PROBLEMA HOLOCAUSTULUI (2)

Vasile Zarnescu

Episodul 1

1.1.2. Limitarea geografică a extorcării

Dar, fapt semnificativ pentru lichelismul şi, totodată, pentru „justiţialismul, moralismul, umanismul“ etc., invocate demagogic de evrei, este că U.R.S.S. şi, respectiv, actuala Rusie nu a fost niciodată învinovăţită de holocaust, deşi e notoriu faptul că Stalin a omorât la evrei aproape la fel ca Hitler. Spun „aproape“, deoarece, spre deosebire de Hitler, care, prin politica sa, provocase moartea îndeosebi a evreilor de rând, prea săraci ca să-şi răscumpere libertatea şi prea neputincioşi să muncească şi să reziste privaţiunilor muncii grele, Stalin – deşi, conform cercetărilor lui Traian Romanescu, semnalate, recent, de Radu Mihai Crişan, Stalin însuşi era evreu – a început, paradoxal, să lichideze elita intelectuală a jidănimii cu care întemeiase primul stat socialist din lume (Troţky, Buharin, Zinoviev, Kamenev ş.a.), şi a continuat, apoi, cu ceilalţi, de la nivelele ierarhice inferioare ale birocraţiei statului şi partidului bolşevic – pe motivul că ar complota contra statului socialist, la a cărui instituire contribuiseră în mult mai mare măsură decât ruşii înşişi!

„Comuniştii, ca şi naţional-socialistii, şi-au confecţionat o religie paralelă creştinismului în numele căreia primii au încercat să-i extermine pe evrei şi să cucerească lumea [sic], iar ceilalţi [pe] duşmanii de clasă şi deasemenea să fericească întreaga lume. […] O contabilitate şi comparaţie mai ales între numărul victimelor fasciştilor şi comuniştilor, cum s-a făcut recent în Franţa, este inadmisibilă în Germania. […] Şi în tranziţia de la români s-a încercat de către fostul rabin-sef Moses Rosen implementarea cultului Holocaustului, dar cu rezultate slabe chiar şi sub preşedintele Ion Iliescu. Actualul preşedinte şi rabin sunt şi mai modeşti în acest sens. Încercarea de a interzice România Mare sub Iliescu şi Constantinescu, pe motiv că încalcă tipicul Holocaustului a eşuat de nenumărate ori. Cu această ocazie popularitatea Partidului evreilor (PD) a scăzut sub cea a Partidului România Mare.
Este greu să-i convingi pe români, fără o armată de ocupaţie, că ei au avut mentalitatea, logistica şi energia criminală de a extermina, cînd ei înşişi au fost prizonieri ai războiului, din care au ieşit mutilaţi şi fără drepturi, iar azi cerşesc un ajutor FMI şi redescoperă energia strămoşească de a supravieţui de pe o zi pe alta“ (http://www.viorel-roman.ro/articol_big.php?id=231&pg=1).

1.1.3. Alegerea timpului potrivit de extindere a pretenţiilor

Un alt fapt care relevă falsitatea istorică invocată şi neîntemeierea pretenţiilor în extorcarea banilor de holocau$t este etapa accelerării propagandei: ea a început să fie răspândită în mod deşănţat abia de prin anul 1975, adică după ce Israelul şi-a construit bomba atomică şi a devenit o putere nucleară (cu ajutorul S.U.A.!) – fiind, fapt notoriu, tot timpul sprijinită de S.U.A.

2.1. Aspecte ale falsităţii propagandei evreieşti

Problema falsităţii propagandei este dezvăluită, la o observare atentă, de chiar demersurile întreprinse de evrei.

2.1.1. Elie Wiesel: principalul impostor al propagandei

Această falsitate se poate dovedi studiind chiar opera celui mai faimos propagator al ideii holocaustului, Elie Wiesel. Tot mai mulţi autori l-au acuzat pe Wiesel că este un escroc internaţional. Chiar un autor stimat ca Isaac Asimov, care este evreu şi autor de romane S.F., a declarat, în Autobiografia sa, că Elie Wiesel este un şarlatan (cf. Editura Teora, Bucureşti, 1997, pag. 29). Dar, deşi aceste acuzaţii i-au fost aduse cu mulţi ani în urmă şi se ştia de ele, totuşi, preşedintele Ion Iliescu i-a acordat cea mai înaltă decoraţie, Steaua Românei! Şi asta chiar în timp ce escrocul de Wiesel, revenind în ţară, pentru a fi decorat, acuza România că „a ucis, a ucis, a ucis!“ – cum a relevat, indignată, toată presa noastră.

