In anii 1920, referendumurile locale au fost o modalitate destul de frecventă de rezolvare a disputelor de frontieră. Astazi, aceasta modalitate de solutionare a unor conflicte inter-etnice – posibila in Kosovo, spre exemplu – pare sa nu mai fie la moda, fiind inlocuita de decizia univoca a marilor puteri. Un comentariu de Marcus Tanner, pentru Reteaua Balcanica de Investigatii Media (www.birn.eu.com)

CAND SIMT nevoia să schieze cu adevarat – adica nu pe pârtia mică din propria localitate – oamenii din satul Crna, din Slovenia, nu fac decit sa treaca graniţa în Austria. O jumătate a muntelui Peca, la poalele căruia se afla Crna, face parte din Slovenia, cealaltă jumătate, care include complexul sportiv şi pârtia de schi, aparţinând Austriei.

Durează un singur minut să treci graniţa dintre cele doua tari. De foarte multi ani, nimeni aici nu gândeste ca traieste de fapt in tari diferite. Chiar şi în anii 1960, când Iugoslavia era stat comunist, sătenii obişnuiau să ia autobuzul spre Austria pentru a-si face cumpărăturile.

Însă in urma cu opt decenii era o cu totul altă poveste. Pe atunci, graniţa dintre Austria şi Slovenia (din zona numita Carinthia) era intens disputata, partizani înarmaţi luptând de o parte sau alta a taberelor primului razboi mondial.

Amintirile conflictelor sunt încă vii. “Bunicul meu a fost forţat să îşi părărească locuinţa din nord în 1920,” spune un angajat din domeniul hotelier din Crna. “Austriecii l-au denunţat drept naţionalist sloven şi a trebuit să plece, astfel că a venit aici.”

Pentru astfel de oameni, oraşul Klagenfurt de partea cealaltă a graniţei este încă “Celovec” – o mică parte din Slovenia de care istoria i-a înstăinat. “Încă mai sunt tensiuni între noi şi austrieci,” adăuga acesta. “Oamenii îşi amintesc că Hitler a venit la Maribor în 1941 şi le-a mulţumit germanilor de acolo pentru că au păstrat cultura germană vie în regiune.”

Conflictele din 1919–1920 legate de graniţa dintre cele două state au lăsat urme şi în Austria. Această ţară are o imagine de stat fără prea mari probleme, însă politica din Austria-Carinthia este una destul de dură.

Amintirile luptelor etnice cu slovenii, pe marginea frontierei, încă mai sunt vii în mintea multora, ceea ce explica, în parte, de ce liderul extremist de dreapta Jorg Haider a avut succes aici.

Însă, deşi a rămas în amintirea oamenilor, disputa nu mai este de multă vreme de interes major. Acum este ca un vulcans stins: vizibilă, însă inofensivă – doar o curiozitate locală.

Slovenii care au rămas la nord de graniţă au devenit acum mai mult austrieci. În acelaşi timp, concesiile austriece referitoare la probleme precum educaţia şi folosirea semnelor bilingve au redus considerabil nemultumirile slovenilor.

Modul prin care cele două state şi-au rezolvat disputa teritorială a fost unul de succes. Ar putea, chiar, furniza câteva indicii pentru rezolvarea unor probleme similare în regiuni precum Kosovo, unde grupuri de etnici sârbi şi albanezi se află de o parte sau de alta a graniţelor unui stat consolidat (Serbia) sau a altuia în devenire (Kosovo).

Însă se pare ca metoda referendumurilor nu mai este considerata una potrivita. Daca problema graniţei austro-slovene a fost rezolvată printr-un plebiscit, această metodă elegantă de rezolvare a problemelor teritoriale a fost de mult exclusă din arsenalul diplomatiei.

Referendumul carinthian din 10 octombrie 1920 nu a fost un eveniment unic. După Primul Război Mondial, marile puteri au folosit în mod frecvent alegeri locale pentru a ajusta graniţele şi pentru a a rezolva statutul unora dintre “enclavele” mai mari.

Graniţele polono-germane din zona Silesiei şi a estului Prusiei s-au stabilit în această manieră, la fel ca graniţa dintre Austria şi Ungaria, sau cea dintre Germania şi Danemarca, la Schleswig.

Principala nemulţumire legată de aceste referendumuri nu a fost că au fost prea multe, ci dimpotriva, că nu s-au organizat peste tot. Nu s-a explicat niciodată de ce germanilor din Silesia li s-a permis să voteze de ce parte a ţării doreau să se afle, în timp ce germanilor din Bohemia nu li s-a acordat acest drept.

Aceaşi problemă a apărut şi în situaţia ungurilor care au rămas de partea “greşită” a graniţelor, în România şi respectiv Cehoslovacia.

Si totusi metoda referendumurilor a căzut total în dizgraţie după Al Doilea Război Mondial, când s-a decis întoarcerea la practicile secolulului al XIX-lea, mai exact lăsându-se disputele privitoare la graniţe în mâinile marilor puteri.

Doar două referendumuri privitoare la graniţe au avut loc în Europa după 1945, în Saarland în 1955, când, spre dezamăgirea Franţei, populaţia locală a votat pentru reunirea cu Germania, şi în Irlanda de Nord, în 1973.

Simpla menţionare a cuvântului referendum într-un context legat de Kosovo – şi de soarta enclavei sârbilor din aceasta provincie – ar atrage dezaprobare din partea politicienilor însărcinaţi cu rezolvarea situaţiei în regiune.

Asta pentru ca însuşi principiul de la baza referendumurilor din 1920, respectiv dorinţa de creare a unor state omogene din punct de vedere etnic, contrazice scopul actual de încurajare a multiculturalismului.

Apoi mai există teama de creare a unui precedent. Acesta a fost mereu “călcâiul lui Ahile” pentru susţinătorii referendumurilor; dacă unora li se permite să voteze referitor la trasarea graniţelor, de ce să li se refuze altora acest drept?

În lipsa unei schimbari radicale a concepţiei actuale privind rezolvarea conflictelor inter-etnice, lucru care acum pare total improbabil, nici sârbilor din nordul provinciei Kosovo, nici albanezilor din valea Presevo din Serbia nu li se va oferi şansa de a vota dacă vor să facă parte din Serbia sau din noul stat Kosovo.

Li se vor oferi, în schimb, diverse mecanisme complexe al căror scop este să le dea posibilitatea de a-şi rezolva problemele de identitate, mulţi dintre ei considerându-le, totuşi, completamente străine.

Fără îndoială, această politică este bine intenţionată şi va fi aplicată decent de o armată de birocraţi europeni bine pregătiţi, veniţi pentru a organiza procesul de tranziţie după obţinerea independenţei în Kosovo.

Va fi o soluţie progresivă şi va asigura că nu se crează în Kosovo un precedent care să ridice noi probleme pentru Macedonia, Bosnia şi Herţegovina sau pentru alte state din regiune.

Şi totuşi, privindu-i pe schiorii care traversează muntele Peca dintr-un stat în altul, un gând nu imi da pace: austriecii şi slovenii au fost norocoşi. (Traducere de Lucian Gavril)