Carol Hârşan

A DEVENIT o practică obişnuită ca hotărârile de care depind tendinţele şi direcţiile pe care se vor înscrie ţările şi societatea umană, în general, să urmeze o ciclicitate anuală ierarhizată.

La începutul fiecărui an se desfăşoară întîlnirea de la Davos, cu participarea unui mare număr de conducători de companii multinaţionale, naţionale, decizionali economici ai guvernelor şi experţi în economie, finanţe şi comerţ internaţional. Cu acest prilej se fac stocuri de probleme tematice, se lansează ipoteze de politici investiţionale, se contabilizează studii de fezabilitate, se orientează bugete, se demarează acţiuni de cooperare comercială, se clarifică noi pieţe, se conturează tendinţele consumismului global pentru anul care urmează. Şi nu doar atît: acele procese economice care se coagulează în indicatori evidenţi ai dezvoltării, devin subiecte ale dosarelor de analizat în treptele superioare decizionale.

Primul dintre aceste etaje superioare care filtrează grosul informaţiilor economice şi creează structurile politice internaţionale pe cale de a deveni operative, este întîlnirea anuală a Grupului Bilderberg, din luna mai.

Bilderberg – grup informal de influenţă globală

“Ideea unei clici din umbră care guvernează lumea nu este nouă. Trebuie să ne aşteptăm ca oameni bogaţi şi puternici să organizeze lucrurile în interesul lor. Se numeşte capitalism.” (Alasdair Spark)

Elementul care califică cel mai exact întîlnirile de grup Bilderberg este secretul discuţiilor. Nu există comunicat public comun şi nici interviuri ale participanţilor. Este o regulă la care au convenit fondatorii şi urmaşii lor. Grupul poartă numele unui hotel din Olanda unde membrii fondatori s-au întîlnit prima dată în 1954: Prinţul Bernhard al Olandei (foto jos), Joseph Retinger, David Rockefeller şi Denis Healey. Biroul de organizare se găseşte la Leiden, în Olanda.

Intenţia originală a grupului Bilderberg a fost aprofundarea şi armonizarea opiniilor şi a înţelegerii mecanismelor economice între Europa Occidentală şi America de Nord prin întîlniri informale între persoane foarte influente şi puternice.

In fiecare an un “comitet coordonator” influenţat şi de Comisia Trilaterală elaborează o listă de persoane selectate cuprinzând cel mult 100 de nume. Deşi locul întîlnirilor este cunoscut, subiectele şi temele abordate rămîn mereu secrete. Secretismul este explicat oficial de către Grup ca prevenind manipulările prin presă ale persoanelor participante si evitarea deturnărilor de la ideile de fond.

Grupul este exclusivist – rezidenţi din Europa şi America de Nord – fiind excluşi cei din Asia, Africa, America Latină, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Această atitudine “de favorizare a rasei albe în actul decizional cu impact global” a fost subliniată de numeroşi analişti (Rodolfo Rosas Escobar, Bilderberg Group, iunie, 2005).

Ca un paradox, în anul 2005 acest “obicei a fost spart”, premiera relevînd cîteva surprize.

Securitatea întîlnirilor este asigurată de servicii secrete militare reunite cu acest prilej. Participanţii se angajează la păstrarea secretului absolut privind discuţiile. Acest secretism a fost conceput de către fondatori şi pentru un motiv mai pragmatic: toate persoanele fiind publice şi foarte influente, nu trebuie să-şi cenzureze expresiile cu marea grijă cu care o fac în apariţiile publice, în care ele nu ştiu cum va interpreta mass-media fiecare cuvînt. Oricum, rămîne discutabil faptul că, o dată ce, mulţi participanţi şi-au dobîndit poziţiile influente prin procese democratice, ar fi etică şi morală practica folosirii puterii lor offthe record, în fond, la întîlnirile Bilderberg chiar acest lucru se întîmplă.

