Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

ÎNTR-O PERIOADĂ ÎN CARE competiţia politicianistă, pardon, politică, este acaparată de spectrul mult vehiculatelor alegeri anticipate, de disputa pentru nominalizarea candidatului României la funcţia de comisar european şi de bătălia de la viitoarele alegeri pentru Parlamentul European, într-o perioadă în care ministrul M.-R. Ungureanu are timp să se lase surprins de discrepanţa dintre numărul celor autodeclaraţi “români” la recensământul din R. Moldova din 2004 şi numărul moldovenilor solicitanţi de cetăţenie română (de aproape 6 ori mai mare), într-o perioadă în care preşedintele Traian ‘Vă Asigur’ Băsescu are timp de butade pe gustul vulgului gen “[v]or fi făcute două propuneri – una reprezentând PD-ul şi alta, PNL-ul. Eu spun ‘cred’. Când spun ‘cred’, inseamna ca ştiu”, două probleme congenere, ambele de substanţă şi cu implicaţii pe măsură pentru România beneficiază de o atenţie net inferioară pe agenda autorităţilor române: imaginea României în sfera opiniei publice a UE şi, înrudit şi parţial subsumat, condiţiile accesului românilor pe piaţa muncii a statelor-membre UE după 1 ianuarie 2007.

În ambele probleme, reacţiile Cotrocenilor, Ministerului Apatiei Externe şi ale celorlalte instituţii nominal abilitate în materie au rămas nu doar nefericit de puţine, ci şi anemice şi, subsecvent, anodine. În absenţa cvasitotală a unor reacţii oficiale dinspre România, rolul de purtător de cuvânt a fost preluat consecutiv, cu efecte potenţiale sau concretizate corespunzătoare, tot de actori exogeni, precum tabloidele britanice, care mai nou “experte” toate în problematica României, avertizează, chipurile fundamentat ştiinţific, asupra unui influx de imigranţi români vecin cu Apocalipsa după 1 ianuarie 2007, sau Banca Mondială, care, într-un studiu recent dat publicităţii (şi care, în context, s-ar fi putut prea-bine subintitula “Gaz pe foc”), semnala că nu mai puţin de 88% din tinerii români cu vârsta 15-24 de ani ar emigra dacă ar avea posibilitatea legală.

Retrospectiv, dezbaterile privind eventuala restricţionare a accesului muncitorilor români şi bulgari pe piaţa muncii din UE au cunoscut o amploare cu totul specială mai ales în ultimele luni, şi în special în Marea Britanie, unul din cele trei state-membre care au liberalizat piaţa muncii la valul precedent de extindere a Uniunii, din 2004. Consecutiv unui influx în ultimii trei ani de peste 25 de ori mai mare de imigranţi din cele 10 noi state membre decât cel prognozat în 2004 de autorităţile britanice (care, fireşte, s-au decredibilizat în orice nouă estimare ar avansa), contextul intern din Marea Britanie este cu totul defavorabil potenţialilor imigranţi români şi bulgari care ar intenţiona să muncească pe piaţa din Regat: 76% din britanici se opun acordării dreptului nelimitat de muncă pentru viitorii imigranţi, la fel majoritatea ONG-urilor, la fel Conservatorii şi chiar mulţi Laburişti.

Luările de poziţie pe această temă, toate cu rol de mărturie în favoarea a ceea ce afirmam, au fost multiple şi continuă în perspectiva proximă a adoptării de către Londra a unei decizii în acest sens în cursul următoarelor 4-6 săptămâni. Euroscepticul Gordon Brown, ministru de finanţe şi al doilea om în Partidul Laburist după premierul Tony Blair, a declarat The Sun că UK are nevoie de o politică de control a imigraţiei. L-a acompaniat, previzibil, John Reid – ministrul de interne şi probabilul successor al lui Blair la şefia Cabinetului, care a apreciat că “we need to manage immigration carefully, including in respect of the forthcoming decision over Romania and Bulgaria… We need to consider very carefully all the implications of accession of new states and ensure that we have all the necessary safeguards in place, … to reassure the public that this movement will be managed fairly and competently.” Apoi, fostul ministru al Muncii şi actual preşedinte al Comitetului pentru Afaceri Interne din Camera Comunelor, John Denham, a solicitat public guvernului să întârzie acordarea accesului pentru români şi bulgari, întrucât UK ar avea nevoie de “breathing space” pentru a absorbi valul precedent de imigranţi.

