Slugărnicia pierde România (5)

Motto: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut“.

Lord Acton

Episoadele 1, 2,  3 şi 4

Urmează, mai jos, episodul al 5-lea, tipărit în SANTINELA, nr. 6, din 14 mai 2006.

***

(Urmare din numărul trecut)

Continuăm publicarea fragmentului (de la pag. 280 la pag. 285) din cartea lui James Bamford, THE PUZZLE PALACE, referitoare la atacul terorist comis deliberat de aviaţia militară izraeliană contra navei prietene americane Liberty. Desigur, într-o carte, oricât ar fi ea de impozantă sau, realmente, de valoroasă, cuvintele conţinute în ea dorm dacă respectiva carte nu este citită. Citind-o, cuvintele ei se trezesc.

Români, citiţi-i cartea lui Bamford şi treziţi-vă şi voi!

Situaţia premergătoare atacării navei Liberty

„Mesajul a fost recepţionat de Liberty după aproape 3 ore şi jumătate, adică în jurul orei 3 şi 45, în dimineaţa zilei de 24 mai, iar la ora 7 se îndrepta, deja, spre nord cu 17 noduri, la viteză maximă.

La sediul N.S.A., Grupul G începuse să strângă toţi cunoscătorii de limbă arabă disponibili şi să-i pregătească pentru a-i trimite să sprijine staţiile de ascultare din Grecia, Turcia şi din alte ţări, amplasate împrejurul Mediteranei. În zilele acelea, îşi aminteşte Raven, «dacă ştiai araba şi te aflai în serviciul N.S.A., te şi trezeai într-un avion».

Nevoia de cunoscători de arabă era resimţită şi mai mult pe Liberty, deoarece, datorită misiunilor de interceptare îndeplinite în Vestul Africii, nava dispunea numai de cunoscători ai limbii franceze. De aceea, 6 cunoscători de arabă, din care 3 funcţionari civili ai N.S.A. şi 3 militari în termen ai Marinei Militare, au fost duşi cu avionul la Rota pentru a fi îmbarcaţi pe Liberty. Tot la Rota era aşteptat şi Valdez, care dispunea de informaţii foarte importante privind traficul radio din Orientul Apropiat, precum şi date despre «cine emitea pe ce canale – telex, telefon, microunde, orice», susţine Raven.

În dimineaţa zilei de 1 iunie, nava Liberty a acostat în portul Rota, unde şi-a făcut aprovizionarea cu alimente şi aproape 1.440.000 de litri de combustibil. Tot aici, aşteptau traducătorii repartizaţi, precum şi datele SIGINT culese de Valdez, care pornise, deja, spre Norfolk.

Potrivit planului iniţial elaborat de N.S.A., plecarea navei era programată pentru aceeaşi zi, urmând să navigheze până la extremitatea estică a insulei Creta şi să rămână ancorată acolo.

Pe baza studiilor întreprinse de Valdez privind interceptarea radio în zonă, rezulta că staţionarea în partea estică a Cretei era ideală, condiţiile meteo înlesnind transmiterea semnalelor radio din întregul Orient Apropiat. Tot Raven afirmă: «Din Creta poţi viziona programul de televiziune de la Cairo. Mai ales pe mare, când aceasta este calmă, condiţiile pentru comunicaţii sunt excelente».

La câteva ore după sosirea la Rota, Liberty încărcase tot ce trebuia: combustibil, provizii, traducători, informaţii, dar se ivise o problemă, şi anume defectarea sistemului TRSSCOMM, prescurtarea de la Technical Research Ship Communication (sistem de comunicaţii pentru navele de cercetare tehnică specială). Sistemul consta într-o antenă parabolică cu diametrul de peste 5 metri, montată pe o platformă mobilă, capabilă să emită semnale cu o putere de 10 Kw, în domeniul microundelor, către un punct fix de pe Lună, de unde acestea se reflectă fie spre staţia de recepţie situată la Cheltenham, în statul Maryland-S.U.A, fie spre una din celelalte nave SIGINT ale Marinei Americane. Sistemul prezenta avantajul că permitea transmiterea foarte rapidă a unei cantităţi mari de informaţii fără a trăda poziţia navei faţă de echipamentele inamice de goniometrie şi că emisia nu afecta alte semnale primite de navă. Marele dezavantaj, însă, era că numai rareori funcţiona corect.

