Dilip Hiro

DUPA PRABUSIREA Uniunii Sovietice în 1991, Statele Unite rămâneau cu o poziţie de invidiat – invincibile militar, fără rival economic, incontestabile din punct de vedere diplomatic şi forţă dominantă în difuzarea informaţiei în lumea întreagă. Secolul care avea să vină se prevedea un adevărat “Secol American”, cu restul lumii şlefuit după imagina unicei superputeri.

Totuşi, la nici un deceniu din acest secol, suntem deja martorii ascensiunii unei lumi multipolare în care noile puteri seamănă îndoiala în privinţa diferitelor aspecte ale supremaţiei SUA – Rusia şi China înainte de toate, succedate de puterile regionale Venezuela şi Iran. Aceste puteri emergente au pornit erodarea hegemoniei americane, fără s-o înfrunte, în mod separat sau împreună.

Cum şi de ce a evoluat lumea atât de repede? Înfrângerea administraţiei lui George W. Bush în Iraq este cu certitudine un factor important al acestei transformări, un exemplu clasic de putere imperialistă care debordează de orgoliu fără măsură, dispersându-se dincolo de propriile sale capacităţi. Spre uşurarea multora – în SUA şi în afară – fiascoul din Iraq a arătat limitele vizibile ale puterii celor mai înalte tehnologii de pe glob, ale celei mai distrugătoare maşini militare. Brent Scowcroft, consilier pe probleme de securitate naţională a doi preşedinţi SUA, mărturiseşte într-un editorial recent că în Iraq Statele Unite “sunt corp la corp luptând de la egal la egal împotriva unor adversari care nu sunt nici măcar un stat organizat”.

Invazia şi dezastroasa ocupaţie a Iraqului care a urmat şi campania militară prost gestionată din Afghanistan au scorojit credibilitatea Statelor Unite. Scandalurile din închisoarea Abu Ghraib din Iraq şi Guantanamo Bay din Cuba, cu masacrele amplu diuzate ale civililor iraqieni de la Haditha, au terfelit grav imaginea lor morală. În ultimul sondaj de opinie din Turcia, stat laic membru al NATO, doar 9% dintre turci au o “opinie favorabilă” faţă de SUA (scădere de 52% în doar cinci ani).

Totuşi mai există şi alte explicaţii – independente de rătăcirile evidente ale Washingtonului – ale schimbării actuale de pe scena internaţională. Acestea includ, mai ales, înăsprirea pieţei petroliere şi a gazului natural, care a crescut ca niciodată înainte puterea naţiunilor petroliere bogate; expansiunea economică rapidă a mega-naţiunilor, China şi India; transformarea Chinei în principalul fabricant de bază al globului; şi sfârşitul duopolului anglo-american asupra informaţiilor televiunii internaţionale.

Multe canale, diverse percepţii

În timpul războiului din Golf din 1991, doar Cable News Network şi British Broadcasting Corp aveau corespondenţi la Bagdad. Astfel audienţa TV internaţională, independent de localizarea ei, vedea conflictul prin lentilele lor. Doisprezece ani mai târziu, când administraţia Bush, susţinută de primul-ministru britanic Tony Blair, a invadat Iraqul, Al-Jazeera arabă a spart acest duopol. A transmis imagini – şi fapte care contraziceau prezentarea Pentagonului. Pentru prima dată în istorie, lumea era martora a două versiuni ale unui singur război transmise în timp real. Versiunea arabă Al-Jazeera, care era la fel de credibilă ca şi cele ale numeroaselor companii de televiziune din exteriorul lumii arabe – Europa, Asia şi America latină – şi-a prezentat propriile videoclipuri.

Deşi în teorie creşterea televiziunii prin cablu în lumea întreagă a suscitat perspectiva încheierii duopolului anglo-american al actualităţii televizate, acest lucru s-a petrecut prea puţin din cauza costului exorbitant al colectării şi al publicării informaţiilor TV. Abia apariţia canalului Al-Jazeera în engleză, finanţat de bogatul emirat petrolier al Qatarului – cu politica sa declarată de a propune o perspectivă globală din unghi arab şi musulman – a distrus, anul trecut, tiparele stabilite de mult timp. [Jurnalistul palestinian Khalid Amayreh a denunţat de atunci infiltrarea BBC în Al-Jazeera – nota traducătorului.]