Dincolo de clasa politică, Richard Lambert, noul lider al The Confederation of British Industry (N.B. cea mai mare organizaţie patronală din Marea Britanie), s-a pronunţat la rândul lui şi în numele patronatului pentru restricţionarea accesului românilor şi bulgarilor pe piaţa de muncă după 1 ianuarie 2007, întrucât un influx masiv de imigranţi ar avea “implicaţii nefaste asupra structurii sociale, habitatului şi educaţiei, asupra modului de viaţă” din Regat. Similar, think thank-ul cu vederi conservatoare Migrationwatch a prognozat, cu titlul de alertă, un număr de 300.000 imigranţi din România şi Bulgaria în primele 20 de luni după aderare, în condiţiile nerestricţionării accesului pe piaţa muncii. Iar tabloidul The Sunday Mail din 23 august a.c. susţine că însuşi ministrul român al Muncii ar fi estimat la 350.000 numărul România muncitorilor calificaţi din România care ar urma să “plece la muncă” în UE.

În sens opus, vocile în favoarea liberalizării pieţei muncii au rămas foarte puţine. Premierul (încă) Tony Blair bunăoară s-a pronunţat în favoarea unei dezbateri “raţionale” pe această temă, lăsând să se înţeleagă că optează pentru o deschidere prudentă a pieţei muncii. La fel, Institute for Public Policy Research (IPPR), un reputat ONG de cercetare din Marea Britanie, a întocmit un studiu care prognozează doar 56.000 imigranţi dinspre cele două noi state-membre: 41.000 români plus 15.000 bulgari. Atenţie însă, nu numai că IPPR este cunoscut ca apropiat lui Tony Blair, însă studiul nici nu face vreo referire la moldovenii (şi respectiv macedonenii în cazul Bulgariei) care ar putea accesa piaţa muncii din Regat “pe filiera” României.

În fapt, Moldova reprezintă, prin corelare cu apropiata aderare a României, o temere cel puţin la fel de mare pentru britanici precum o constituie înşişi românii. Daily Mail a estimat în urmă cu două săptămâni că celor 600.000 potenţiali imigranţi în Marea Britanie proveniţi din România şi Bulgaria ar urma să li se alăture circa 400.000 moldoveni, într-un total de 1 milion imigranţi după 1 ian. 2007 – o cifră care, chiar dacă neacurată, este lesne de înţeles că provoacă fiori britanicilor. Iar realitatea nu pare să ne fie favorabilă sub aspectul înlăturării respectivelor temeri; probabil nu întâmplător, numărul sus-amintit, de 400.000, coincide cu cel anunţat la sfârşitul săptămânii de ministrul român de externe ca reprezentând numărul de solicitări de obţinere a cetăţeniei române depuse în R. Moldova în intervalul 15 august 2005 – 15 august 2006. Iar potrivit unor surse consulare de la Chişinău, numai în lunile august şi septembrie 2006 ar fi fost depuse 300.000 astfel de cereri. Din nefericire, e mai puţin importantă aici aceeaşi realitate incontestabilă a faptului că pe parcursul ultimilor trei ani, ponderea dosarelor soluţionate favorabil (cu acordarea cetăţeniei) a rămas în mod constant la nivelul de 10% din totalul solicitărilor, ceea ce, estimativ, s-ar traduce prin maximum 40.000 moldoveni care – atenţie – ar putea obţine cetăţenia română, ceea ce nu înseamnă neapărat că toţi ar şi imigra în Marea Britanie în căutarea unui loc de muncă. Mai puţin importantă aici şi realitatea consumată şi cuantificată a faptului că cei 117.000 imigranţi din Europa de Est veniţi în 2004 au adus Marii Britanii un beneficiu agregat de 345 milioane Euro, cu cheltuieli minime suportate de contribuabilul britanic. Mai puţin importante şi statisticile care ilustrează că după mai 2004, din totalul celor 10 noi state membre au intrat pe piaţa muncii din UK doar 427.000 persoane, ceea ce sugerează încă o dată că “estimările” gen 600.000 români sunt exagerări crase. Toate aceste evidenţe mai puţin importante nu în sine, sub aspectul relevanţei lor în termeni absoluţi, cât din cauza faptului că, în lipsa popularizării lor de către instituţiile responsabile de la Bucureşti, în lipsa unui aparat de lobby, în lipsa unei strategii coerente de marketing al României, ele rămân toate necunoscute opiniei publice de la vest, simple cifre şi realităţi rătăcite în sertare sau prăfuite pe birourile celor ocupaţi cu alte probleme mai importante. Timpanul şi retina europeanului rămân impregnate de tonalitatea stridentă, frizând uneori patologicul, a tabloidelor şi respectiv imagini precum cea a sutelor de români şi bulgari care acum două săptămâni au luat cu asalt ambasadele Regatului Unit după anunţul-gafă al ambasadorului britanic la Bucureşti cum că vizele pentru români vor fi ridicate înainte de aderare. A sesizat cineva că mulţimea din respectivele imagini “de la faţa locului” era de fapt un grup de albanezi, fiind vorba de un cu totul alt context? Mă îndoiesc. Reacţia autorităţilor române: inexistentă.