Dificultăţile erau create de mecanismul hidraulic foarte complex, destinat să menţină antena îndreptată exact pe direcţia Lunii, în pofida mişcărilor de ruliu şi tangaj ale navei. Acţionate de un sistem foarte complicat de senzori şi calculatoare sofisticate, diferitele mecanisme hidraulice nu erau aproape niciodată suficient de puternice ca să mişte corect antena. Lichidul hidraulic mov tindea să ţâşnească printre garnituri, făcând antena inutilă. Un alt dezavantaj consta în faptul că, pentru a putea realiza comunicarea, atât nava, cât şi staţia de recepţie trebuiau să aibă vedere directă şi clară către Lună.

De data aceasta s-a întâmplat că, în docurile de la Norfolk se instalaseră, din greşeală, nişte piese construite să reziste la presiuni joase în locul unora pentru presiune înaltă. O echipă de pe un vas pentru repararea submarinelor din apropiere a lucrat toată noaptea pentru înlocuirea pieselor în cauză şi a reuşit să pună sistemul hidraulic al antenei în funcţiune, dar a avertizat că reparaţia era numai temporară.

Liberty dezvăluie: declanşatorul

agresiunii antiarabe este Israel

A doua zi dimineaţa, Liberty a trecut prin strâmtoarea Gibraltar şi s-a îndreptat, cu toată viteza, către zona de operare. Trei zile mai târziu, la 5 iunie, când Liberty trecea pe lângă coasta sudică a Siciliei, Israelul a dat lovituri aeriene simultane Egiptului, Iordaniei şi Siriei, anihilând aviaţia militară aflată la sol, iar tancurile sale au pătruns adânc în deşertul Sinai.

În dimineaţa însorită a zilei de 8 iunie, la ora 8:45, Liberty a atins poziţia denumită codificat «punctul Alfa». Potrivit ordinului de operaţii secret, primit când a ajuns la Rota, nava trebuia să navigheze nu spre insula Creta, ci spre un punct situat la 13 mile marine depărtare de coasta peninsulei Sinai, de unde trebuia să-şi schimbe direcţia de marş către sud-vest şi să înceapă a patrula, cu viteza redusă de 5 noduri, pe o distanţă de 90 de mile, care se termina în faţa Port Saidului (acesta constituind «punctul Charlie») şi, apoi, să se reîntoarcă pe acelaşi curs până va primi noi ordine. Întrucât Egiptul îşi fixase apele teritoriale la 12 mile, iar Israelul la 6 mile, nava primise ordin să nu se apropie de ţărmurile celor două state la mai mult de 12,5 mile şi, respectiv, 6,5 mile.

Cu aproape 10 ore înainte ca Liberty să ajungă în faţa coastelor peninsulei Sinai, un analist al N.S.A. a năvălit în biroul lui Haven, şeful Grupului G, exclamând: «Pentru Dumnezeu, ştie cineva unde se află acum vasul Liberty?»

Raven, crezând că că nava este ancorată undeva în apele din apropierea Cretei, potrivit planului iniţial, încercă să-i răspundă, când analistul izbucni: «Au făcut-o să se îndrepte drept spre ţărm!»

«În clipa aceea, îşi reaminteşte Raven, am ordonat ca Liberty să se care naibii de-acolo! În ceea ce ne privea pe noi (N.S.A.), nu aveam nimic de câştigat lăsând nava atât de aproape de ţărm. Nu putea realiza acolo nimic în plus faţă de zona pe care i-o fixasem noi. Tot ceea ce trebuia să facă, pentru interesele naţionale, putea fi făcut şi de lângă coastele Cretei».

Se pare, însă, că Marina Militară avea alte intenţii cu Liberty. Tot Raven afirma: «Cineva dorea să asculte convorbiri sau comunicări la nivelul eşaloanelor mici, de ordin tactic, pe care nimeni nu ar da doi bani… Pe noi ne interesau comunicaţiile eşaloanelor superioare».

