Thomas E. Woods, Jr.

ORICATE PROBLEME ar avea conservatorii oficiali ai zilelor noastre, cea mai pronuntata dintre ele este aceea pe care pe drept o putem numi inclinatia spre isterie.

Anume: doar porneste o ofensiva militara, justificand-o cum vrei – in numele securitatii nationale, eliberarii unui popor asuprit, simpla razbunare, orice – si ei vor sari cu promptitudine sa o apere. Toti cei care sustin misiunea vor fi considerati mari patrioti, pe cand oponentii vor trebui cenzurati, intemnitati, sau chiar executati. (Aceia sunt probabil in cardasie cu teroristii oricum.) Cu certitudine oricine crede in alternative la violenta pe scara larga va fi concediat drept un idealist amagit caruia ii lipseste realismul de care are atata nevoie periculoasa lume in care traim. Mult prea multi conservatori, la repezeala, vor crede si vor apara cea mai prosteasca si mai cruda propaganda si sloganerie, si vor lansa atacuri smintite asupra celor care marturisesc ceea ce mai tarziu (si inevitabil) se dovedeste a fi adevarat.

Si cu toate acestea asa numitii progresisti nu sunt cu nimic mai buni. Atat doar ca in cazul lor va trebui sa spui ca acel ceva este in interesul public, si ca va ajuta la imobilizarea baietilor rai care altfel ar prada publicul. Oricine sustine misiunea regulatorie a guvernului este un mare cetatean – cu viziune civica, responsabil, dezinteresat, altruist. Cei care nu pun botul la propaganda oficiala vor fi marginalizati si ignorati. (Aceia sunt in cardasie cu marile business-uri oricum.) Cu certitudine oricine crede in alternative la violenta pe scara larga – in cele din urma, statul obtine tot ce isi doreste multumita puterii sale de a ameninta cu inchisoarea si exproprierea – va fi concediat drept un idealist amagit caruia ii lipseste realismul de care are atata nevoie periculoasa lume in care traim. Mai degraba vor crede cele mai tampe slogane la adresa sectorului public si toate presupusele sale contributii la bunastarea standardului nostru de viata.

Ceea ce cred ei ca stiu, deoarece au invatat-o la scoala, este ca viata era insuportabil de ingrozitoare inaintea zilelor bugetelor federale de multe trilioane de dolari. Oamenii erau saraci, munceau multe ore, si aveau mult mai putin spatiu de trai decat au astazi. “Monopolurile” dominau economia si exploatau muncitorul si consumatorul laolalta. In lipsa aparatul regulator modern, totul era otravit si nesigur. Nu trebuie sa continui, pentru ca toti am invatat asta la scoala.

Ca oamenii ar fi fost saraci datorita faptului ca nici un venit nu era posibil din punct de vedere tehnic si chiar logic intr-o economie flamanda de capital nu este nici macar luat in consideratie, daca este cumva inteles. Ca a existat un neobisnuit grup de “monopoluri” ale caror preturi au scazut de cateva ori mai repede decat oriunde altundeva in economie, nu este cunoscut si de aceea nici mentionat. Ca alternativa sectorului privat la 80.000 de pagini de reglementari guvernamentale in Registrul Federal ar putea sa insemne altceva decat caveat emptor si fiecare pentru el, nu este niciodata dezbatut.

Statul doar isi doreste ca toti cetatenii sai sa fie servili. Impletindu-si apologia la adresa statului, asa numitii progresisti – cat ma zgarie acest termen inselator – joaca exact rolul pe care statul il asteapta de la ei: legitimarea comportamentului statului in mintea publicului. Lipsa lor de curiozitate fata de solutii si abordari non-etatiste – manifesta putin interes in a afla cum isi organizau oamenii treburile in zilele premergatoare New Deal-ului, spre exemplu [nota tr: Era F. D. Roosevelt] – este un alt aspect. Astfel este foarte usor sa portretizezi trecutul ca insuportabil, iar statul drept salvator.

