor americane din Asia Centrala, iar presedintele Islam Karimov a anuntat ca fortele americane trebuie sa paraseasca tara, incusiv baza de la Karshi-Kanabad. Astfel, in mai putin de doi ani, organizatia luata in ras de oficialii americani care au spus ca ar fi „nascuta moarta” in 2002 a renascut ca un bloc care pune o piedica in fata strategiei americane in Asia. China s-a afirmat si in Asia de Est, unde Yang Jiemian a atras atentia ca Beijing-ul este „perceput ca fiind mai sensibil la nevoile est-asiatice decat Statele Unite”. O astfel de oportunitate a aparut la jumatatea lui 2004, cand SUA si aliatii sai, Filipine, au cazut dupa ce Manila a capitulat in fata cererilor insurgentilor de a-si retrage trupele din Irak. China a sarit si ea in ajutorul acestei sanse de a adanci schisma si s-a oferit sa apropie o vizita viitoare la Beijing a Presedintelui Gloria Macapagal Arroyo, pe care a programat-o pentru septembrie 2004.

De asemenea, China a folosit cadrul convorbirilor dintre cele sase parti, asupra crizei nucleare din Coreea de Nord, pentru a-si afirma un rol propriu ca un agent cinstit in Asia. In acest decor, guvernul chinez a largit cu pricepere bresa si asa extinsa in ceea ce priveste viziunea strategica intre Coreea de Nord si SUA.

Premiul cel mare pentru China a fost, totusi, exacerbarea fisurii transatlantice asupra razboiului din Irak. An Huihou, de la Institutul Chinez de Studii Internationale a argumentat ca politica SUA „nu se conformeaza intereselor strategice ale tarilor europene si nu poate fi intampinata decat de critici, rezerve si opozitii” acolo.

In 2003 si 2004, China a primit delegatii succesive de politicieni europeni si oameni de afaceri in timp ce exercita presiuni in sensul ridicarii embargo-ului de armanent pe care Uniunea Europeana il impusese Beijing-ului, in pragul loviturilor violente impotriva protestantilor pro-democratie din 1989. Opozitia SUA a invins cu succes miscarea la inceputul lui 2005, iar China parea sa fi supraestimat fisura transatlantica.

In timp ce China incearca sa profite de ceea ce percepe ca fiind un declin al hegemoniei, Statele Unite isi dezvolta, prin manevre diplomatice, propriile sale capabilitati militare, mai rapid ca niciodata. Acesta dezvoltare a armamentului reflecta un consens in crestere in randurile opiniei publice din China in ceea ce priveste ideea ca SUA pot fi invinse prin mijloace asimetrice. Strategii chinezi cred astazi ca o combinatie intre stategie si tehnologie va permite „celui mai slab sa-l infranga pe cel mai puternic” in viitorul razboi. Ca dovada, nu este nevoie decat de exemplul esecului SUA in triumful in razboiul impotriva Irak-ului.

Desigur, strategii chinezi nu cauta sa infranga armata SUA printr-o insurgenta post-conflict, dar ar prefera capabilitatile conventionale, asistate de asasini, arme si tehnologii, atintite impotriva punctelor vulnerabile ale armatei SUA.

Cea mai importanta dintre aceste capabilitati sunt cele care pot scufunda un aparat de zbor, detecta si distruge avioane invizibile si care pot depasi capacitatile de aparare cu rachete ale SUA. Primul obiectiv va avea cele mai profunde consecinte in cadrul conflictului.

Cea mai articulata si succinta descriere a acestei strategii chineze in evolutie, a fost oferita de profesorul de la Princeton, Tom Christenson, intr-un eseu din 2001. Christenson scria ca punctul forte in strategia chineza este incercarea de a pune piedici unui potential adversar prin plasarea de mine, submarine, si rachete balistice.

Asa cum prezice teoria chineza, SUA isi va vedea tot mai mult optiunile militare si diplomatice limitate, in timp ce China isi dezvolta capacitatile militare si politice.

Acesta este, asa cum ar spune strategii chinezi, cursul istoriei, informeaza Armed Forces Journal, citata de KROSS Press Agency.