Slugărnicia pierde România (8)

Motto: „Oamenii răi prosperă când oamenii buni nu fac nimic“

Edmund Burke

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7

Urmează, mai jos, episodul al 8-lea, tipărit, iniţial,  în SANTINELA, nr. 9, din 22 septembrie 2006, pag. 12.

***

Una dintre cele mai recente consecinţe, de până acum, ale criminalei O.U.G. nr. 31/2002, emanate de sociologul şi dr. în drept-curmeziş Adrian Năstase (la care m-am referit în primele trei episoade), precum şi ale presiunilor cercurilor sioniste interne şi ale slugărniciei manifestate de conducătorii României (slugărnicie etalată încă din titlu) este faptul că, la 22 iunie a.c., a fost dărâmat şi ultimul bust al Mareşalului Ion Antonescu, din curtea bisericii ctitorite de el. Evident, atât ca răzbunare, la împlinirea a 65 de ani de la darea ordinului „Vă ordon, treceţi Prutul!“, cât şi ca represalii pentru participarea mai multor organizaţii româneşti la parastasul de la 1 iunie, când s-a comemorat asasinarea sa şi a colaboratorilor săi apropiaţi de către evreii comunişti veniţi pe tancurile sovietice, care acum sunt trecuţi sub tăcere de indivizi „liberali“ ca Bogdan Olteanu (nepotul kominternistei Ghizelei Vass), Dinu Patriciu (sponsor simultan şi „des-interesat“ al P.S.D. şi al P.N.L.), istoricul Crin Antonescu (fan şi coleg monarhist-liberal al lui Dinu Patriciu), ziaristul Emil Hurezeanu (şi el, apărător al lui Dinu Patriciu) şi mulţi alţii.

Încercarea de iudaizare a României

Tapajul făcut, cu impertinenţa tipic evreiască, de către nişte indivizi precum M. K. Katz, Andrei Oişteanu, Aurel Vainer ş.a., inclusiv după ultimul parastas de pomenire a Mareşalului Ion Antonescu, a fost comis pentru a-i umili şi pentru a-i culpabiliza şi mai mult pe români, spre a nu avea curajul să mai şi protesteze contra abuzurilor evreilor din interiorul ţării şi din afara ei. Căci, dacă nu protestează ei, „americanii“, pentru atacul terorist asupra vasului Liberty – „a most violent act of terrorism“, sau nu au protestat ei, „europenii“, contra războiului criminal reluat de Israel contra Libanului, în iulie-august a.c., cum să mai protesteze românii pentru interdicţia pretinsă cu tupeu de evrei de a-l omagia pe Mareşalul Ion Antonescu, când „importanta“ comunitate evreiască şi Ambasada Israelului „au făcut gât“ pentru două bancuri tipărite, iar ministreasa de Justiţie, de atunci, corupta Rodica Stănoiu, făcea sluj în faţa acestora – după cum am reamintit în primele trei episoade?! Iar, ulterior, sub pretextul „antisemitismului“ unui Vlad Hogea sau altuia ca el, ameninţările unui Nicolae Cajal – care, în România, a ajuns chiar academician pentru că a absolvit numai anul VI la medicină, cum dezvăluia Ion Coja într-una din excelentele sale cărţi! –, ale ambasadorilor Meggidon şi Mazor şi ale altor evrei au depăşit orice bun simţ! Că veni vorba, căutaţi să vedeţi câţi evrei sunt în Academia Română şi veţi fi uimiţi să constataţi că ei ocupă majoritatea scaunelor, căci s-au tras unii pe alţii. Ca să poată vorbi şi ei, ca şi Teşu Solomovici, care a scris cartea „România iudaica“ (?!), despre „Academia iudaică a României“. Căci, în mod similar, se mai găsise un evreu să-l numească pe şef-rabinul Moses Rosen drept „rabinul-şef al României“! De parcă România ar fi fost mozaică şi nu ortodoxă. De fapt, scopul acestei diversiuni a fost acela de a crea confuzie şi, prin însuşirea ei de către neavizaţi sau, pur şi simplu, nătărăi, să se răspândească respectiva inepţie. Pentru că prostia este contagioasă; ca dovadă, o anume Dana Humoreanu titra astfel un material propagandistic: „Rabinul-şef al României, Eliezer Glantz, în vizită oficială la Vatra Dornei“ (în Obiectiv – Vocea Sucevei, nr. 68, 1 nov. 2001, pag. 4A). De parcă România era stat teocratic iudaic, iar acest Glantz ar fi fost şeful statului!