Marina a acceptat destul de greu să retragă nava. Centrul Unit de Recunoaşteri a trimis o telegramă la ora 18:30 (12:30 la bordul Liberty) în ziua de 8 iunie, potrivit jurnalului de bord al navei, ordonându-i să nu se apropie la mai mult de 20 de mile faţă de Egipt şi 15 mile faţă de Israel. După încă o oră şi 20 de minute, un ofiţer al Centrului Unit de Recunoaşteri a telefonat ofiţerului de serviciu din Centrul de Comandă al Comandamentului Forţelor Navale americane, cerând să se ordone navei să nu se apropie de coastă la mai puţin de 100 mile marine. Acest ordin verbal a fost urmat de unul scris, trimis de la Washington la ora 21:10 (3:10 pe Liberty), deci cu mai mult de cinci ore şi jumătate înainte ca nava să atingă «punctul Alfa».

Şi totuşi, nici unul dintre acele mesaje de avertizare nu au ajuns la vasul Liberty datorită unei situaţii pe care, mai târziu, un Comitet al Congresului a calificat-o ca fiind «una dintre cele mai inacceptabile gafe în Comunicaţii din istoria Departamentului Apărării». Din această cauză, după atingerea «punctului Alfa», nava şi-a început patrularea lentă de-a lungul coastei Sinaiului, spre Port Said şi intrarea în Canalul Suez.

Nava Liberty spionată

de aviaţia izraeliană

Mai tot timpul dimineţii, Liberty a fost şicanată de avioane izraeliene de recunoaştere, la mică înălţime. Butucănoasele avioane de tip Nord 2501-Noratlas cargo, de producţie franceză, erau folosite, de obicei, pentru transportul de trupe şi echipamente. Totuşi, câteva fuseseră transformate în staţii SIGINT, adică de interceptare radio şi fotografiere a solului. Având coada dublă, semănau cu avioanele americane C-119. Respectivul avion se învârtea de câteva ori deasupra navei, după care se îndrepta în direcţia Tel Aviv. De asemenea, avioane de vânătoare survolaseră nava la mare înălţime, după care s-au îndepărtat.

La ora 13:10, comandantul William L. McGongale a transmis de pe puntea de comandă: «Exerciţiu de alarmă, tot echipajul la posturile de luptă». Exerciţiul, al treilea în ultimele patru zile, era determinat de ştirea că în luptele de pe uscat se foloseau gaze toxice. Deşi se dovedise ulterior că informaţiile erau false, exerciţiul i-a dat comandantului navei şansa să sublinieze gravitatea războiului, deşi aproape nevăzut, care intrase, deja, în cea de-a patra zi. Atrăgând atenţia echipajului spre un imens incendiu şi marile coloane de fum negru şi des care se vedeau pe ţărm, la circa 20 de mile de El Arish, a cerut cu insistenţă ca fiecare om să aibă ochi larg deschişi şi atenţia trează.

Războiul se transformase, deja, într-un măcel unilateral. Din primele momente ale atacului-surpriză, Forţele Aeriene izraeliene au luat în stăpânire cerul Orientului Apropiat. În primele câteva ore, avioanele Israelului au distrus 25 de aerodromuri arabe, amplasate de la Damasc până la un aeroport egiptean înţesat cu bombardiere, în apropiere de Luxor. În Sinai, tancurile şi transportoarele blindate izraeliene au exercitat o puternică presiune, înaintând spre Canalul de Suez pe toate cele 3 artere care traversau deşertul. Apoi, folosind artileria, tancurile, aviaţia, dar şi armamentul automat de infanterie, maşina de război izraeliană a ocupat partea iordaniană a oraşului Ierusalim, precum şi malul vestic al râului Iordan, iar vedetele torpiloare au ocupat portul Sharm El Sheikh, punct strategic foarte important la Marea Roşie. Un general izraelian estima pierderile de efective suferite de Egipt, numai la Sinai, la 7-10.000 morţi, în timp ce Israelul a avut numai 275.

Până miercuri, 7 iunie, fusese înlăturată orice rezistenţă arabă.

Un element esenţial al planului de operaţii izraelian l-a constituit păstrarea unui secret deplin asupra tuturor detaliilor privind dimensiunile exacte ale pătrunderii Israelului în teritoriile arabe, precum şi dimensiunile şi scopurile victoriilor militare. Pentru strategia izraeliană era vital să împiedice, cât mai mult cu putinţă, orice încetare a focului, impusă de una din cele două superputeri. Cu cât amâna mai mult încetarea războiului, cu atât putea cuceri Israelul mai multe teritorii, având planuri foarte exacte cu privire la Siria.

