de G. Edward Griffin

[nota tr: Acesta este un extras din Capitolul 24 al cartii The Creature from Jeckyll Island - despre care s-a vorbit anterior la Altermedia - disponibil prin bunavointa autorului pe site-ul www.freedom-force.org. Cartea poate fi obtinuta la www.realityzone.com]

SUBSTANTA ACESTOR stratageme [de slabire a Statelor Unite pentru a fi cu usurinta incluse intr-un guvern mondial organizat dupa modelul colectivismului], poate fi aflata luand urma unui studiu numit Report from Iron Mountain, publicat in 1966 de catre un grup think-tank. Desi originea raportului este intens dezbatuta, documentul insusi sugereaza ca ar fi fost comandat de Departamentul Apararii sub conducerea Secretarului Apararii, Robert McNamara, si a fost produs de catre Institutul Hudson, aflat la baza Iron Mountain in Croton-on-Hudson, New York. Institutul Hudson a fost fondat si condus de Herman Kahn, fost membru al Rand Corporation. Atat McNamara cat si Kahn au fost membri CFR [nota tr: McNamara este inca in viata la data acestei traduceri, CFR – Council on Foreign Relations].

Autoproclamatul obiectiv al studiului era sa exploreze diverse metode de a “stabiliza societatea”. Pe cat de laudabil suna, o lectura a Raportului releva imediat ca de fapt cuvantul “societate” este folosit sinonim cu cuvantul “guvern”. Mai mult, cuvantul “stabiliza” este folosit cu sensul de a prezerva si perpetua. Este clar din start ca natura studiului era sa analizeze diferite metode prin care un guvern s-ar putea perpetua la putere, metode de a controla cetatenii si a-i impiedica sa se revolte.

Inca de la inceputul Raportului a fost declarat ca nu se punea problema moralitatii. Studiul nu a adresat chestiunile de bine si de rau; nici nu a tratat asemenea concepte precum libertatea sau drepturile omului. Ideologia nu era o problema, nici patriotismul, nici preceptele religioase. Singura sa grija era cum sa perpetueze un guvern existent. Raportul spune:

Studii anterioare si-au pus problema dezirabilitatii pacii, importantei vietii umane, superioritatii institutiilor democratice, “binelui” mai mare pentru numarul mai mare, “demnitatii” individului, dezirabilitatii sanatatii maxime si longevitatii, si a altor astfel de premize demne de dorit, ca valori axiomatice necesare pentru justificarea unui studiu al chestiunilor pacifiste. Noi nu le-am considerat astfel. Am incercat sa aplicam gandirii noastre standardele stiintei fizice, a carei principala caracteristica nu este cuantificarea, asa cum se crede in popor, ci aceea ca, in cuvintele lui Whitehead, “… ignora toate judecatile de valoare; cum ar fi, toate judecatile estetice si morale.” [nota: Leonard Lewin, ed., Raportul din Iron Mountain, despre posibilitatea si Dezirabilitatea Pacii (New York: Dell Publishing, 1976), pag. 13-14.]

Concluzia principala a raportului este ca, in trecut, razboiul a fost unica metoda sigura pentru atingerea acestui obiectiv. Se argumenteaza ca numai in vreme de razboi sau pe perioade de amenintare cu razboiul, masele sunt suficient de docile incat sa poarte jugul guvernamental fara cracnire. Teama de cucerirea si jefuirea practicate de vreun dusman poate face aproape orice povara sa para acceptabila prin comparatie. Razboiul poate fi folosit pentru a starni pasiuni umane si sentimente patriotice de loialitate fata de liderii natiunii. Niciun sacrificiu in numele victoriei nu va fi respins. Rezistenta este considerata tradare. Dar in vreme de pace, oamenii sunt iritati de impozite mari, lipsuri, si interventie birocratica. Atunci cand isi pierd respectul pentru liderii lor, ei devin periculosi. Niciun guvern nu a supravietuit o perioada lunga de timp fara dusmani si conflict armat. Razboiul, de aceea, a fost o conditie indispensabila a “stabilizarii societatii”. Acestea sunt cuvintele exacte ale raportului:

Sistemul razboiului a fost esential nu numai existentei natiunilor ca entitati politice independente, dar a fost in mod egal indispensabil stabilitatii structurilor lor politice. Fara el, nici un guvern nu a fost vreodata in stare sa obtina consimtamantul in “legitimitatea” sa, sau dreptul de a-si conduce societatea. Posibilitatea razboiului ofera sensul de externa necesitate fara de care nici un guvern nu poate ramane mult timp la putere. Marturia istorica reveleaza, caz dupa caz, situatii in care esecul unui regim de a mentine credibilitatea unei amenintari cu razboiul a dus la disolutia sa de catre fortele interesului privat, reactiilor fata de injustitia sociala, sau ale altor elemente dezintegratoare. Organizarea societatii in vederea posibilitatii razboiului este principalul sau stabilizator politic… A oferit societatilor ocazia de a mentine necesarele distinctii de clasa, si a asigurat subordonarea cetatenilor fata de stat in virtutea puterilor de razboi reziduale inerente conceptului de natiune. [nota: Ibid. pag. 39, 81.]

O NOUA DEFINITIE A PACII

Raportul explica apoi ca ne apropiem de un anumit moment al istoriei in care vechile formule ar putea sa nu mai functioneze. De ce? Pentru ca ar putea fi acum posibil sa creezi un guvern mondial in care toate natiunile sa fie dezarmate si disciplinate de catre o armata mondiala, o conditie ce va fi numita pace. Raportul spune: “Cuvantul pace, asa cum l-am folosit noi in aceste pagini, … implica dezarmarea generala si totala.” [nota: Ibid. p. 9.] Sub acest scenariu, natiunile independente nu vor mai exista iar guvernele nu vor mai fi capabile sa poarte razboi. Ar putea exista o actiune militara intreprinsa de armata mondiala impotriva subdiviziunilor politice renegate, dar acestea se vor numi operatiuni de mentinere a pacii, iar soldatii se vor chema gardiani ai pacii. Nu conteaza cata proprietate este distrusa sau cat sange este varsat, gloantele vor fi gloante “pacifiste” iar bombele – chiar cele atomice, daca este necesar – vor fi bombe “ale pacii”.

Raportul ridica apoi problema existentei unui corespunzator substitut pentru razboi. Ce altceva pot folosi guvernele regionale – si ce poate insusi guvernul mondial folosi – pentru a se legitima si perpetua? Scopul declarat al studiului a fost sa ofere un raspuns la aceasta intrebare.

The Report from Iron Mountain concluzioneaza ca nu poate exista vreun substitut pentru razboi daca acesta nu poseda trei trasaturi. Trebuie (1) sa fie pustiitor din punct de vedere economic, (2) sa reprezinte o amenintare credibila, de o semnificativa magnitudine, si (3) sa ofere o motivatie logica pentru serviciul obligatoriu fata de guvern.

O SOFISTICATA FORMA DE SCLAVIE

Pe marginea subiectului serviciului obligatoriu, Raportul explica imediat ca unul din avantajele armatelor permanente este acela ca ofera guvernului un loc in care sa plaseze elementele antisociale si rebele ale societatii. In absenta razboiului, acestor batalioane de munca silnica li se va spune ca lupta impotriva saraciei sau ca ajuta la curatarea planetei sau ca sustin economia ori servesc binele comun in vreun alt mod. Fiecare tanar va fi obligat sa serveasca – in special in perioada acelor ani de inceput in care adolescentii sunt mai razvratiti impotriva autoritatii. Varstnicii, de asemenea, vor fi recrutati si pusi la munca pentru a-si achita taxele si amenzile. Dizidentii vor primi penalizari serioase pentru “infractiuni/crime motivate de ura” si atitudini incorecte politic, deci, eventual vor fi cu toti inregimentati in batalioanele de munca silnica. Raportul spune:

Vom examina … utilizarea institutiilor militare prin onorarea serviciului pe o perioada de timp pentru a oferi elementelor anti-sociale un rol in structura sociala. … Cliseele eufemistice actuale – “delicventa juvenila” si “alienare” – si-au facut simtita prezenta prin diversi omologi in orice perioada. La inceput aceste conditii erau tratate direct de catre armata fara complicatiile procesului necesar, de obicei prin detasamente de presiune sau aservire totala. …

Majoritatea propunerilor care adreseaza, explicit ori nu, problema post-razboi a controlului celor alienati social, gireaza catre o varianta a Detasamentelor Pacii sau a asa numitelor Detasamente de Munca, drept solutie. Cei dezafectati social, cei nepregatiti economic, cei ce nu se simt confortabil din punct de vedere psihologic, “delicventii” totali, “subversivii” incorigibili si restul celor ce nu pot fi angajati, sunt vazuti tranformati intr-un fel de disciplinele unui serviciu modelat pe tiparul precedentului militar, in muncitori mai mult sau mai putin dedicati ai serviciului social. …

Alt posibil surogat pentru controlul potentialilor dusmani ai societatii este, intr-o forma consistenta cu tehnologia moderna si procesele politice, reintroducerea sclaviei. … Este pe de-a-ntregul posibil ca dezvoltarea unei sofisticate forme de sclavie sa fie recuzita absoluta a controlului social intr-o lume a pacii. Ca o masura practica, transformarea codului disciplinei militare intr-o forma eufemizata de aservire ar necesita, in mod uimitor, doar mici revizii; primul pas logic ar fi adoptarea unei forme de serviciu militar “universal”. [note: Ibid., pp. 41-42,68, 70.]

JOCURI SANGEROASE

Raportul a luat in consideratie metode prin care publicul ar putea fi preocupat cu si directionat catre activitati neimportante pentru a nu avea timp sa participe in dezbaterea politica sau miscarea de rezistenta. Recreere, spectacole cu jocuri triviale, pornografie si comedii, pot avea impreuna un rol important, dar dintre toate optiunile jocurile sangeroase au fost considerate cele mai promitatoare. Jocurile sangeroase sunt evenimente competitive intre indivizi sau echipe, suficient de violente in natura lor incat sa permita spectatorilor sa-si defuleze propriile frustrari. Ca cerinte minime, aceste evenimente trebuie sa evoce loialitatea pasionala a fanilor fata de echipa admirata, si obisnuinta, in ceea ce-i priveste pe jucatori, cu probabilitatea durerii si a leziunilor. Chiar mai bine, varsarea de sange si posibilitatea mortii sporesc sansele ca acestea sa-si faca efectul. Omul de rand manifesta o fascinatie morbida pentru violenta si sange. Multimile sa aduna sa strige “Sari! Sari!” atunci cand sinucigasul apare pe acoperisul unui hotel.

Pe autostrada, masinile incetinesc mai mai sa opreasca pentru a arunca o privire la trupurile frante ce zac la locul unui accident. O bataie in curtea scolii atrage instantaneu un cerc de spectatori. Meciuri de box, de fotbal, de hockey si curse de automobile sunt televizate zilnic, atragand milioane de fani extaziati ce urmaresc sedusi fiecare moment de pericol, fiecare manioasa lovitura in fata, fiecare os rupt, fiecare knockout, fiecare transportare cu targa a competitorului lesinat sau posibil muribund. In acest mod, furia lor fata de “societate” este dezamorsata si focalizata in schimb asupra echipei adverse. Imparatii Romei au inventat Circurile, competitiile gladiatorilor si executiile publice implicand animale salbatice exact cu acest scop.

Inainte de a trage concluzia ca aceste concepte sunt absurde in timpurile moderne, amintiti-va ca pe perioada campionatului european de fotbal din Belgia, in 1985, spectatorii au devenit atat de implicati emotional in competitie incat o rebeliune sangeroasa a erupt la peluze, lasand in urma 38 de morti si mai mult de 400 de raniti. U.S. News & World Report relateaza:

Motivul nenorocirii: O loialitate tribala fata de echipele favorite, ce depaseste obsesia si care, spun unii experti, a devenit un substitut al religiei pentru multi. Printre cei mai rai delicventi se numara membri unor bande cum este Chelsea’s Anti-Personnel Firm, formata din tineri needucati care considera rivalitatea in fotbal o evadare din plictiseala.