Rapid, France 24 şi-a făcut apariţia pe unde, emiţând în engleză şi în franceză punctul de vedere francez, urmată la jumătatea anului 2007 de Press TV în limba engleză, destinată să furnizeze perspectiva iraniană. Rusia a fost următoarea cu 24 de ore de ştiri în engleză pentru audienţa mondială. În acest interval, stimulată de preşedintele venezuelian Hugo Chávez, Telesur, un canal TV pan-America-Latină cu cartierul general la Caracas, începea să concureze CNN în spaniolă pentru marele public.

Ca şi în Qatar, în Rusia şi Venezuela finanţarea acestor înterprinderi de informaţie TV provine din creşterea veniturilor petroliere naţionale – un factor care a golit hegemonia USA nu doar în sens figurat, ci şi în realitate.

Rusia, o superputere energetică

Sub preşedintele Vladimir Putin, Rusia a recuperat enorm din haosul economic care a urmat prăbuşirii Uniunii Sovietice în 1991. După ce în realitate a renaţionalizat industria energie sub forma unor societăţi controlate de stat, a început să-şi dezvolte influenţa economică pentru a favoriza interesele politicii externe ruseşti.

În 2005, Rusia a depăşit Statele Unite ale Americii, devenind cel mai mare producător de petrol din lume. Venitul ei petrolier se ridică acum la 679 de milioane de dolari pe zi. Printre ţările europene dependente de importul de petrol rusesc sunt acum Ungaria, Polonia, Germania, şi chiar Marea Britanie.

Rusia este şi cel mai mare producător de gaze naturale de pe planetă, cu trei cincimi din exporturile ei mergând spre cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene. Bulgaria, Estonia, Finlanda şi Solvacia îşi procură 100% din gazul natural din Rusia; Turcia 66%; Polonia 58%; Germania 41%; Franţa 25%. Gazprom, cea mai mare întreprindere de gaze naturale de pe Pământ, şi-a impus preţurile în 16 ţări ale UE.

În 2006, rezervele de devize străine ale Kremlinului se ridicau la 315 miliarde de dolari, pornind de la cele 12 biete miliarde din 1999. Puţini se mai miră că în iulie 2006, înaintea Întâlnirii la Nivel Înalt de la Sankt-Petersburg, Putin respingea carta asupra energiei propusă de liderii occidentali.

Cu rezervele de devize străine acumulându-se în avalanşă, cu noile rachete balistice, cu relaţii mai strânse cu prospera Chină – cu care a condus exerciţii militare comune în peninsula Şandong în China în august 2005 – Putin este foarte aproape de a-l trata pe omologul său usamerican, preşedintele Bush, de la egal la egal, fără nici o rezervă când este vorba de a condamna politica usamericană.

“O ţară, Statele Unite ale Americii, şi-a depăşit frontierele naţionale în toate modurile posibile”, a spus Putin în timpul celei de-a 43-a Conferinţă Transatlantică asupra Politicii de Securitate de la München din februarie [2007]. “Acest lucru este vizibil la nivel economic, politic, al politicilor culturală şi educativă pe care le impune altor naţiuni… Este foarte periculos.”

Condamnând conceptul de “lume unipolară”, a adăugat: “Deşi putem înfrumuseţa situaţia, până la urma este vorba de un scenariu în care există un centru de autoritate, un centru de forţă, un centru în care se iau deciziile… este o lume în care există un stăpân, un suveran. Şi acest lucru este dăunător.” Opinia lui a ajuns la urechile atente ale aproape tuturor ţărilor asiatice, africane şi latino-americane.

Modificarea relaţiilor dintre Moscova şi Washington a fost notată, printre altele, de analiştii şi factorii de decizie ai bogatei regiuni petroliere din Golful Persic. Comentând vizita pe care Putin a făcut-o la aliaţii de cursă lungă ai Statelor Unite, Arabia Saudită şi Qatarul, după conferinţa de la München, Abdel Aziz Sagar, preşedinte al Centrului de Cercetări al Golfului, a scris în ziarul de la Doha The Peninsula, că Rusia şi ţările arabe din Golf, cândva rivale din tabere ideologice opuse, au găsit o ordine de zi comună în petrol, contra-terorism, şi vânzarea de arme:

“O schimbare de centru are loc într-un mediu în care ţările din Golf îşi partajează entuziasmul privitor la păstrarea tuturor opţiunilor geopolitice, pentru a revizui utilitatea SUA ca singur garant al securităţii, proiectând un mecanism de securitate colectiv care implică un număr sporit de actori internaţionali.”