Iar cazul Marii Britanii nu este nicidecum singular ca natură a problemei. Germania dă tot mai multe semne ca vă va restricţiona descrescător în timp accesul românilor şi bulgarilor, aidoma tuturor statelor majore ale UE, membre ale aşa-numitului “nucleu dur” al Uniunii. Nici în privinţa celorlalte, situaţia nu dă motive de optimism. În Ungaria de pildă, ministrul Muncii a înaintat guvernului de la Budapesta o propunere de interdicţie pe 2 ani a accesului pe piaţa muncii din ţară a românilor care vin la muncă neinvitaţi de companii private, iar ministrul de externe a declarat că “trebuie să analizăm multiple aspecte, inclusiv condiţiile precare de pe piaţa muncii din estul Ungariei şi interesele etnicilor maghiari din România”. În Belgia, într-una din primele declaraţii de după anunţarea succesului lor electoral în Anvers-Antwerpen, liderii Vlaams Belang s-au pronunţat pentru interzicerea accesului muncitorilor români şi bulgari în Flandra, indiferent care ar fi decizia autorităţilor federale. Consolarea? Palidă: trei state membre – Slovacia, Finlanda şi Estonia – au anunţat că vor liberaliza piaţa muncii pentru români şi bulgari după 1 ianuarie 2007; împreună cam 1/5 din populaţia şi 1/7 din PIB-ul Marii Britanii.

Mai generală şi poate tocmai de aceea mai gravă este problema de ansamblu a imaginii României, la adresa căreia ultimele luni consemnează o recrudesecenţă a aprecierilor defăimătoare, care cresc în frecvenţă şi virulenţă pe măsura apropierii datei aderării. În urmă cu două săptămâni, capul de afiş l-au ţinut articolele din The Sun şi mai ales cotidianul italian Il Tempo, care (consecutiv unor altercaţii între români şi italieni), sub titlul „O etnie mereu la ‘cronica neagră’”, i-a numit pe românii din Italia “cetăţeni care de ani de zile ne terorizează ţara”, „rasa cea mai violentă, periculoasă şi capabilă să ucidă pentru un pumn de mărunţiş”. MAE a reacţionat ca de obicei anemic, printr-un drept la replică în acelaşi ziar, semnat de ambasadorul român în Italia, iar cel italian la Bucureşti s-a delimitat de articolul din cotidianul roman. În acelaşi zile, în articolul “Europa îşi deschide porţile unei Românii nereformate” din Financial Times, Tom Gallagher, unul din cei mai reputaţi (şi influenţi) specialişti universitari occidentali în problematica României, avertiza că UE a fost prea îngăduitoare în evaluarea pregătirii României, iar aderarea va avea loc în termenii elitei de la Bucureşti, care “s-a dovedit mai isteaţă decât funcţionarii de la Bruxelles”.