Totusi, Britanicii nu au pus patent pe violenta in fotbal. Pe 26 Mai, opt oameni au fost ucisi si mai mult de 50 raniti in Mexico City, … o revolta de stadion in 1964 a ucis mai mult de 300 de oameni in Lima, Peru, si un intens disputat meci in 1969 intre El Salvador si Honduras a sfarsit printr-un razboi cu impuscaturi de strada vreme de o saptamana intre doua tari, facand sute de victime.

Statele Unite sunt criticate pentru violenta sistematizata a sportului lor favorit, fotbalul american, dar eruptiile de violenta la peluze sunt rare deoarece loalitatile sunt distribuite intre mai multe sporturi si mandria nationala nu are de suferit. Thomas Tutko, profesor de psihologie la California’s San Jose University a spus: “In aceste alte tari, mai intai armatele erau motivul. Acum sunt echipele lor competitive cele care starnesc pasiuni.” [nota: “British Soccer’s Day of Shame,” U.S. News & World Report, June 10, 1985, pag. 11.]

Luand in consideratie toate ramificatiile competitiilor sangeroase, The Report from Iron Mountain a concluzionat ca acestea nu erau un inlocuitor adecvat pentru razboi. Este adevarat ca sporturile violente sunt mijloace folositoare de distragere a atentiei si, de fapt, chiar permit disiparea plictiselii si a aprigei loialitati de grup, dar efectul lor asupra psihicului natiunii nu poate egala intensitatea isteriei de razboi. Pana la descoperirea unei alternative fiabile, guvernul mondial va trebui amanat pentru ca natiunile sa poate continua sa se razboiasca.

IN CAUTAREA UNEI AMENINTARI GLOBALE CREDIBILE

In vreme de razboi, majoritatea cetatenilor accepta fara carteala standardul scazut de viata si raman cu patima loiali liderilor lor. Daca un substitut corespunzator pentru razboi este gasit, trebuie de asemenea sa starneasca aceeasi reactie. Din acest motiv, un nou dusman ce ameninta intreaga lume este necesar, si a fi coplesit de acest dusman, ca perspectiva, trebuie sa fie la fel de inspaimantator ca si razboiul insusi. Raportul este emfatic din acest punct de vedere:

Loialitatea necesita o cauza; cauza necesita un dusman. Asta este evident; punctul critic este ca dusmanul care defineste cauza trebuie sa para formidabil in mod genuin. Vorbind pe sleau, presupusa putere a “dusmanului”, suficienta sa garanteze un sens individual de devotiune fata de societate, trebuie sa fie proportionala cu marimea si complexitatea societatii. Astazi, binenteles, acea putere trebuie sa fie una de o magnitutine si vitregie fara precedent. [nota: Lewin, Report, pag.44.]

Prima consideratie in cautarea unei amenintari pe masura, care sa serveasca rolul de dusman global a fost ca aceasta nu trebuie sa fie reala. Una veridica ar fi mai buna, binenteles, dar una inventata ar putea la fel de bine produce rezultate, daca masele ar fi convinse ca este veritabila. Publicul este dispus sa creada anumite fictiuni mai mult decat altele. Credibilitatea ar fi mai importanta decat adevarul.

Saracia a fost examinata ca potential dusman global dar respinsa ca insuficient de infricosatoare. In mare parte, lumea intreaga se scalda deja in saracie. Doar cei care nu au mai experimentat-o ar percepe-o ca pe o amenintare globala. Pentru ceilalti este pur si simplu o chestiune cotidiana.