În cărţile citate, Norman Finkelstein şi Roger Garaudy demonstrează escrocheria, imoralitatea şi caracterul condamnabil al activităţii lui Elie Wiesel!

2.1.2. Complicele iniţial al lui Elie Wiesel: François Mauriac

Elie Wiesel fusese un obscur şi absolut netalentat corespondent al unor ziare evreieşti şi, în această postură de ziarist umil, l-a cunoscut pe unul dintre cei mai anoşti scriitori francezi, chiar dacă, prin contextul vieţii postbelice franceze, ajunsese membru al Academiei Franceze: François Mauriac. Acesta, printr-un târg imoral, i-a propus lui Elie Wiesel să-i înlesnească lansarea în presa „mare“ cu condiţia să nu implice Franţa în aşa-zisa problemă a holocaustului, care începuse să fie pusă, discret, pe tapet încă de atunci pentru a fi îngenunchiată moralmente, mai bine, Germania.

Prin acest târg murdar a ajuns Elie Wiesel „mare“ scriitor, deşi el a rămas, acum, precum fusese dintotdeauna, un la fel de mare antitalent. Toată propaganda în a-l face scriitor pe Wiesel este o mare făcătură, la fel ca şi decernarea Premiului Nobel pentru Pace – deşi Elie Wiesel este un veritabil terorist.

Studiul unei evreice americane, Naomi Seidman, Elie Wiesel and the Scandal of Jewish Rage („Elie Wiesel şi scandalul furiei evreieşti“), are această introducere, concepută de administratorii francezi ai site-ului pe care a fost postat: «Acest articol descrie primele faze ale procesului de formare a unuia dintre cei mai mari impostori ai timpului nostru. Şi anume, cum a reuşit unul dintre cei mai mediocri şi mai plictisitori scriitori să poată trece drept un veritabil literat, folosindu-se de uluirea provocată de nenorocirea de necontestat prin care au trecut unii evrei pe timpul nazismului. Individul ne aminteşte că datorăm această calamitate literară pidosniciilor (troufignolages, în original – n.n., V.I.Z.) lui François Mauriac, eminent reprezentant al uneia dintre cele mai deprimante creaţii ale vieţii sociale: burghezia provincială. Mauriac îl lua pe Wiesel drept un „copil“, fără a bănui felul în care acest „copil“ avea să pună stăpânire pe spiritele fleşcăite, superficiale şi claustrate în propria ignoranţă de genul lui Mauriac, Gide, Sartre şi al altor fenomene de bâlci ale unei lumi literare care nu mai era decât o palidă imitaţie a predecesorilor săi. Wiesel este cel care a ajuns să prezideze instanţa elveţiană care „distribuie“ sume colosale furnizate de către băncile elveţiene organizaţiilor evreieşti care le pretind sentenţios. Literatura holocaustică este cel mai enorm caşcaval al epocii noastre şi Wiesel este profetul său. Confirmarea o găsim în cele de mai jos.» Şi urmează postat studiul lui Naomi Seidman, pe adresa http://www.vho.org/aaargh/fran/tiroirs/tiroirEW/Wiesel Mauriac.html.

Citiţi-i studiul lui Naomi Seidman şi semnalaţi-l şi altora!

3. Declanşarea internaţională

a contestării holocaustului unic

În 11-12 decembrie 2006, a avut loc, la Teheran, prima Conferinţă Internaţională despre „holocaust“, ca dovadă că adevărul începe să-şi facă loc şi că epoca holocaustică a început să apună! Să sperăm că, în curând, se va ajunge şi la abrogarea O.U.G. nr. 31/2002, care a fost etichetată, pe drept cuvânt, ca fiind o reglementare criminală şi că se va elimina şi obligativitatea învăţării despre holocaustul evreilor şi se vor introduce, în schimb, lecţii despre holocaustul românilor comis de jidanii Anei Pauker!

Cuvântul „jidan“ nu este jignitor, cum pretind ei, ci este forma ştiinţifică şi istorică de indicare – prin filieră germană (de la jüden, pronunţat popular, în româneşte, deformat, jiuden şi, de aici, jidan!) a ramurii răsăritene a iudeilor, care provin din al 13-lea trib, al khazarilor. Aceştia nu sunt evrei de neam, dar s-au convertit la iudaism şi au, deci, doar religia împrumutată! De aceea şi există o duşmănie latentă, dar permanentă, între sefarzi, adică evreii originari din Palestina – veritabilii evrei –, şi ashkenazi, adică jidani, cei proveniţi din khazari, convertiţi la iudaism, dar care nu sunt de neam evreiesc. De altfel, pronunţarea românească „jidan“ este, la rândul ei, importată de la popoarele care, iniţial, i-au avut pe jidani pe teritoriul lor: germani, cehi, unguri, ruşi, poloni – de unde au emigrat în România, în urma persecuţiilor la care începuseră să fie supuşi acolo, cu excepţia Austriei, de unde jidanii au emigrat de bună voie, spre a se sustrage încorporării în armată.