Vedere asupra întâlnirii din 2005

Comentariile asupra listei participanţilor ne dezvăluie lucruri surprinzătoare.
Lista este publică (www.bilderberg.org – un site dedicat analiştilor deciziilor politice globale).

Din prezenţele notabile (toţi sînt aleşi pe sprinceană, dar…) putem grupa pe categorii de activităţi – domeniile în care persoanele respective îşi exercită în mod optim influenţa şi puterea. Astfel de domenii sînt:

- personal din aparatele de stat şi/sau guverne: George Alogoskoufis – ministru al economiei şi finanţelor din Grecia, Aii Babacan – ministru al economiei din Turcia, Pascal Couchepin – ministru de interne din Elveţia, Timothy Geithner – preşedinte al Federal Reserve Bank of New York, Eival Gilady – consilier strategic al primului ministru A. Sharon din Israel, Bjorn Grydeland – ambasadorul Norvegiei la Uniunea Europeană, Richard Haass – preşedinte al Council on Foreign Relations al SUA, Connie Hedegaard – ministru al mediului din Danemarca, Allan Hubbard – asistent al preşedintelui SUA pentru politică economică, William Luti – sub-secretar al apărării al SUA pentru Asia, Ivan Miklos – prim-ministru şi ministru de finanţe din Slovacia, Otto Schily – ministru de interne al Germaniei, Miguel S. Gascon – consilier economic al primului ministru spaniei, Nathan Sharansky – fost ministru pentru Diaspora al Israel, Domenico Siniscalco – ministru al economiei şi finanţelor al Italiei

- organisme suprastatale: Therese Delpech – Comisia pentru energie atomică, Antonio Guterres – preşedintele Internaţionalei Socialiste, Jaap Hoop Scheffer – secretar general al NATO, James Jones -comandant suprem al trupelor aliate din Europa, Geir Lundestad – directorul Institutului Nobel din Norvegia, Jean Claude Trichet – guvernatorul Băncii Centrale Europene;

- numeroşi conducători de concerne, trusturi, companii;

- oficiali şi comisari europeni: Joaquin A. Amann, Jose Durao Barroso, David Byrne, Neelie Kroes, Pascal Lamy, Mario Monti.

Interesantă este lista “mogulilor” din presa internaţională (fapt ce spune multe despre mecanismele manipulării la nivel global, cf. Daniel Estulin, Infiltrating Bilderberg 2005): Nicolas Beytout, Le Figaro, Oscar Bronner – Der Standard, Hubert Burda – “Huber Burda” Media, Donald Graham – The Washington Post, Matthias Nass – Die Zeit, Norman Pearstine – Time Inc., Cuneyt Ulsever – Hurriyet, John Vinocur – International Heral Tribune, Martin Wolf – The Financial Times, Fareed Zakaria – Newsweek International, John Micklethwait şi Adrian Wooldridge – The Economist.

Pentru prima dată apar Est-Europenii (Slovacia, Polonia Rusia) dar şi prezenţe surprinzătoare, ca ce a lui Ziad Abu-Amr – membru al Consiliului Legislativ Palestinian şi al Consiliului de relaţii internaţionale, sau a lui Irshad Mânji – autor şi fondator al “Project Ijtihad”. în mod cert, începînd cu anul viitor, vor obţine “calificarea” de invitaţi între oamenii care stăpînesc inelele lui Tolkien şi personalităţi influente din alte ţări est-europene, ca România, devenite de interes crescut pentru grupul Bilderberg.

Bilderberg provoacă marea schismă a presei

La 5 iunie 1991, David Rockefeller din partea Council for Foreign Relations declara cu privire la prestaţiile mass-media faţă de fenomenul Bilderberg:

“Sîntem recunoscători conducerilor publicaţiilor the Wasington Post, the New York Times, Time Magazine şi altor mari publicaţii ai căror directori au participat la întîlnirile noastre şi au respectat promisiunea lor de discreţie pentru ultimii patruzeci de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să dezvoltăm planul nostru global dacă am fi devenit subiecţi ai luminilor presei şi publicităţii în toţi aceşti ani, dar lumea este mult mai sofisticată şi mai pregătită acum să înainteze spre o guvernare globală, care nu va mai cunoaşte războiul, ci doar pacea şi prosperitatea în ansamblu.” (Bilderberg.org., 2005).