O invazie extraterestra a fost luata serios in consideratie. Raportul spune ca experimente au fost deja facute in acest sens. Cu toate acestea, reactia publicului nu era suficient de previzibila, deoarece amenitarea nu era “credibila”. Iata ce spune raportul:

Credibilitatea, de fapt, se afla in miezul problemei dezvoltarii unui substitut politic pentru razboi. Aici propunerile de cucerire a spatiului, atat de eficiente ca suplinitori economici pentru razboi, dau gres. Cel mai ambitios si nerealist proiect spatial nu poate genera singur o credibila amenintare externa. S-a argumentat intens ca o asemenea amenintare ar oferi “cea din urma si cea mai buna speranta pentru pace”, etc, unind intreaga omenire impotriva pericolului distrugerii datorate unor “creaturi” ale altor planete sau din spatiu. Experimente au fost propuse pentru a testa credibilitatea amenintarii unei invazii din afara lumii noastre; este posibil ca unele dintre cele mai dificil de explicat incidente legate de “farfuriile zburatoare” in anii recenti sa fi fost de fapt experimente timpurii de acest fel. Daca da, cu greu pot fi considerate incurajatoare. [nota: Ibid., pag. 66.]

Acest raport a fost publicat in 1966 cand ideea unei prezente extratereste parea exagerata omului de rand. In anii urmatori, perceptia s-a schimbat. Un segment din ce in ce mai mare al populatiei crede acum ca forme inteligente de viata pot exista dincolo de planeta noastra si ne pot monitoriza civilizatia. Ca aceasta parere este adevarata sau falsa nu conteaza aici. Problema este ca o intalnire dramatica cu extraterestrii, difuzata in reteaua de televiziune – chiar de-ar fi in intregime fabricata cu ajutorul graficii computerizate de ultima ora sau spectacolelor laser sub cerul liber – ar putea fi folosita sa expedieze toate natiunile intr-un guvern mondial, chipurile pentru apararea Pamantului de o invazie. Sau, daca extraterestrii ar fi perceputi ca avand intentii pacifiste, un scenariu alternativ ar fi formarea unui guvern mondial care sa reprezinte o unificata specie umana vorbind cu un singur glas intr-un soi de federatie galactica. Oricare din cele doua scenarii ar fi mult mai credibil astazi decat era in 1966.

MODELUL POLUARII MEDIULUI

Ultimul candidat menit a indeplini functia unei amenintari globale utile a fost poluarea mediului. Aceasta a fost considerata cea mai in masura sa reuseasca deoarece putea fi asociata unor conditii observabile, cum sunt smog-ul si poluarea apei – cu alte cuvinte va fi bazata partial pe fapte, si de aceea credibila. Predictii ar putea fi facute prezentand scenarii ale sfarsitului planetei exact la fel de oribile ca si razboiul atomic. Acuratetea nu ar fi importanta in aceste predictii. Scopul lor ar fi sa inspaimante, nu sa informeze. Ar putea fi necesara otravirea deliberata a mediului pentru a face astfel prevestirile mult mai convingatoare si a focaliza atentia publicului asupra luptei cu un nou dusman, mult mai temut decat orice invadator apartinand altei natiuni – sau din spatiu. De buna voie masele ar accepta scaderea standardului de viata, cresterea impozitelor, si interventia birocratica in propriile lor vieti, drept “pretul ce trebuie sa-l platim pentru a salva Mama Planeta”. O batalie de proportii impotriva mortii si distrugerii cauzate de poluarea globala ar putea inlocui razboiul ca justificare a controlului social.