La începutul săptămânii trecute, un raport al DGPE din Parlamentul European semnala “un risc real de alegeri anticipate” în România urmare a deteriorării relaţiei PNL-PD, aprecia că PNL este controlat de “oligarhi” şi califica dosariada ca pe o încercare de compromitere a reformiştilor. Conform agenţiilor române de ştiri, ministrul M.R. Ungureanu, a comentat raportul ca “text intern, fără importanţă politică” şi fără legătură cu Comitetul Parlamentar Mixt România-UE, la a cărui şedinţă a participat luni, iar Guido Podesta, preşedintele Comitetului, l-a considerat “inadecvat, aventuros şi nu reprezintă poziţia oficială a PE”. Ceea ce au omis agenţiile noastre de presă să ne relateze este însă faptul că, la aceeaşi reuniune a Comitetului, eurodeputatul Gal Kinga a solicitat cu succes includerea în ordinea de zi a situaţiei minorităţilor naţionale din România şi a declarat că “în prezent, puterea din România nu ia în considerare sau chiar se manifestă ostil faţă de cerinţele maghiarilor, de la problema universităţii maghiare până la cea a autonomiei.” În paralel, într-o ţară de care aţi mai auzit probabil – “România”, în zona secuiască se intensificau pregătirile pentru o consultare internă / referendum local privind autonomia regiunii, aceasta după ce la 7 octombrie, Consiliul Naţional Secuiesc ceruse autorităţilor locale din Covasna, Mureş şi Harghita organizarea, până la 4 noiembrie, a unor referendumuri pe tema autonomiei teritoriale, ameninţând că în caz contrar va organiza un plebiscit neoficial. Reacţia preşedintelui Traian Băsescu: inexistentă. Reacţia MAI: inexistentă. Reacţia MAE: inexistentă. Iar în aceeaşi perioadă, dar în contextul discuţiilor privind nominalizarea candidatului României la postul de comisar european, Kelemen Hunor, preşedintele Consiliului de Coordonare al UDMR, găsea de cuviinţă să gloseze, cf. Mediafax, că “[d]eocamdată, în România, mentalitatea clasei politice este undeva în Evul Mediu [...] România nu este nici o ţară normală şi nici o ţară europeană”.

Apoi, e drept, Senatul francez ratifica Tratatele de aderare a României şi Bulgariei la UE. Ceea ce, cu o singură excepţie (cotidianul Ziua), ziarele şi agenţiile de ştiri din România au omis iarăşi să precizeze a fost faptul că ratificarea se făcuse cu votul unanim al celor… 27 senatori prezenţi (din totalul de 331), depăşiţi numeric în sală de invitaţii români şi bulgari!

Fără a epuiza lista, tot săptămâna trecută, Andrew Vorkink, director regional al Băncii Mondiale, şi-a permis chiar să aprecieze că “prin comparaţie cu România şi Bulgaria, ţări ce se pregătesc sa adere în curând la UE, Turcia are o infrastructură economică şi o capacitate administrativă mai puternică, precum şi un sistem judiciar mai eficient” [sublinierea noastră, cu trimitere la tratamentul femeilor şi kurzilor în Turcia, omis de respectivul “specialist”]. La o zi distanţă, într-un context intern în care 54% din populaţia ţării sale este împotriva aderării României, ministrul olandez de externe, Bernard Bot, critica sever modul în care au fost acceptate ca membri România şi Bulgaria, UE concentrându-se, în opinia demnitarului, pe respectarea calendarului cu costul neglijării calităţii şi durabilităţii.

Din ţară, reacţiile au fost prea puţine şi, chiar dacă lăudabile, cantonate la nivel individual: preşedintele comisiei senatoriale de politică externă s-a (aproape literalmente) “răfuit” cu o delegaţie de parlamentari britanici pe tema corectitudinii morale şi oportunităţii economice a eventualelor restricţii pentru români pe piaţa britanică a muncii, iar un deputat PD a solicitat public MAE şi diplomaţiei româneşti să ia poziţie faţă de denigrarea imaginii României în unele mass media occidentale.

Dinspre Cotroceni şi Aleea Alexandru, linişte desăvârşită. Ssst! Se lucrează!