De fapt, prin culpabilizarea poporului român, sionismul internaţionalist încearcă să-şi facă loc mai lejer în România, pe care o văd – aşa cum s-a mai spus – ca pe o „ţară-refugiu“, o ţară de rezervă în cazul când arabii îi vor arunca în mare. Pentru că se apropie vremurile prorocite de ideea „Pieirea ta, prin tine, Israele!“ – avertisment-concluzie a unor versete din Evanghelii. În acest sens, trebuie să relevăm că, după 1990, evreii au început să vină, buluc, în România sub diverse pretexte şi sub diverse acoperiri: că vin ca turişti, ca zarişti (ca Teşu Solomovici), că vin să facă afaceri – adică să ne jefuiască, precum acel Sorin Beraru (un „român“ neaoş) –, că vin la studii – la studiul arhivelor, ca să fure informaţii şi chiar documentele, spre a revendica tot ce pot să fure – etc., etc. Tot vin, dar uită să mai plece. De aceea, cu lichelele care ne conduc şi care au primit ordin de la Oculta internaţională să îi substituie pe Eroii Neamului cu autenticii criminali – doborând statuile Mareşalului Ion Antonescu, dar ridicând busturi criminalilor Laios Kossuth, Sandor Petöfi, Albert Wass, Yitzhak Rabin ş.a. –  nu trebuie să ne mai mirăm de ce pierde România!

Toţi generalii români, toţi ofiţerii, militarii, în genere, toţi cititorii acestui studiu şi toţi cetăţenii români (mai puţin acel nefericit „poet român“ Ion Gheorghe, denigrator al „ofiţerimii române“) care află despre acest serial trebuie să mediteze cel puţin la acest aspect: oare avioanele americane care au venit în ajutorul navei-spion Liberty erau înarmate numai cu armament nuclear, de nu au putut să riposteze prompt şi să pună capăt inclusiv războiului pe care-l declanşaseră izraelienii, minţind, însă, că l-ar fi început egiptenii?! Păi, dacă nu aveau şi armament convenţional nu se puteau apăra nici ele însele, în cazul atacării lor din „greşeală“ de avioanele izraeliene sau ale altor state. Şi dacă, apoi, le-au trebuit patru ore ca să schimbe armamentul nuclear cu cel convenţional, înseamnă că, în caz de conflict convenţional real, nu sunt bune de nimic, deoarece, în patru ore sunt făcute praf de orice aviaţie egală în performanţe tehnice. Ceea ce este greu de crezut că aşa s-ar fi întâmplat atunci. (Lipsa de reacţie a aviaţiei şi a apărării antiaeriene în cazul atacului din 11 septembrie 2001 nu explică inacţiunea de atunci.) Dimpotrivă, este foarte clar că guvernul S.U.A. nu a vrut să intervină contra Israelului, a tergiversat schimbarea armamentului şi şi-a sacrificat propriii militari.

De fapt, expresia „propriii militari“ este un fel de a spune, căci, de vreme ce S.U.A. sunt conduse de americani-evrei – atât sub aspect financiar, cât şi politic –  este evident că cei aflaţi la putere îi consideră pe militarii americani drept simpli mercenari, buni să fie „carne de tun“. Iar guvernanţii americani acţionează în înţelegere cu cei izraeliţi. Elocvent, în acest sens, este următorul fapt: prin luna iunie 2001, canalul Discovery a difuzat câteva zile la rând un documentar realizat, incredibil, chiar despre Agenţia Naţională de Securitate (N.S.A.), căreia îi era subordonată nava-spion Liberty. Spre sfârşitul documentarului, i s-a cerut părerea şi unui general (r.) izraelian, unul Uzi Narkiss; ei, bine, şi acum, după 25 de ani de la apariţia primei cărţi a lui James Bamford, respectivul individ a avut tupeul să repete aceeaşi minciună: că atacul asupra navei Liberty a fost făcut din greşeală! Cei care au văzut filmul îşi amintesc episodul. Fireşte, nici nu ne aşteptam să spună adevărul. Căci evreii nu vor să cunoască adevărul, care îi „va face liberi“.