Docilitatea conducătorilor marilor trusturi de presă la directivele Bilderberg a dus la structurarea unor grupuri noi mass-media contestatare, în organisme ale jurnalismului non-corporatist spre deosebire de cele “fidele” numite Establishment Media. În jurul unor astfel de nuclee s-au coagulat tot mai puternicele grupări antimondializare ale căror manifestaţii de mare amploare însoţesc reuniunile G8.

Acest fenomen de separare se produce in nuce şi în România şi el se va accentua în anii următori, ca în toată Europa de Est, de altfel. Legat de urmările Bilderberg şi summit-ul G8 2005 din Scoţia, Constantin Bălăceanu Stolnici îşi exprima poziţia net liberalistă: “Din nou, cele opt puteri bogate ale lumii se întîlnesc pentru a-şi coordona politicile lor economice, în mod aproape exclusiv (ceea ce se uită) spre a păstra şi dezvolta ceea ce au cîştigatpînă acum prin inteligenţă şi muncă. Din nou ţările sărace fac presiuni, cu speranţa să li se subvenţioneze neputinţa. Din nou, unii naivi, agitatorii şi anarhiştii se distrează iacînd acele inutile manifestări de stradă, deseori atît de distructive”, (cf. “Ziua”, 5 iulie 2005). Şi cercul se închide.

Ce subiecte “ard” în 2005?

La Rottach-Engen, Bavaria, Munchen fierbinţeala subiectelor a devansat atît luxul orbitor al ambianţei cît şi severitatea excesivă a pazei militarizate. Armonizarea impozitelor, crearea unui impozit global al ONU pentru fiecare locuitor al lumii, creşterea rolului organizaţiilor neguvernamentale în decizii, consecinţele alegerilor din Marea Britanie şi efectele asupra preluării preşedinţiei Uniunii Europene, energia – inclusive prognoze ale preţului petrolului cu consecinţe economice sensibile în orice punct al lumii, telecomunicaţiile, starea conflictuală dintre Indonezia şi Malaezia pentru aria petrolieră din Marea Sulawesi, China – o enormă problemă comercială nu doar prin textile, apropierea Iran-Rusia-China, Iranul tratat special, Rusia ca subiect inside G8, cercetarea la nivel global.

Extrem de interesantă este propunerea ca ONU să aibă dreptul de a impune o taxă, e drept, simbolică, pentru fiecare locuitor de pe pămînt – de zece cenţi pe barilul de petrol extras, pentru finanţarea creşterii eficienţei proprii cu efecte asupra ţărilor defavorizate. Va fi greu de pus în practică o astfel de soluţie de finanţare, mai ales din cauza acordării unui privilegiu guvernamental – acela de a impune impozite – celei mai mari organizaţii neguvernamentale din lume. Precedentul odată creat, Pandora poate să zburde spre noi aspiraţii. ONU va deveni o extensie activă a deciziilor secrete de tip Bilderberg. Dar, în fond, şi ONU are nevoie de o profoundă reformare. Or, aceasta nu se poate face fără bani.

G8-2005

“Un lucru interesant dar şi hilar s-a petrecut pe drumul spre Gleneagles – G8 s-a transformat brusc în ce mai importantă instituţie a planetei. Să uităm de muribunda şi roasa de scandaluri Organizaţie a Naţiunilor Unite, care, azi, vorbeşte singură la New York. Să uităm de Uniunea Europeană care nu e în stare să se înţeleagă pe o Constituţie şi pe un Buget. Cei opt şefi de state care s-au întîlnit în Scoţia sînt acum centrul de greutate al deciziilor globale.” (George Kerevan, The Scotsman – 7 iulie 2005)