În aprilie, Kremlinul a publicat un important document de politică externă. Acesta declara: “Mitul legat de lumea unipolară s-a dezintegrat odată pentru totdeauna în Iraq. O Rusie puternică şi capabilă să producă siguranţă a devenit parte integrantă din schimbarea pozitivă a lumii.”

Relaţiile din ce în ce mai tensionate dintre Kremlin şi Washington erau în armonie cu opinia populară rusă. Un sondaj făcut în timpul perioadei care preceda întâlnirea G8 din 2006 indica faptul că 58% dintre ruşi considerau SUA ca “o ţară puţin prietenoasă”. S-a dovedit că aceasta este tendinţa. Luna trecută, de exemplu, adjunctul şefului de stat-major, Alexandr Vladimirov, a declarat ziarului Komsolskya Pravda că războiul cu Statele Unite este o “posibilitate” în următorii 10-15 ani.

Chavez are vânt din pupa

Asemenea sentimente l-au atras şi pe Hugo Chávez. Vizitând Moscova în iunia, i-a sfătuit cu căldură pe ruşi să revină la ideile lui Vladimir Lenin, mai ales cele privitoare la anti-imperialism. El a afirmat: “Usamericanii nu vor ca Rusia să continue să se ridice. Dar Rusia se ridică din nou ca centru de autoritate, şi noi, popoarele lumii, avem nevoie ca Rusia să devină mai puternică.”

Chávez a încheiat o afacere de un miliard de dolari prin care a cumpărat cinci submarine diesel pentru a apăra platoul subacvatic bogat în petrol al Venezuelei şi pentru a contracara orice posibil viitor embargou economic impus de Washington. Instantaneu, Venezuela a devenit al doilea mare cumpărător de armament rusesc. (Algeria încoronează lista, o altă indicaţie a creşterii unei lumi de afaceri multipolare.) Venezuela a devenit prima ţară care a primit permisiunea ruşilor să fabrice celebra armă de asalt AK-47.

Dirijând o parte din veniturile petroliere ale ţării sale spre venezuelienii sărani, Chávez şi-a lărgit baza susţinerii populare. Spre marea supărare a Casei Albe a lui Bush, şi-a bătut unicul rival politic, Manuel Rosales, în alegerile prezidenţiale din decembrie anul trecut, cu 61% din voturi. La fel de umilitor pentru administraţia Bush, Venezuela a acordat ulterior mai mult ajutor străin statelor latino-americane sărace decât USA.

După realegerea sa, Chávez a sprijinit cu tenacitate ideea formării unei alianţe anti-imperialiste în America latină, precum şi la nivel mondial. A întărit legăturile Venezuelei nu doar cu ţări latine precum Bolivia, Cuba, Ecuador, Nicaragua şi Argentina cea plină de datorii, dar şi cu Iran şi Bielorusia.

În momentul în care sosea la Teheran de la Moscova (după o escală la Minsk în Bielorusia), în iunie, cele 180 de acorduri economice şi politice semnate de către guvernul său cu Teheranul dădeau deja rezultate concrete. Maşinile şi tractoarele concepute de către iranieni ieşeau de pe benzile de montaj din Venezuela. “Cooperarea unor ţări independente precum Iranul şi Venezuela are un rol eficace în înfrângerea politicilor imperialismului şi în prezervarea naţiunilor”, a declarat Chávez la Teheran.

Împotmolită în mlaştina iraqiană şi biciuită de vântul care suflă în rafale al preţurilor petroliere ce cresc alarmant, administraţia Bush are un domeniu de manevră teribil de limitat atunci când intră în contact cu puterile petroliere. La insultele pe care Chávez continuă să i le arunce lui Bush, răspunsurile Casei Albe sunt insipide.

Motivul este dependenţa handicapantă a Statelor Unite ale Americii de petrolul importat, care constituie 60% din consumul lor. Venezuela este a patra mare sursă de petrol importat de SUA, după Canada, Mexic şi Arabia Saudită. Iar câteva rafinării din SUA sunt concepute special pentru a rafina petrolul greu venezuelian.