Sensul real al expresiei „poporul ales“

Evreii din România şi din afara ei ne şantajează că, dacă nu le restituim toate proprietăţile pe care au reuşit să le strângă prin furt prima dată – şi pentru care România le-a plătit despăgubiri la plecarea legală din ţară sau chiar celor care au fugit cu ocazia curselor navei Transilvania –, atunci nu ne mai ajută să ne integrăm în Europa! Acesta este o formă de terorism psihologic şi politic! Dar de ce se bagă ei în treabă, ei, care sunt în Asia, chiar dacă în Orientul Apropiat (şi nu în „Orientul Mijlociu“, cum spun „fătucile“ de la TV şi „guguştiucii“ din presă)?! Este evident de ce: ca să mai facă un gheşeft. Singura preocupare a evreilor este să facă bani! De ce nu ne ajută, în mod gratuit, prin influenţa cu care vor să ne sperie, ca să ateste că ar fi „generoşi“, cum se laudă?! Dar un „evreu generos“ este o contradictio in adjecto! Adică, într-o traducere „liberă“, este o contradicţie într-un abject. Fireşte, cu câteva excepţii, ca Norman Finkelstein, Isaac Asimov, Moshe Menuhin, Israel Shahak ş.a.

De altfel, în ceea ce mă priveşte, susţin ideea prezentată de autorul studiului HOLOCAUST-OLOGII – vectori ai războiului axiologic, anume că vechii scribi evrei, care au compilat şi recopiat corpusul numit Vechiul Testament, au făcut nişte falsuri: anume, în expresia originală „Evreii sunt poporul ales de Dumnezeu pentru experienţe“, ei au şters, la recopiere, ultimele două cuvinte, iar acum se laudă că ei sunt „poporul ales“ de Dumnezeu. Ales pentru ce?!, se întreabă şi se miră Roger Garaudy, precum şi alţii ca el. „Când s-a făcut tragerea la sorţi?!“, se întreba, maliţios, şi Corneliu Vadim Tudor, cu câţiva ani înainte să aibă einsicht-ul cu înţelegerea inversă şi tardivă a Bibliei, de la începutul anului 2004, când i-a adresat scrisoarea infamantă lui Eyal Arad! Este „popor ales“ pentru ca Dumnezeu să facă experienţe istorice pe evrei, ca să le determine pe alte popoare să înveţe, „pe pielea evreilor“, ceea ce nu trebuie să facă şi cum să nu fie. Aceasta este singura lecţiune corectă a sintagmei „poporul ales“. Iar evreii, care, după prigoana universală pe care o suportă de două mii de ani pentru deicid, pentru rasismul, ultraşovinismul şi mercantilismul lor – iar proverbul românesc „Banii sunt ochiul dracului“ trebuie să le fie un memento –, au învăţat lecţia şi vor să ne-o întoarcă nouă, pentru că ne-am dovedit „tradiţional toleranţi“, şi să facă experienţe pe noi. Iată de ce vor să vină şi să revină buluc evreii în România, după ce le-a mers atât de „rău“, acolo unde, altă dată, ar fi murit „400.000“! Totuşi, ce NU trebuie să învăţăm de la evrei?!

Muşamalizarea acţiunilor spionului Pollard

Pentru a vedea ce NU trebuie să învăţăm de la evrei, să reamintim criminalitatea funciară a evreilor, atestată tot timpul, de la Vechiul Testament până azi, expusă în episodul 3 (vezi SANTINELA, nr. 4, pag. 6) şi asupra căreia insistă şi Mario Truchetti, în faimoasa lui carte TIRANIA ŞI TIRANICIDUL (Editura Cartier, Bucureşti-Chişinău, 2003, pag. 200 şi urm.). Să revenim la acest „azi“ istoric şi, pentru că analiza s-a făcut asupra domeniului Serviciilor Secrete – N.S.A. fiind cea mai secretă şi căreia i se subsuma Liberty –, să rămânem, încă, în acest domeniu.

