Slugărnicia pierde România (7)

Motto: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut“.

Lord Acton

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5 şi 6

Urmează, mai jos, episodul al 7-lea, tipărit în SANTINELA, nr. 8, din 28 iulie 2006, pag. 10.

***

(Urmare din numărul trecut)

Continuăm publicarea textului din cartea The PUZZLE PALACE, a lui James Bamford (pag. 290-293).

Guvernul S.U.A. muşamalizează atacul terorist

„În cartea sa Asaltul împotriva lui Liberty, fostul ofiţer al navei, James M. Ennes jr., scria următoarele: «Guvernul izraelian trebuie să fi căutat cu disperare un pretext dacă a recurs la ideea cu El Quseir. Întreaga flotă egipteană este constituită din câteva distrugătoare, fregate şi submarine de provenienţă sovietică sau britanică, reparate, câteva puitoare de mine şi vedete, două iahturi şi un singur cargou – El Quseir. Nimeni nu putea pretinde că Liberty ar fi fost luat drept un distrugător sau un iaht regal, ca atare nu putea fi confundat cu El Quseir, singurul, de altfel, la îndemână spre a servi drept pretext».

Analizând atacul asupra navei Liberty, Richard Smith este de acord cu raţionamentul de mai sus, scriind, la rândul său: «Se pare că izraelienii au ales nava egipteană care semăna cât de cât cu Liberty, chiar dacă o asemănare între ele putea fi găsită numai cu un exces de imaginaţie».

Dacă, aşa cum arătau dovezile indubitabile, explicaţia izraeliană era prost «fabricată», iar atacul fusese deliberat şi premeditat, ce motiv ar fi putut exista pentru comiterea unui asasinat atât de crud? O posibilitate ar fi aceea că Liberty a fost atacată tocmai pentru că era ceea ce era, şi anume o staţie plutitoare pentru interceptări, care putea străbate perdeaua de fum lansată de Israel şi înregistra pe bandă magnetică o mulţime de date stânjenitoare despre un război unilateral. Nava Liberty, cu diversitatea ei de antene monopolare, parabolice, YAGI sau logperiodice şi cu echipajul său constituit, în majoritate, din specialiştii în interceptări, era, evident, mult mai periculoasă pentru Israel decât o şcroambă egipteană plină cu infanterişti şi o herghelie de cai. S-au temut, oare, şefii izraelieni că semnalele captate vor oferi dovezi care să infirme declaraţiile Israelului, precum că războiul ar fi fost început de Forţele Terestre şi Aeriene egiptene, care s-ar fi îndreptat spre Israel, probând, totodată, că, de fapt, ostilităţile le-a început Israelul? (Precum în aceste zile, contra Libanului! – n.m, P.d.R.)

Să fi fost numai o coincidenţă că ultima lovitură a războiului, invadarea Siriei, programată iniţial pentru data de joi, 8 iunie, a fost brusc amânată, imediat după ce Liberty a ajuns în estul Mediteranei?

Tot o coincidenţă să fi fost şi faptul că atacul aerian a fost declanşat la numai câteva momente după ce sistemul TRSSCOMM începuse să transmită date pentru Washington?

Primele ţinte atacate din aer, după distrugerea celor 4 mitraliere ale navei, au fost antenele de emisie, care au întrerupt funcţionarea sistemului TRSSCOMM.

Să fi fost, oare, tot o întâmplare că torpila a lovit exact între compartimentele 33 şi 36 din a doua cală, unde erau instalate echipamentele de interceptare şi că invadarea Siriei, amânată iniţial, a avut loc la 24 de ore după ce se trăsese ultima lovitură împotriva lui Liberty?

Sau poate nici una dintre acestea nu au fost coincidenţe?

Reacţia guvernului american a fost aproape tot atât de bizară ca şi atacul în sine. O putere străină măcelărise marinari americani, trimiţând 34 dintre ei în mormânt şi pe alţii, peste 100, în spital, grav, răniţi, unii dintre ei devenind, ulterior, pacienţi ai sanatoriilor psihiatrice. O navă americană aproape neînarmată aflată în apele internaţionale a fost împroşcată cu rachete, s-a tras în ea cu tunuri, cu torpile, a fost incendiată cu napalm şi lăsată să se scufunde în timp ce mitraliori demenţi secerau cu foc bărcile de salvare. Apoi, simplu, se cer scuze pentru cele întâmplate şi se oferă explicaţii atât de caraghioase, încât devin ele însele insultătoare, iar guvernul american le acceptă şi încearcă să acopere întreaga afacere clasificând în categoria strict secret toate datele cu privire la ea. (…)