A spus Raportul din Iron Mountain asa ceva? Cu siguranta da – si chiar mai mult. Aici sunt cateva din cele mai pertinente pasaje:

Cand vine vorba de postularea unui substitut credibil pentru razboi … “dusmanul alternativ” trebuie sa implice o amenintare a distrugerii mult mai tangibila, imediata, si direct simtita. Trebuie sa justifice nevoia platirii unui “pret de sange” in domenii vaste ale preocuparii umane. In aceasta privinta, posibilii dusmani de schimb mentionati mai devreme nu sunt suficienti. O exceptie ar putea fi modelul poluarii mediului, daca pericolul pe care il reprezinta pentru societate ar fi veritabil iminent. Modelele fictive ar trebui sa poarte greutatea convingerii extraordinare, subliniata actualmente de un sacrificiu de vieti, nu lipsit de importanta. … Spre exemplu, poluarea abundenta a mediului poate eventual inlocui posibilitatea distrugerii in masa cauzate de arme nucleare ca principala amenintare aparenta la adresa supravietuirii speciilor. Otravirea aerului, a principalelor surse de hrana si a rezervei de apa, este deja mult avansata, si la o prima privire pare promitatoare in aceasta privinta; [Poluarea] constituie o amenintare ce poate fi contracarata numai prin organizare sociala si putere politica. …

Este adevarat ca rata poluarii poate fi sporita selectiv in acest scop. … Dar problema poluarii a fost atat de larg publicata in anii recenti incat pare putin probabil ca un program de otravire deliberata a mediului sa poata fi implementat intr-o maniera acceptabila politic.

Pe cat de putin corespunzatori pot parea unii dintre posibilii dusmani alternativi pe care i-am mentionat, trebuie sa subliniem ca unul de o credibila calitate si magnitudine trebuie gasit, daca o tranzitie spre pace, lipsita de dezintegrare sociala, va fi sa vina vreodata. Este mult mai probabil, in opinia noastra, ca o asemenea amenintare va trebui sa fie inventata. [nota: Ibid., pag. 66-67, 70-71. Cand Raportul a fost scris, terorismul nu fusese considerat inca un substitut pentru razboi. De atunci insa, a devenit cel mai util dintre ele.]

AUTENTICITATEA RAPORTULUI

Raportul din Iron Mountain sustine ca este rezultatul muncii unui Grup Special de Studiu format din cincisprezece oameni ale caror identitati trebuiau sa ramana secrete si ca initial nu se intentionase ca raportul sa devina public. Cu toate acestea, un membru al grupului a simtit ca Raportul era prea important sa fie tinut ascuns. Persoana nu se afla in dezacord cu concluziile acestuia. A crezut doar ca mai multi oameni ar trebui sa-l citeasca. Si astfel a oferit copia sa personala lui Leonard Lewin, un binecunoscut autor si comentator care, in schimb, a negociat publicarea sa cu Dial Press. A fost retiparit apoi de Dell Publishing.

Asta se intampla in timpul Administratiei Johnson, si pe atunci Asistent Special Prezidential in Probleme de Securitate Nationala era membrul CFR, Walt Rostow. Rostow a anuntat cu repezeala ca raportul este un fals. Herman Kahn, membru CFR si director al Hudson Institute a spus ca nu este autentic. The Washington Post – care era condus de si se afla in proprietatea membrului CFR, Katharine Graham – l-a numit “o satira fermecatoare”. Revista Time, fondata de membrul CFR Henry Luce, a spus ca este o pacaleala abila. Apoi, pe 26 Noiembrie, 1967, Raportul a fost recenzat in sectiunea dedicata cartilor a The Washington Post, de catre Herschel McLandress, care era pseudonimul sub care semna profesorul Harvard, John Kenneth Galbraith. Galbraith, care de asemenea fusese membru CFR, a spus ca stia din informatii de prima mana ca Raportul este autentic deoarece fusese invitat sa participe la elaborarea sa. Desi nu reusise sa se alature grupului oficial, fusese consultat din cand in cand si fusese rugat sa pastreze secretul asupra proiectului. Mai mult, desi se indoise de motivatia in favoarea instiintarii publicului, era total de acord cu concluziile sale. A scris:

In timp ce imi pun reputatia personala in spatele autenticitatii acestui document, de asemenea marturisesc in privinta validitatii concluziilor sale. Rezervele mele sunt directionate numai asupra justificarii folosite pentru difuzarea lui unui evident neconditionat public. [nota: “Stiri despre Razboi si Pace pentru care nu esti pregatit” de Herschel McLandress, Book World, in The Washington Post, Nov. 26, 1967, pag. 5.]