Astfel, conform afirmaţiei istoricului naval american dr. Richard K. Smith, făcute în lucrarea sa Procedurile Institutului Naval al S.U.A., «orice activitate care ar fi putut să treacă de această perdea de fum construită cu atâta grijă în jurul normalei “ceţi a războiului” trebuia suprimată».

Israelul bombardează mişeleşte

nava prietenă americană Liberty

La ora 13:50, comandantul McGongale a coborât de pe puntea de comandă şi a controlat poziţia navei pe ecranul radar; se afla, încă, în apele internaţionale, la 14 mile marine depărtare de linia ţărmului peninsulei Sinai. La ora 14:00, marinarii de veghe au raportat apariţia unui avion cu reacţie în tribord, la circa 5 mile depărtare, care zbura paralel cu nava.

O clipă mai târziu, alte câteva avioane cu reacţie s-au năpustit, ca o lovitură de trăsnet, dinspre pupa, aproape atingând catargele, şi Liberty a fost transformată într-un adevărat infern plutitor. Explozii puternice făceau nava să se cutremure, iar puntea a dispărut într-un nor de fum negru-portocaliu. După numai câteva secunde, avioanele izraeliene, bombardiere de tip Mirage şi Mistere, s-au repezit din nou asupra navei. Rachetele şi, apoi, napalmul făceau ca trupurile omeneşti să se contopească cu fierul navei. A urmat, apoi, tirul mitralierelor.

Atacurile se succedau la circa 45 de secunde. Construite să pătrundă prin blindajul rezistent al tancurilor, proiectilele avioanelor pătrundeau prin plăcile de oţel ale structurii lui Liberty ca gloanţele prin carton; în momentul exploziei, împroşcau totul cu şrapnele, măcelărindu-i până şi pe marinarii aflaţi în cabine. Şi, din nou, aruncau napalmul, care transforma întreaga navă într-un crematoriu.“ (pag. 285).

„Respingeţi regimul napalmului“

Amintiţi-vă că Roger Garaudy, redând pasaje din cartea The Decadence of Judaism, a rabinului Moshe Menuhin (tatăl violonistului Iehudi Menuhin, marele elev al marelui George Enescu), citează şi acest îndemn adresat „izraelienilor: reveniţi la Dumnezeul părinţilor voştri, la iudaismul profetic, respingeţi regimul napalmului“ (vezi PROCESUL SIONISMULUI ISRAELIAN. ….Samizdat, 1999, pag. 23). Evident, „regimul napalmului“ este o figură de stil pentru a desemna faptul că Israelul este un stat terorist – teză susţinută constant şi întemeiat inclusiv de către C. V. Tudor, timp de 15 ani bătuţi pe muchie, dar inversată radical de C. V. Tudor-Drujbă, după „iluminarea“ sa, petrecută într-o noapte întunecoasă din ianuarie 2004. Sau, cumva, din decembrie 2003?! Nu se ştie precis. Oricum, în repetate rânduri, „Tribunul“ a promis că va renunţa la atacurile contra evreilor şi americanilor, dar uita de la o lună la alta, sau chiar mai des. Fiindcă el „era ziarist, era pamfletar” şi îl fura condeiul. Adevărul este că el excelează în acest mod de a face literatură şi, presupun, pe aceasta au mizat şi cei care l-au aruncat în politică. Ca om politic C. V. Tudor nu face doi bani, dar cei care-l manevrează au presupus că se vor servi de el pentru a juca rolul bufonului de la curtea regelui. Numai că bufonul a crezut că a devenit cavaler şi s-a aruncat în luptă, jucând rolul de „Justiţiar“, de „Tribun“. Schizofrenia de la bufon la Tribun l-a dus la conceperea sordidei scrisori către Eyal Arad, prin care „Tribunul“ Tudor s-a compromis definitiv în ochii românilor, americanilor şi chiar ai evreilor. Pentru că, având atâţia ofiţeri de informaţii în jurul lui, activi sau în rezervă, „Tribunul“ Drujbă nu mai poate pretinde, acum, că „a greşit fiindcă nu a ştiut, că a fost dezinformat“ etc. Nu ştiu dacă americanii au mizat vreodată, cât de cât, pe C. V. Tudor, dar acum nu mai trebuie să o facă, pentru că vor pierde.

Ţinând cont că românii i-au aşteptat pe americani 60 de ani, putem conchide că dacă pierde America, atunci pierde România!

(Continuare în numărul viitor)

Pierre de România