Iată şi un paragraf al acelui raport: «Trebuie să vă reamintiţi că, în această campanie, nu este nici timp, nici loc pentru greşeli», ceea ce constituia o referire la faptul că forţele Israelului ştiuseră exact ce steag poartă Liberty şi cu ce se ocupă ea în apropierea coastei. Sursa sugera că identitatea navei era cunoscută cu cel puţin şase ore înaintea atacului, dar Statul Major izraelian nu cunoştea cu precizie câte persoane puteau avea acces la informaţiile interceptate de Liberty. Ea (sursa) sugera, de asemenea, că nu exista certitudinea şi nici posibilitatea de control privind distribuirea informaţiilor în cauză, subliniind, din nou, că forţele izraeliene nu au comis nici o greşeală în operaţiunile pe care le-au desfăşurat. «El a fost foarte ferm când mi-a declarat că se ştia ce fel de navă era Liberty şi cu ce se ocupa ea».

Raportul de mai înainte s-a coroborat cu alte date, apărute după câteva luni, când alte surse confidenţiale au arătat, fără nici o urmă de îndoială, că atacul a fost ordonat de ministrul Apărării, Moshe Dayan.

Guvernul S.U.A. acoperă asasinatul cu „secretul“

Sursele au discutat despre scufundarea (sic) navei de comunicaţii Liberty sub pavilion S.U.A. Ele afirmau că Dayan personal a ordonat atacul împotriva navei şi că unul dintre generalii săi s-a opus acţiunii spunând: «Aceasta este o adevărată crimă». S-a împotrivit, de asemenea, şi unul din amiralii prezenţi, acesta fiind şi cel care a ordonat încetarea atacului.

Oricare ar fi adevărul adevărat, este clar că incidentul, actul cel mai grav de terorism executat împotriva guvernului american, nu a fost explicat pe deplin de către nici unul dintre cele două guverne – Whatever the truth may be, it is clear that the incident, a most violent act of terrorism committed against the United States government, deserves to be more fully explained by both governments“ (pag. 293).

Am încheiat fragmentul din cartea lui James Bamford, THE PUZZLE PALACE, care îi califică pe marii şefi ai Israelului drept terorişti şi, deci, criminali de război – ceea ce constituie vină imprescriptibilă. Deşi această caracterizare era făcută încă din 1982, nimeni nu a avut curajul să-i cheme în faţa vreunui tribunal pena internaţional. În schimb, pe patrioţii sârbi îi aduc, răpindu-i, cu toate că şi-au apărat ţara.

Dar, pe de altă parte, nu demult, unii membri ai Guvernului S.U.A., precum Madeleine Albright, au tras de urechi Guvernul României pentru diverse încălcări ale disciplinei noii ordini mondiale pe care vor ei s-o instaureze: ba că noi, românii, nu lăsăm sectele să-şi facă de cap – deşi, în 1993, trupe ale armatei americane au tras cu tunurile de pe tancuri în ferma „davidienilor“, incendiind-o şi ucigând circa 80 de persoane, dintre care 25 de copii –, ba că nu dăm voie străinilor să ne conducă – impunându-ne ei pe cine să alegem, că ridicăm statui Mareşalului Ion Antonescu, deşi ei îl ţin la mare preţ (fiind chiar un potenţial candidat prezidenţial) pe Wesley Clark, cel care a comandat atacul criminal atât contra sectei „davidienilor“, cât şi războiul criminal contra Iugoslaviei etc., etc. Iar acele lichele care ne-au condus – precum Adrian Năstase şi I. M. Paşcu – l-au lăudat tot pe Wesley Clark, dar l-au denigrat pe Mareşal, i-au demontat statuile şi i-au schimbat denumirile străzilor. Iar, în 22 iunie a.c., actualele lichele care ne conduc i-au demontat ultimul bust, deşi era pe terenul privat al Bisericii Sfinţii Constantin şi Elena, ctitorită de el!