3.1. Principalele idei susţinute la Conferinţa Internaţională de la Teheran

Tema principală a conferinţei a fost studiul critic al „holocaustului“. Modul cum a decurs conferinţa o confirmă îndeajuns. Conferinţa a fost onorată de participarea a peste 200 de personalităţi din 34 de ţări, printre care Statele Unite, Anglia, Germania, Austria, Elveţia, Canada, Franţa, Italia, Indonezia, Japonia, India, China şi altele, inclusiv, bineînţeles, Iran. Ca toate manifestările de acest gen, conferinţa s-a desfăşurat pe mai multe secţiuni, consacrate diverselor probleme în studiu pe agenda ei. În cadrul deschiderii festive, conferinţa a fost onorată de intervenţia mai multor oficiali iranieni, printre care ministrul de Externe şi ministrul Educaţiei şi cercetării ştiinţifice ai Republicii Islamice Iran. În cadrul ceremoniei de închidere a luat cuvântul însuşi preşedintele statului iranian, domnul Mahmoud Ahmadinejad.

Printre altele, după cum pretinde Teşu Solomovici, s-au „discutat trei teme principale: ura împotriva evreilor, înflorirea sionismului şi termenul «genocidul nazist» şi rădăcinile sale (…) Între participanţi, o prezenţă colorată: delegaţia de «istorici» rabini ultra-ortodocşi din cartierul Mea Shearim, din Ierusalim, care nu recunosc Israelul şi proorocesc că adevăratul Israel va lua fiinţă abia după sosirea lui Mesia“ (cf. „Holocaustul contestat de evrei şi musulmani“, în Ziua, nr. 3804, 12 decembrie 2006). Dar, cum T. Solomovici este expert în dezinformare, trebuie să luăm afirmaţiile sale cu multe rezerve. De altfel, chiar expresia sa, „«istorici» rabini ultra-ortodocşi“ relevă că atunci când nu-i convine ceva caută să minimalizeze: formularea corectă este „rabini fundamentalişti“ şi sunt realmente istorici, fără ghilimelele ironizatoare (cf. http://www.strajerii.ro/santinela014.pdf). Ceea ce este remarcabil este că aceşti „rabini fundamentalişti“, organizaţi în Neturei Karta, au contestat şi contestă permanent şi vehement legitimitatea existenţei statului Israel inclusiv la Conferinţa de la Teheran (cf. http://www.nkusa.org/).

Subiectele abordate par să arate că personalităţile participante au privilegiat schimbul concret de opinii şi de informaţii pe una sau alta dintre multele probleme ale controversatului „holocaust“. Australianul Frederic Toben a abordat „holocaustul“ din perspectiva tehnică şi juridică a „armei crimei“ – şi anume, inexistenţa aşa-ziselor camere de gazare (cf. http://www.vho.org/aaargh/engl/FaurisArch/RF991114.html; pentru detalii, cf. http://www.holocaust-history.org/auschwitz/chemistry/green-199812/ etc.); americanul David Duke a expus, în toate detaliile ei, rezultatele unei anchete personale asupra „holocaustului“ (cf. http://www.foxnews.com/story/ 0,2933,236014,00.html), francezul Serge Thion a făcut o scurtă prezentare istorică a metodei revizioniste de cercetare a istoriei (cf. http://www.eroj.org/biblio/thion/thion.htm).

Lumea a înţeles că revizionismul nu este o ideologie, nu este o religie, nici o ştiinţă, el nu este decât o metodă de cercetare ştiinţifică şi atât! Ca atare, el nu poate fi interzis. Nimeni nu şi-a asumat, încă, ridicolul de a interzice o metoda de a pune şi de a examina lucrurile, faptele, fenomenele. S-au văzut guverne care au interzis, la vremea lor, anumite cuvinte: cazul cuvintelor „doamnă“, „domnişoară“ sau „domn“, interzise, cândva, în „epoca lumină“ a preşedintelui Ceauşescu, sau cazul altora, în zilele noastre, cum este problema holocaustului. Foarte interesantă şi apreciată de public a fost expunerea octogenarului francez Robert Faurisson, care a vorbit despre victoriile obţinute de Şcoala istorică revizionistă în faţa Şcolii istorice exterminaţioniste. Se înţelege: exterminaţioniştii sunt partizanii tezei oficiale, pentru care politica de exterminare a guvernului german din anii războiului este o certitudine atât de absolută încât nu trebuie nici cercetată, nici discutată, nici analizată! Ea trebuie doar… crezută. Crezută precum Talmudul sau Credo-ul creştin!