În sistemul lui Chávez îndreptat în direcţia minării “singurei superputeri”, China are un rol important. În timpul unei vizite din august anul trecut la Pekin, a patra în şapte ani, a anunţat că Venezuela îşi va tripla exporturile de petrol spre China, până la 500.000 de barili pe zi în trei ani, un salt convenabil pentru ambele părţi. Chávez vrea să diversifice baza cumpărătorilor Venezuelei pentru a-şi reduce dependenţa de exporturile spre SUA, iar conducătorii chinezi ard de nerăbdare să-şi diversifice importurile de hidrocarburi, îndepărtându-se de Orientul Apropiat, unde influenţa SUA rămâne puternică.

“Sprijinul Chinei este foarte important pentru noi din punct de vedere politic şi moral”, a declarat Chávez. Cu un proiect comun de rafinărie, China a acceptat să construiască 13 platforme de foraj petrolier, să furnizeze 18 petroliere, şi să colaboreze cu compania de stat Petroleos de Venezuela SA, explorând un nou zăcământ petrolier din Bazinul Orenoco.

China pe traiectoria stratosferică

Creşterea companiei de stat PetroChina a fost atât de considerabilă încât la jumătatea lui 2007 era a două după ExxonMobil pe piaţa valorilor întreprinderilor energetice. De fapt, anul acesta, trei companii chinezeşti au ajuns pe lista celor 10 societăţi cele mai puternic evaluate din lume. Doar Statele Unite le depăsesc cu 5 societăţi. Rezervele de devize străine ale Chine, estimate la mai mult de 1.300 de miliarde de dolari, le-au depăşit pe cele ale Japoniei. Cu o creştere a PIB-ului depăşind-o pe cea a Germaniei, China se clasează ca Nr. 3 al economiei mondiale.

În arena diplomatică, liderii chinezi au intrat într-o nouă etapă în 1996 prin patronarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (OCS), compusă din patru ţări limitrofe: Rusia şi cele trei foste republici sovietice: Kazakhstan, Kirghizstan şi Tadjikistan. OCS a început în calitate de organizare de cooperare cu obiectivul împiedicării contrabandei de droguri şi a terorismului.

Mai târziu, Uzbekistanul a fost invitat să se alăture OCS, deşi nu are graniţă comună cu China. În 2003, OCS şi-a lărgit domeniul incluzând în carta sa cooperarea economică regională. Pe rând, s-a ajuns la acordarea de statul de observator Pakistanului, Indiei şi Mongoliei – toate contingente Chinei – precum şi Iranului, care nu are graniţă comună. Atunci când SUA a cerut statutul de observator, răspunsul a fost negativ, gest stânjenitor pentru Washington, care ar dori să aibă un asemenea statut la Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei.

La începutul acestei luni, înaintea întâlnirii la nivel înalt a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai de la Bişkek, capitala Kirghizstanului, grupul a desfăşurat primele sale exerciţii militare comune, misiunea cu numele de cod Misiunea Păcii 2007, în regiunea rusă Şelyabinsk din Urali. “OCS este destinată să joace un rol esenţial în asigurarea securităţii internaţionale”, a spus Ednan Karabayev, ministru al afacerilor externe al Kirghizstanului.

La sfârşitul anului trecut, în calitate de gazdă a forumului sino-african de la Pekin aştepta liderii a 48 din cele 53 de naţiuni africane. China a lăsat Statele Unite teribil de mult în spate în cursa diplomatică pentru acest continent (şi hidrocarburile şi celelalte resurse ale sale). În schimbul petrolului Africii, a minereului de fier, de cupru şi a bumbacului, China şi-a vândut mărfurile ieftin africanilor, şi a ajutat regiunile africane în construcţii şi în ameliorarea drumurilor, a căilor ferate, a porturilor, a barajelor hidroelectrice, a sistemelor de telecomunicaţii şi a şcolilor. “Atitudinea occidentală de impunere a valorilor şi a sistemului său politic altor ţări nu pare acceptabilă pentru China”, a spus Wang Hongyi, specialist în africanologie de la Institutul Chinez de Studii Internaţionale. “Noi ne focalizăm pe dezvoltarea reciprocă.”