Din surse desecretizate şi devenite deja clasice, se ştie că un evreu mitoman, cetăţean american nativ şi nu naturalizat, a vrut să facă spionaj pentru Israel, contra ţării sale, S.U.A. Dar a vrut s-o facă din proprie iniţiativă şi nu şantajat că ar fi poponar, distribuitor de droguri, hoţ sau altceva, cum se practică în aceste medii sociale – aşa cum se discută, lejer şi la grămadă, acum, la noi, despre „colaboratorii şi informatorii Securităţii“, cum că ar fi fost „şantajaţi“ (!) sau păcăliţi, precum declară unii ziariştii sau Mona Muscă. Astfel, ca urmare a imbecilităţii unora de la F.B.I., fapt demonstrat de scandalurile care l-au zguduit în ultimele decenii şi atestată, fără putinţă de tăgadă, în 11 septembrie 2001, acest evreu-american, pe nume Jonathan Jay Pollard, a reuşit să deţină performanţa de a fi ajuns unul dintre cei mai productivi spioni, poate cel mai productiv din istoria Israelului.

În iunie 1984, J. J. Pollard a devenit ofiţer de supraveghere al Centrului de Alertă Antiteroristă (Anti-Terrorist Alert Center – ATAC), Divizia Analiză a Primejdiei, Serviciul de Investigaţii al Marinei Militare. În vederea îndeplinirii misiunilor sale, i s-a dat acces la Operaţiunea TALENT-KEYHOLE-Informaţii Speciale, ceea ce îi asigura accesul la informaţiile provenite din fotografierea prin satelit şi din interceptarea transmisiunilor – făcute, cum am arătat, de Agenţia Naţională de Securitate, pentru care operase inclusiv Liberty. Pentru a-şi îndeplini activitatea de spionaj, Pollard a căutat să ia legătura cu colonelul Aviem Sella, considerat un „as al Forţelor Aeriene Israeliene“, care fusese şef de operaţiuni între 1980 şi 1983. Cunoscând intenţiile coreligionarului său, Sella trebuia să afle dacă guvernul izraelian era interesat să aibă un spion infiltrat în serviciile de informaţii ale Statelor Unite – un act care, dacă ar fi fost descoperit, ar fi creat o situaţie deosebit de stânjenitoare şi ar fi tensionat grav relaţiile izraeliano-americane de natură strategică. Sella a discutat propunerea lui Pollard cu Yossi Yagur, consilierul ştiinţific al Consulatului izraelian la New York şi reprezentant al Biroului de Relaţii Ştiinţifice al Ministerului Apărării – LAKAM. Yagur l-a informat pe şeful LAKAM, Rafi Eitan. Astfel a fost organizată, cu girul celor mai înalţi oficiali ai Israelului în materie de spionaj, activitatea trădătoare a cetăţeanului americano-evreu, deşi, ulterior, aveau să se spele pe mâini, ca Pilat din Pont. Dar să nu anticipăm!

Cel puţin din ianuarie 1985 până cu puţin timp înainte de arestarea sa, în fiecare vineri Pollard avea să aducă documente în apartamentul din Washington al lui Irit Erb, secretarul consilierului ştiinţific al Ambasadei Israelului, pentru a fi fotocopiate. Până în momentul în care a fost arestat, Pollard furnizase peste 1.000 de documente secrete, care, în majoritatea lor, potrivit unei note a Departamentului Justiţiei, „reprezentau studii analitice amănunţite care conţineau calculaţii tehnice, grafice şi fotografii din satelit“. Nota mai releva şi faptul că „un număr substanţial de documente aveau sute de pagini“ şi că „mai mult de 800… erau ultrasecrete“. Aceste documente ofereau informaţii despre: 1) sediile Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei din Tunisia (inclusiv o descriere a tuturor clădirilor); 2) capacităţile specifice ale sistemelor tunisian şi libian de apărare antiaeriană; 3) capacităţile de producere a substanţelor de luptă ale Irakului şi Siriei (inclusiv fotografii amănunţite din satelit şi hărţi arătând amplasarea fabricilor şi a spaţiilor de depozitare); 4) livrările de arme sovietice către Siria şi alte state arabe, inclusiv specificaţiile rachetelor sol-sol SS-21 şi a rachetelor antiaeriene SA-5; 5) forţele navale, facilităţile portuare şi liniile de comunicaţii ale diverselor ţări; 6) avionul de vânătoare MIG-29; 7) evaluarea americană a activităţilor izraeliene; 8) programul Pakistanului de construire a bombei atomice (inclusiv fotografii din satelit ale bazei pakistaneze Kahuta).