Bineinteles, istoria Americana nu ne ofera exemple de americani ai perioadei pre-New Deal catarandu-se pe cadavrele copiilor si varstnicilor in drum spre serviciu, deci presupunem ca ceva era intreprins pentru a-i ingriji pe oameni, dar pare ca exista un relativ redus interes in a afla ce anume era acel ceva. (Aici este un indiciu, printre multe altele.)

La urma urmei, ce este statul? Lasati deoparte toate romantarile lipsite de sens referitoare la teoriile contractului social, consimtamantul poporului, etc. Ce este aceasta institutie? Iata ce spune Murray Rothbard:

Statul desemneaza un grup de oameni ce a reusit sa dobandeasca un real monopol al folosirii violentei pe cuprinsul unei anumite zone teritoriale date. In particular, a reusit sa-si insuseasca un monopol al violentei agresive, deoarece Statele in general recunosc dreptul indivizilor de a folosi violenta (desi nu impotriva Statelor, binenteles) in legitima aparare. Statul foloseste apoi acest monopol pentru a exercita putere asupra locuitorilor respectivei zone si pentru a se bucura de roadele materiale ale acestei puteri. Statul, asadar, este singura organizatie a societatii care cu regularitate si deschis isi obtine veniturile monetare prin folosirea violentei agresive; toti ceilalti indivizi si celelalte organizatii (cu exceptia celor carora li se deleaga acest drept de catre Stat) isi pot obtine avutia numai prin productie pasnica si schimb voluntar al respectivelor lor produse. Aceasta folosire a violentei pentru obtinerea propriului venit (numita “taxare”) este esafodajul puterii Statului. Pe aceasta fundatie Statul inalta o aditionala structura de putere asupra indivizilor din teritoriul sau, reglementandu-i, penalizand critici, subventionand favoriti, etc. Statul are grija de asemenea sa-si aroge siesi monopolul obligatoriu asupra diferitelor servicii critice necesare societatii, tinandu-i astfel pe oameni in dependenta de Stat pentru servicii cheie, pastrand controlul asupra vitalelor posturi de comanda in societate si intretinand totodata in randurile publicului mitul ca numai Statul poate furniza aceste bunuri si servicii. Astfel Statul are grija sa monopolizeze serviciile de politie si cele judiciare, proprietatea asupra drumurilor si strazilor, sursa de bani, serviciul postal, si reuseste efectiv sa monopolizeze sau controleze educatia, utilitatile publice, transportul, radioul si televiziunea.

Acest singur paragraf valoreaza mai mult decat o viata intreaga dedicata studiilor sociale pentru clarificarea adevaratei naturi a statului si a activitatilor sale. Iata, acesta este faimosul tau vehicul catre progres, dezgolit pana la esenta.

Albert Jay Nock s-a referit la predispozitia umana de a incerca acumularea de avutie prin cel mai redus efort posibil, si acesta este motivul pentru care angajarea statului in folosul propriului beneficiu privat este atat de ispititioare pentru multi. Franz Oppenheimer a descris doua metode de a acumula bogatie: cea economica si cea politica. Metoda economica implica producerea bunurilor sau serviciilor ce apoi sunt vandute cumparatorilor interesati care cauta sa-si imbunatateasca statutul. Ambele parti beneficiaza.
Metoda politica insa, implica folosirea fortei pentru imbogatirea unei parti sau grup pe cheltuiala alteia/altuia – fie sa-si insuseasca avutia altuia direct, fie sa-si ofere un avantaj inechitabil asupra competitorilor sai prin folosirea sau amenintarea cu coercitia.

Aceasta este o metoda mult mai usoara de imbogatire; si din moment ce oamenii tind sa prefere calea mai usoara catre bogatie celei mai dificile, o societate ce spera sa stimuleze atat dreptatea cat si prosperitatea trebuie sa descurajeze acumularea prin metoda politica si sa o incurajeze pe cea prin metoda economica.