Această credinţă pe care istoria oficială ne-o impune de peste 60 de ani, adică de la sfârşitul războiului, este unul din punctele cele mai slabe în cadrul eşafodajului exterminaţionist. Cum adică să credem? Până acum, o astfel de atitudine „ştiinţifică“, de fapt pseudoştiinţifică şi ridicolă, nu a îndrăznit, la timpul ei, decât Biserica Catolică. Sute, poate mii de remarcabili oameni de ştiinţă au fost târâţi în faţa tribunalelor (ideologice) ale Inchiziţiei, unii dintre ei fiind arşi pe rug. A rămas celebra afirmaţie a lui Galileo Galilei, care, silit să „admită“ nemişcarea Pământului (în jurul căruia s-ar fi învârtit, după ştiinţa Bisericii, Soarele şi toate planetele), ar fi pronunţat totuşi, pe sub mustaţă, după abjurarea oficială, cunoscutele cuvinte: E pur si muove! Şi, totuşi, se mişcă!

Anii au trecut şi s-a văzut că, de fapt, se mişcă. Încremenirea nu există decât în minţile încremenite. Totul e mişcare în lume, totul e schimbare, în lumea fizică, dar şi în cea a ideilor. Fixismul dogmatic al ideologiei exterminaţioniste aminteşte, de altfel, de fixismul la fel de dogmatic al ideologiei bolşevice. Pe vremea aceea, ne puteam îndoi de orice, numai de bunele intenţii ale comunismului nu, care, după cum se ştie, nu jura decât fericirea întregii lumii. Ca şi Statele Unite astăzi, care, pe cât se spune, nu au grijă mai mare decât asigurarea fericirii noastre, a tuturor pământenilor. Datoria noastră ar fi să îi credem. Fără să cercetăm, fără conferinţe de nici un fel. Asta ne cereau şi bolşevicii, pe vremuri. Să îi credem pe ei. Aşa ne-am petrecut viaţa. Din credinţă în credinţă, din idolatrie în idolatrie, din biserică în biserică. Lumea întreagă a ajuns sau riscă să sfârşească în idolatrie globalizantă şi holocaustică! Americano-globalizatorii de azi, sirenele şi apostolii „holocau$tului“ ne cer şi ei să-i credem, ne cer, adică, încă o viaţă! Un prim noroc pentru noi, acum, este crahul multor bănci şi firme americane, care au demolat legenda corectitudinii, invincibilităţii şi eficienţei democraţiei americane. La fel se va întâmpla şi cu născocirea „holocaustului unic“, promovat incontinent de sionişti.

3.1.2. Privilegiile excepţionale acordate Israelului

Greu de spus că lucrurile s-ar fi schimbat cu adevărat în bine, după evenimentele din decembrie 1989. Sigur este că s-au schimbat stăpânii, că ni se cere aceeaşi supuşenie, dacă nu cumva una impusă de o presiune şi mai totalitară decât cea de pe vremea lui Stalin. Cum să înţelegem faptul că este nevoie de ordonanţe şi legi speciale pentru a ne obliga să credem în holocaust?! Nu cumva pentru asta a trebuit ca Preşedintele Ceauşescu să fie asasinat? Aşa stând lucrurile, Conferinţa Internaţională de la Teheran va fi, cu siguranţă, urmată de altele, pe aceeaşi temă controversată, o temă ce preocupă din ce în ce mai multă lume.

De altfel, abia încheiată cu bine Conferinţa Internaţională de la Teheran, o alta, pe aceeaşi temă, a avut loc la Cairo, în organizarea Partidului Socialist din Egipt. Lumea arabă şi musulmană reproşează europenilor legătura cauzală dintre „teza istorică exterminaţionisto-holocaustică“ şi privilegiile excepţionale de care se bucura statul Israel încă de la înfiinţarea sa, în 1948. Printre aceste privilegii figurează şi dreptul de le fura ţara palestinienilor, de a-i extermina pe aceştia, se pare, până la ultimul om. Or, la această acţiune de „pacificare“, Israelul are sprijinul militar şi economic permanent al S.U.A., în aşa măsură încât i-a scandalizat şi pe analiştii americani John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt, care au scris cartea Lobby-ul israelian şi politica externă a Statelor Unite (Editura Antet, 2008). Ca să nu mai spun de evreii fundamentalişti din Neturei Karta, care afişează mereu sloganuri prin care contestă existenţa statului Israel şi denunţă atrocităţile comise în Gaza şi Liban – atrocităţi sprijinite, evident, şi de S.U.A. (cf. Noam Chomsky, „Aşa e, cum zicem noi“. Proiectul imperiului american, Editura Antet, 2008, pag. 9 şi urm.)!