Sase saptamani mai taziu, intr-un mesaj al Associated Press trimis din Londra, Galbraith a mers si mai departe admitand in gluma ca era “un membru al conspiratiei”. [nota: “The Times Diary,” London Times, Feb. 5, 1968, pag.8.]

Cu toate acestea chestiunea nu era rezolvata. Ziua urmatoare, Galbraith a dat inapoi. Intrebat fiind de declaratia sa referitoare la “conspiratie”, a raspuns: “Pentru prima oara de pe vremea lui Carol al II-lea, Times se face vinovata de o citare gresita. … Convingerea mea ferma este ca a fost scris fie de Dean Rusk fie de Clare Booth Luce.” [nota: “Galbraith spune ca a fost citat gresit”, London Times, Feb. 6, 1968, pag. 3.]

Reporterul ce luase interviul initial a fost jenat de aceasta afirmatie si a continuat cercetarile. Sase zile mai tarziu, a raportat urmatoarele:

Citarea gresita pare a fi un hazard catre care Profesorul Galbraith este inclinat. Ultima editie a ziarului din Cambridge, Varsity, citeaza urmatorul schimb de cuvinte (inregistrat pe banda):

Intervievatorul: “Cunoasteti identitatea autorului Raportului din Iron Mountain?”

Galbraith: “Am fost in general un membru al conspiratiei dar nu autorul. Am presupus intotdeauna ca acesta este cel care a scris Cuvantul Inainte – Domnul Lewin.” [nota: “Touche, Professor,” London Times, Feb. 12, 1968, pag, 8.]

Deci, cu cel putin trei ocazii, Galbraith a sustinut public autenticitatea Raportului dar a negat ca l-ar fi scris. Atunci cine a facut-o? Si fi fost Leonard Lewin, in cele din urma? In 1967 a spus ca nu. In 1972 a spus ca da. Scriind in The New York Times Book Review, Lewin a explicat: “Eu am scris ‘Raportul’, in intregime. … Intentia mea era pur si simplu sa expun chestiunile razboiului si pacii intr-un mod provocator.” [nota: “Report from Iron Mountain,” New Your Times, March 19, 1968, pag. 8.]

Dar stati o clipa! Cu doar cativa ani inainte, comentatorul William F. Buckley a spus New York Times ca el era autorul raportului [nota tr: Atentiune! William F. Buckley trece drept un autor si comentator conservator, fiind apreciat in cercurile conservatoare pentru pozitiile sale politice si ideologice. Edward Griffin il considera un colectivist in blana de oaie]. Aceasta declaratie era fara indoiala ironica, dar pe cine trebuie sa credem? A fost scris de Herman Kahn, John Kenneth Galbraith, Dean Rusk, Clare Booth Luce, Leonard Lewin, sau William F. Buckley?

In cele din urma conteaza prea putin. Ideea importanta este ca, fie ca fost scris ca un studiu think tank fie ca o satira politica, Raportul din Iron Mountain explica realitatea inconjuratoare. Indiferent de originea sa, conceptele prezentate in el sunt acum implementate in aproape fiecare detaliu. Tot ce trebuie sa facem este sa tinem Raportul intr-o mana si ziarul cotidian in cealalta pentru a realiza ca fiecare tendinta majora in viata americana se conformeaza treptat schitei detaliate. Atatea lucruri ce altfel par incomprehensibile devin dintr-odata clare: ajutor extern, cheltuieli risipitoare, distrugerea industriei americane, detasamentele de munca, controlul armelor, o forta politieneasca nationala, aparentul deces al puterii Sovietice, o armata a Natiunilor Unite, dezarmare, o banca mondiala, o valuta mondiala, renuntarea la independenta nationala prin tratate, si isteria ecologista. Raportul din Iron Mountain este rezumatul exact al unui plan care deja a creat prezentul nostru. Acum ne modeleaza viitorul.

Va urma. Traducere si adaptare pentru Altermedia de Marian Tiberiu Vintilescu