Cea de-a treia treaptă a deciziei politice cu efect internaţional direct este summit-ul G8. Pentru istoricul G8 cititorul poate afla detalii inedite din articolul Sorinei Man din acest grupaj, privind modul în care se iau deciziile globale. Ediţia din acest an a G8 – Grupul celor mai puternic industrializate state din lume – este, însă, extrem de interesantă. în aparenţă, doar, cu două subiecte “grele” – combaterea sărăciei din Africa şi noi politici privind schimbările climatice – era normal ca întîlnirea să abunde de alte subiecte fierbinţi, mai ales că anul 2005 a fost pînă la jumătatea sa unul extrem de animat politic şi militar.

O prezenţă semnificativă a fost cea a liderului chinez, Hu Jin Tao, în calitate de observator, aceasta pentru că ofensiva economică fără precedent a Chinei şi agresivitatea cu care aceasta atacă pieţele lumii a dus la îngrijorări mult crescute ale mediilor comerciale globale. Cu o un ritm de creştere de 9-12% pe an recunoscută oficial, China are în realitate, conform unor experţi de notorietate, o creştere situată în jurul a 18%, transformînd China în “coşmarul economic” al actualelor ţări dezvoltate. Deja “europenii văd roşu la Made in China” (New Europe, iunie 2005). în aceste condiţii, este bine să ţii dragonul pe lîngă tine şi să-1 îmblînzeşti cu cît mai multă îndemînare. De acum încolo, liderul suprem Hu, va avea şansa să plaseze conceptul “o ţară-două sisteme” în marile manuale de strategii globale ale secolului 21…

Africa şi clima Terrei

Că ceva substanţial se schimbă în relaţia planetară Nord-Sud a devenit evident, odată cu schimbarea radicală de abordare a datoriilor ţărilor sărace către marile consorţii occidentale. 40 de miliarde de dolari au fost şterse din memoria băncilor creditoare în speranţa stimulării economiilor celor mai sărace ţări din lume. Decizia are şi o notă de ipocrizie: nimeni din Occident nu-şi mai imagina că aceste datorii şi altele, vor fi plătite vreodată. Summit-ul G8 din Scoţia din acest an, poate consacra o schimbare generală de atitudine economică, exportînd industrie şi Hi-Tech în ceea ce este azi Lumea a III-a. Este vorba de cea mai importantă decizie politică după sfîrşitul colonialismului în anii ‘60.

Efectul a fost dublat de marele concert Live 8, organizat de Bob Geldof, care a menţionat ferm că nu colectarea de fonduri pentru Africa este esenţial, ci sensibilizarea guvernelor şi a opiniei publice la problemele acestui continent.

Schimbările climatice constituie o altă mare provocare globală. Pentru a avea o imagine cît mai clară, în 2004 a fost creat The International Climate Change TaskForce, în cadrul organismului G8 Plus Group, coordonat de parlamentarul britanic Stephen Beyers şi de senatorul republican Olympia Snowe.

Alte studii de bază au constituit, însă, reazemul deciziilor din acest an de la G8, între ele, al Pentagonului, creat de o echipă coordonată de Peter Schwartz, consultant CIA pentru “scenarii ale viitorului apropiat”. Toate rapoartele sînt convergente în concluzii: următorii 20 de ani vor aduce provocări majore – secete de mare anvergură, revolte, conflicte nucleare, reorientare energetică, izolare populaţională etc. Peter Schwartz atrage atenţia asupra faptului că planeta este deja suprapopulată, iar pînă în 2020 problema rezervelor de apă va deveni insurmontabilă. Raportul susţine că “este posibil să fie prea tîrziu ca să mai intervenim pentru prevenire. Nu ştim exact unde ne aflăm în acest proces. Ar putea să înceapă mîine şi noi să aflăm abia peste cinci ani”. Între timp a fost tsunami în Asia, iar creşterea nivelului Oceanului planetar se produce insidios.

Imaginea de coşmar a rapoartelor directe, a fost, evident, îndulcită pentru decizionalii direcţi ai G8.

(va urma)