În cazul de faţă, conform opticii istoricilor oficiali din Est sau din Vest, am fi în faţa nu a unui „genocid sau holocaust“, ci a unei lupte contra terorismului, faimoasa luptă pentru pace despre care se vorbea cândva, în epoca-lumină, lupta pentru pace de după terminarea tuturor războaielor de agresiune. O luptă ce nu va mai lăsa niciunde în lume vreo piatră peste piatră! Faţă de o astfel de perspectivă cu adevărat holocaustică, conferinţe sau manifestări ştiinţifice de genul celei de la Teheran reprezintă, oricum, răul cel mai mic. Nu oamenii care se întâlnesc pentru a discuta sunt cei de care trebuie să ne temem! Dimpotrivă, cei care se cred îndreptăţiţi să condamne tot ceea ce nu le convine sau nu este organizat de ei înşişi nu se poate să nu aibă ceva de ascuns. În fond, revizionismul istoric ne obligă să jucăm cu cărţile pe faţă. Cinstit! Nu cumva cei ce se opun revizionismului istoric şi paşnicelor conferinţe ştiinţifice internaţionale au ceva de ascuns? Ceva de nemărturisit?! Oare ce? De ce Rusia nu publică arhivele germane capturate, care conţin date inclusiv despre lagărele de concentrare?! Pentru că Rusia are prea multe ogive nucleare, cărora Israelul nu le-ar putea face faţă?

În schimb, au găsit, la conducerea României, oameni dispuşi să vândă ţara pentru un blid de linte sau pentru o dantură montată în aur, iar acum extorchează România de bani de holocau$t. De altfel, în octombrie 2007, într-o conferinţă de presă, pusă pe youtube, premierul Israelului, Shimon Perez, a declarat, cu suficienţa celui care se ştie protejat de S.U.A., că „Israelul a cumpărat România, Ungaria, Polonia…“ (http://www.youtube.com/watch?v=ohtU7×6dKb8). Şi, conform unor informaţii credibile, Guvernul României a şi început să plătească, eşalonat, suma pretinsă de propaganda holocau$tică, deşi nu există nici un temei juridic pentru aceasta. Dimpotrivă, singurul „temei“ al sioniştilor este că trebuie luate de bune aberaţiile antiromâneşti ale impostorilor Elie Wiesel, Radu Ioanid, Randolph Braham, Mathias Carp, Muia Benjamin, Jean Ancel, Vladimir Tismăneanu-Tismineţky, Norman Manea ş.a.

Iată unde se duc banii ţării, iată unul dintre motivele majore pentru care nu se găsesc bani pentru salariile cadrelor didactice şi pentru pensii! Fiindcă, după Germania şi Elveţia, şi România a început să pompeze, masiv, în Israel bani de holocau$t!

Iată de ce nu trebuie construit un monument al pretinsului holocaust al evreilor comis de români, ci, dimpotrivă, trebuie construit un monument al realului holocaust al românilor şi al culturii române comis de evrei, care au exterminat elita intelectualităţii, în genere, prin impunerea unei liste de cărţi şi autori interzişi – care trebuiau scoşi din Istoria Ţării şi a literaturii –, dar, în mod prioritar, au exterminat elita conducătoare a Ţării, a Armatei şi a partidelor politice la Canal şi în închisori şi au facilitat înstrăinarea Basarabiei, precum şi purificarea etnică a românilor de acolo. Nu România trebuie să ceară iertare şi să plătească despăgubiri Israelului, ci invers: Israelul este dator-vândut României moralmente şi financiar atât din cauza holocaustului comis de iudeo-bolşevicii aduşi de Ana Pauker, cât şi ca urmare a jafului practicat de bandiţi evrei de genul lui Sorin Beraru sau Marc Rich – urmăriţi internaţional prin Interpol – sau de bandiţi de tipul numit „gulere albe“, aflaţi şi acum la conducerea unor instituţii româneşti, dar şi în spatele unor afaceri veroase în dauna României!

27 octombrie 2008, Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor

Sociolog Vasile Zărnescu