Pentru a reduce costul transportului de petrol din Africa şi din Orientul Apropiat, China a început să construiască o conductă petrolieră prin Myanmar (Birmania) de la Golful Bengal şi până în sud-vestul provinciei Yunnan, reducând astfel distanţa parcursă actualmente de navele-cisternă. Acest lucru a dus la sabotarea campaniei Washingtonului pentru izolarea Myanmarului. (Anterior, Sudanul, boicotat de Washington, apăruse ca principalul furnizor de petrol african al Chinei.) Mai mult, companiile petroliere chineze i-au concurat cu înverşunare pe omologii lor occidentali, obţinând acces la rezervele de hidrocarburi ale Kazakhstanului şi ale Uzbekistanului.

“Diplomaţia petrolieră a Chinei pune ţara pe o traiectorie de coliziune cu Statele Unite şi cu Europa de Vest, care au impus sancţiuni la adresa unor ţări în care China face afaceri”, comenta William Mellor în Bloomberg News. Acest sentiment se reflectă şi în cealaltă tabără: “Văd China şi Statele Unite intrând în conflict pe teme energetice în anii care vor veni”, a spus Jin Riguang, consilier pe teme petroliere şi de gaze naturale al guvernului chinez şi membru al Comitetului Permanent al Consiliului Consultativ Politic Chinez.

Industrializarea şi modernizarea Chinei au stimulat modernizarea militarilor ei. Testul primei rachete antisatelit a acestei ţări, care a reuşit să distrugă un satelit chinez perimat în ianuarie, a demonstrat în mod dramatic nivelul crescut al tehnologiilor sale. Washingtonul alarmat remarcase deja creşterea cu 18% a bugetului apărării al Chinei pentru 2007.

Atribuind creşterea cheltuielilor suplimentare rachetelor, războiului electronic şi altor articole de înaltă tehnologie, Liao Xilong, comandant al departamentului de logistică generală al Armatei de Eliberare a Poporului, a spus: “Lumea actuală nu mai este una a păcii, şi pentrua proteja securitatea naţională, stabilitatea şi integritatea teritorială, trebuie să creştem în mod convenabil cheltuielile pentru modernizarea militară.”

Bugetul declarat al Chinei, de 45 de miliarde de dolari, este o fracţie minusculă în comparaţie cu cele 459 de miliarde de dolari ai Pentagonului. Totuşi în mai, un raport a notat creşterea rapidă a Chinei “ca putere regională şi economică cu aspiraţii mondiale” şi a afirmat că planifica proiecte militare dincolo de Strâmtoarea Taiwan în regiunea Asia-Pacific, pregătind posibile conflicte pentru teritorii sau resurse.

Unica superputere privita din punct de vedere istoric

Sfidarea la adresa preeminenţei mondiale a Statelor Unite provine, ca multe dintre conflictele acerbe, de la resursele naturale, îndeosebi petrolul şi gazele naturale, precum şi de la diferenţele ideologice privind democraţia, de la stilul usamerican, sau drepturile omului concepute şî favorizate de factorii de decizie occidentali. Percepţiile privitoare la subiectul identităţii naţionale (şi imperiale) şi al istoriei sunt şi ele în joc.

Este demn de remarcat faptul că responsabilii ruşi aplaudă rapida repliere post-sovietică din Rusia, referindu-se cu tandreţe la epoca revoluţiei pre-bolşevice în care, după ei, Rusia ţaristă era o mare putere. Liderii chinezi sunt şi ei mândri de lungul trecut imperial al ţării lor, unic printre naţiuni.

Privită la nivel global din punctul de vedere al marii derulări a istoriei, noţiunea de excepţionalism usamerican care i-a condus pe neo-conservatori să proclame Proiectul pentru Noul Secol American la sfârşitul sec. XX – adoptat necondiţionat de administraţia Bush – nu are nimic nou. Au mai fost superputeri şi mai înainte, şi cu toate au fost martorele pierderii poziţiei lor principale în profitul puterilor aflate în ascensiune.

Nici o superputere a timpurilor moderne nu şi-a menţinut supremaţia pentru mai mult de câteva generaţii. Şi chiar dacă liderii lor excepţionali au gândit-o ei înşişi, Statele Unite, deja aflate dincolo de zenit, n-au nici o şansă să devină o excepţie a acestui model istoric
secular.

Dilip Hiro este autorul lucrării “Secrete şi minciuni: Operaţiunea Libertatea Iraqiană”, şi mai recent a “Sângele Pământului: bătălia pentru resursele petroliere în curs de dispariţie”, ambele publicate de Nation Books. Apărut în Asia Times, ediţia din 22 august 2007. Traducere si adaptare de Radu Iliescu