Dar statul, a scris Oppenheimer, este organizatia metodei politice de achizitionare a bogatiei. Prin acest canal oamenii au putut descoperi cai catre propria bunastare economica, modalitati ce implica folosirea fortei – utilizata in folosul lor de catre stat – mai degraba decat propria munca onesta. Din acest motiv, cele mai primare aspecte ale naturii umane pot gasi in stat o atractie irezistibila. Este mai usor sa devii dependent de asistenta sociala decat sa muncesti; este mai usor sa accepti subventii pentru fermieri si astfel sa ridici preturile decat sa concurezi onorabil si liber; este mai usor sa depui o plangere antitrust impotriva unui competitor decat sa-l surclasezi onest pe piata. Facand acestea si alte nenumarate optiuni pradalnice posibile, statul incurajeaza atributele morale respingatoare si face apel la cele mai abjecte trasaturi ale firii umane.

In scurt timp, societatea degenereaza intr-o conditie de razboi civil de joasa intensitate, fiecare grup de presiune fiind nerabdator sa-si asigure legislatia menita sa-i ofere imbogatirea pe cheltuiala restului societatii. Razboiul Hobbesian al tuturor impotriva tuturor care chipurile caracteriza viata in pre-politica stare naturala, se furiseaza in insasi viata politica, pe masura ce pana si cei care initial nu erau dispusi sa caute favoruri politice le urmaresc acum cu vigoare, chiar si numai pentru a-si lua revansa (adica, fata de grupuri ce sunt mult mai lipsite de scrupule in a folosi statul pentru a-si atinge obiectivele). Tot acest rapt ce are loc la umbra si sub protectia legii este ceea ce Frédéric Bastiat memorabil numea “jaf legalizat”.

Cu toate acestea, progresistii sunt increzatori ca odata ce fumul se risipeste, efectul net al acestei intregi hotii, toate aceste schimburi impuse cu forta, si masiva extindere a puterii statului care le insoteste, vor fi in beneficiul celor mai marunti si umili dintre noi, chiar daca se intampla ca acestia sa fie oamenii cu cel mai putin timp liber sa se implice in lobby-ul politic, cei cu cele mai reduse resurse disponibile pentru spert si coruptie, si cu siguranta cu cele mai putine relatii si conexiuni.

Deci iata cu ce avem de-a face: o galerie ovationista de dreapta ce actioneaza ca fabrica de justificari pentru comportamentul statului peste granita, si o galerie aclamanta de stanga pentru agresiunea si jaful practicate acasa. (“Centrul” politic aproba atat agresiunea externa cat si cea domestica, binenteles, drept dovada a unei intelepte moderatii.) Ambele accepta si apara cu constiinciozitate motivatiile oficiale ale statului, si demonizeaza pe oricine indrazneste sa fie sceptic vizavi de puritatea intentiilor sale ori eficienta potentiala a actiunilor intreprinse. Intre timp politicienii din spatele cortinei toasteaza si se amuza pe cinste datorita uimitoarei escrocherii pe care au pus-o in miscare si a gloatei de creduli automati pe care buna soarta le-a oferit-o lor s-o dirijeze.

May 8, 2007

Thomas E. Woods, Jr. este membru asociat senior in istorie americana al Institutului Ludwig von Mises. Printre cartile sale sunt How the Catholic Church Built Western Civilization [Cum a Construit Biserica Catolica Civilizatia Vestica] (vezi aici un capitol gratuit), The Church and the Market: A Catholic Defense of the Free Economy [Biserica si Piata: O Justificare Catolica a Economiei Libere] (castigatoare a locului intai in 2006 Templeton Enterprise Awards), si bestseller-ul New York Times, The Politically Incorrect Guide to American History [Ghidul Incorect Politic al Istoriei Americane]. Copyright © 2007 Thomas E. Woods, Jr. Preluat de la www.lewrockwell.com

TRaducere si adaptare pentru Altermedia de Marian Tiberiu Vintilescu