Reluarea anchetei după 20 de ani

Dar, ca dovadă că atât atacul criminal ordonat de ministrul Apărării din Israel, Moshe Dayan, cât şi secretul deplin cu care guvernul american muşamalizează, şi acum, respectiva crimă împotriva propriilor militari au provocat nemulţumirea patrioţilor americanilor oneşti, James Bamford nu şi-a întrerupt cercetările şi, la începutul lui 2001, a mai scos o carte, pe care Siegesmund Ilsemann, în articolul „A se distruge imediat după lectură“, o descrie în aceşti termeni: „(…) James Bamford, cel care, în 1982, a publicat THE PUZZLE PALACE, un best-seller despre N.S.A., a scris acum o a doua carte, BODY OF SECRETS, despre «cea mai mare, secretă şi modernă organizaţie de spionaj de pe mapamond». Printre dezvăluirile cele mai şocante ale lui Bamford se numără şi adevărul despre atacul desfăşurat în data de 8 iunie 1967 asupra vasului Liberty, o navă de spionaj a N.S.A. Cercetând în continuare, autorul cărţii a descoperit anumite documente strict secrete, din care reiese că scuzele Israelului, potrivit cărora atacul a fost comis din greşeală, sunt o invocare considerată şi în prezent plauzibilă. Bamford a aflat că Washingtonul a avut informaţii exacte referitoare la atacul respectiv şi la motivele care au dus la acesta. Un aparat de interceptare de tipul Lockheed EC-121 s-a concentrat asupra spaţiului de acţiune al Liberty şi a interceptat întregul sistem de comunicaţii radio al Israelului. Din document reiese clar că izraelienii ştiau ce navă încearcă să scufunde (subl. mea, P.d.R.).

Acel grup restrâns de americani, care cunoşteau conţinutul secret al înregistrărilor, au fost indignaţi de faptul că izraelienii au vrut să scufunde definitiv atât nava de spionaj dotată cu aparatură electronică, cât şi echipajul acesteia şi, de aceea, au lovit şi bărcile de salvare. Izraelienii se temeau că specialiştii americani intenţionau să culeagă informaţii prin care să poată fi demonstrate încălcări ale drepturilor omului, pe care le comiteau la momentul respectiv soldaţii izraelieni în oraşul El Arish.

Tancurile izraeliene au bombardat atunci, la întâmplare, mai întâi o coloană militară neînarmată a trupelor O.N.U. indiene de pace şi, apoi, au incendiat o bază a O.N.U. «Este posibil ca atacul să fi fost ordonat de un înalt comandant de pe Peninsula Sinai, care a presupus, în mod eronat, că Liberty observa acţiunile desfăşurate acolo», constata, după două săptămâni de la incident, directorul adjunct al N.S.A., Louis Tordella. Însă atât lui, cât celorlalţi li s-a interzis cu desăvârşire să vorbească despre cele petrecute. Motivele care au determinat atacul cu pricina se numără, şi în prezent, printre cele mai bine păzite secrete de stat ale S.U.A.“ (cf. Der Spiegel, nr. 17, 23-29 aprilie 2001, pag. 180).

Aşadar, în ultimii 25 de ani, James Bamford a publicat două cărţi masive în care a denunţat o parte dintre secretele legate de crimele Israelului contra Guvernului S.U.A., precum cazul Liberty. Iar el nu este singurul care se ocupă de această crimă: pe Internet se postează materialele altor cercetători şi analişti ai problemei, inclusiv USS LIBERTY Memorial (vezi http://www.ussliberty.org/). Totuşi, acelaşi Guvern al S.U.A., care, în toate celelalte împrejurări nu mai poate de grija militarilor săi (cum e cazul lui van Goethem, care l-a omorât pe Teo Peter), când e vorba de crimele comise de Israel contra propriilor concetăţeni, tace ca mortul în păpuşoi. De ce oare?! Păi, de ce credeţi? V-aţi prins, nu-i aşa? V-aţi prins, dar vă e frică de sionişti să o spuneţi pe şleau: pentru că toţi secretarii Departamentului de Stat (adică miniştrii de Externe) şi toţi miniştrii Apărării ai S.U.A. din ultimii 30-40-50 de ani au fost evrei sau manevraţi-de-evrei, cum sunt păpuşarii-congresmeni  Tom Lantos, Christopher Smith şi Alfonse d’Amato (toţi evrei). Şi, atunci, cum să se lege nişte miniştri americani-evrei de nişte prim-miniştri şi miniştri ai Israelului, fie ei şi criminali, ca acest Moshe Dayan?! Nu se putea s-o facă, deoarece ar fi fost nevoiţi, în plus, să le sisteze şi ajutorul financiar american, pe care li l-au dat tot timpul, cum relevă, cu ironie amară, tot James Bamford: „După atacul izraelian asupra navei Liberty, contribuabilii americani au subvenţionat statul Israel cu cel puţin 100 de miliarde de dolari – sumă echivalentă cu bugetul N.S.A. pentru următorii 25 de ani“ (BODY OF SECRETS, Anatomy of the ultra-secret National Security Agency, Doubleday, New York, 2001, pag. 239). Şi acesta este numai ajutorul dat cash şi recunoscut, căci, în realitate, este mult mai mare. De exemplu, acum, Israelul bombardează Libanul cu rachete americane Patriot, folosind pretextul că i-au fost răpiţi doi soldaţi, dar cu scopul de a cuceri teritorii, ca în războiul din 1967. Apoi, cum s-ar fi dotat Israelul cu arma nucleară, dacă nu tot cu ajutor american?! Dacă le-ar fi sistat ajutorul, Germania ar fi prins curaj şi nu s-ar mai fi lăsat intimidată să tot plătească, de 50 de ani daune evreilor; la fel, Elveţia ar fi putut să se opună aceleiaşi extorcări de bani, ca urmare a şantajului evreiesc cu „holocaustul“ – pentru că aceştia au făcut din trucul cu „holocaustul“ un holocash, o adevărată industrie pentru a stoarce bani.