Arestarea lui Pollard s-a dovedit, aşa cum era de aşteptat, deosebit de stânjenitoare pentru Israel, deşi situaţia ar fi fost mai gravă, în sensul acesta, dacă Pollard nu ar fi refuzat, iniţial, să coopereze cu acuzatorii săi – dându-le, în felul acesta, lui Yagur, lui Erb şi lui Sella (care se afla în S.U.A. în vremea aceea) şansa de a o şterge englezeşte în Israel.

„Primul ministru Shimon Peres s-a grăbit să limiteze dezastrul, adresând scuze şi caracterizând operaţiunea ca fiind neautorizată (sic). În plus, Eitan a fost demis din funcţiile sale de şef al LAKAM şi de consilier special pe probleme de terorism, în timp ce guvernul a anunţat că LAKAM va fi desfiinţat. Acţiunile ulterioare ale guvernului Peres au stârnit suspiciuni în legătură cu sinceritatea scuzelor sale. Într-adevăr, Rafi Eitan a fost numit în fruntea unei mari corporaţii cu capital de stat, Israeli Chemicals, în timp ce Aviem Sella a fost promovat la gradul de general de brigadă şi numit comandant al celei de-a doua mari baze aeriene izraeliene, Tel Nof. Nici LAKAM nu a fost desfiinţat cu adevărat. I s-a schimbat doar titulatura şi a fost pus în subordinea Ministerului de Externe. O echipă americană de investigaţii a constatat că izraelienii nu înţeleg să fie prea cooperanţi“ (cf. Jeffrey T. Richelson, UN SECOL DE SPIONAJ. Serviciile de informaţii în secolul XX. Ed. Humanitas, 2000, pag. 450). Asta era o formă elegantă de a spune că sunt nişte mincinoşi şi, totodată, de a muşamaliza lucrurile – ca şi în cazul Liberty.

Comitetul numit de către prim-ministrul izraelian Yitzhak Rabin pentru a investiga afacerea Pollard l-a acuzat pe Eitan că „Nu s-a consultat cu ministerele de resort la recrutarea şi dirijarea lui Pollard“. Tot astfel, un raport întocmit de un subcomitet al Comitetului de Afaceri Externe şi Apărare a Knessetului, condus de fostul ministru de Externe Abba  Eban, menţiona că Eitan „a purtat întreaga şi directa responsabilitate pentru hotărârea de a-l recruta şi dirija pe Pollard. El nu a raportat acest lucru superiorilor săi şi, ca atare, nu a primit nici o aprobare în acest sens. Era de datoria lui să fi înţeles că o acţiune ca aceasta putea să pericliteze interese importante ale Israelului şi să deterioreze relaţiile dintre Israel şi Statele Unite“. Evident, erau minciuni jignitoare prin grosolănia lor – ca şi cele din cazul Liberty .

Atât Eitan, cât şi Pollard au contestat descrierea falsă a operaţiunii. Potrivit lui Eitan, „toate acţiunile mele, inclusiv cea care îl privea pe Pollard, au fost făcute cu ştiinţa persoanelor competente“ (ibidem, pag. 451). Fireşte, înalţii oficiali încercau să se spele pe mâini, căutând un „acar Păun“, în persoana lui Eitan. Pe de altă parte, premierul Yitzhak Rabin a apelat la Bill Clinton pentru a obţine eliberarea lui Pollard – ceea ce, evident, însemna că se solidariza cu el –  dar a fost refuzat. Ar fi fost, vorba aceea, „prea de oaie“ să-l fi eliberat şi este total condamnabilă presiunea premierului Yitzhak Rabin, văzut ca „om al păcii“, căruia un nătâng ca C.V. Vadim i-a ridicat statuie în România! De ce, de bucurie că Pollard nu a spionat şi România?!

Din acest motiv, ca replică la demolarea bustului Mareşalului Ion Antonescu şi pentru comemorarea a 40 de ani de la atacarea mişelească a navei Liberty de către aviaţia militară izraeliană, propun ca, la 8 iunie 2007, să fie demolat bustul lui Yitzhak Rabin, ridicat la Braşov de un inconştient ca C. V. Tudor, doar din spirit de slugărnicie faţă de evrei şi pentru a ajunge, cu ajutorul lor, preşedintele României, ca să le fie „credincios ca un câine“.

Iată cine pierde România!

(Continuare în numărul viitor)

Pierre de România