Evrei antisemiţi

Culmea este că un evreu – e-adevărat, dintre aceia cinstiţi şi rari –, Norman G. Finkelstein, a scris chiar cartea AFACEREA holocaustului, Reflecţii asupra exploatării suferinţei ebraice (apărută şi în limba română, în 2002), în care denunţă, cu risipă de argumentate şi cu o ironie cruntă, faptul că toată propaganda şi acţiunea de impunere a ideii „holocaustului“ nu este decât o escrocherie, regizată internaţional de grupurile de presiune evreieşti, coordonate de Consiliul Mondial Evreiesc. De aceea, fireşte, i-au fost aduse toate invectivele: «Leon Wieseltier, redactor literar la periodicul pro-izraelian New Republic, a intervenit personal pe lângă preşedintele grupului Holt, Michael Naumann. „Nu ştiţi cine e Finkelstein. E o otravă, e un evreu respingător care-şi urăşte neamul, e o târâtoare din cele care se ascund sub pietre.“ Caracterizând decizia celor de la Holt drept o „ruşine“, Elan Steinberg, director executiv al Congresului Mondial Evreiesc, opina: „Dacă vor să fie gunoieri, ar trebui să poarte uniformele respective“» (N. G. Finkelstein, op. cit., pag. 53): adică grupul Holt, care a avut curajul să editeze cartea lui N. G. Finkelstein, şi el însuşi, ar fi „gunoieri“. Or, citind măcar o parte a lucrărilor antiholocaust – numite, în terminologia internaţională, „revizioniste“ –, foarte multe postate, deja, pe Internet (vezi, în special, adresa: http://www.vho.org/aaargh/index.html), fiecare cititor va putea decide, în cunoştinţă de cauză, cine sunt adevăraţii gunoieri, dar şi criminali ai lumii.

Situaţia internaţională inextricabilă şi extrem de periculoasă, creată de campania sionistă frauduloasă de extorcare de fonduri prin impunerea holocaustului, este sintetizată de remarca lui Roger Garaudy: „Nu este vina mea dacă cei care mă acuză sunt tocmai aceia care au organizat o afacere mondială din vânzarea ciolanelor bunicilor lor“ (vezi Miturile fondatoare ale politicii izraeliene, Editura Alma Tip, 1998). Ca încercare de a descurca, măcar parţial, situaţia, propun Iranului să pună această frază ca moto al concursului de caricaturi – care trebuie organizat perpetuu – pe tema pretinsului „holocaust unic“ suferit de poporul „ales“, iar, ca postfaţă, finalul îndemnului rabinului Moshe Menuhin, citat anterior: „Izraelieni, …renunţaţi la regimul napalmului!“ (vezi SANTINELA, nr. 6/2006, pag. 3), „regim“ aplicat, din nou, chiar în aceste zile, Libanului, sub pretextul răpirii a doi soldaţi!

Iată de ce pierde România!

(Continuare în numărul viitor)

Pierre de România