PAUL GOMA ARE DREPTATE! (3)

Motto: Oamenii răi prosperă când oamenii buni nu fac nimic!

Edmund Burke

Vasile Zarnescu

Episoadele 1 şi 2

Este evident că Paul Goma are dreptate, în primul rând, pentru ceea ce afirmă şi susţine în opera sa, dedicată cunoaşterii adevărului privind pretinsul holocaust suferit de evreii din România şi privind realul holocaust al românilor comis de evrei: în Basarabia, din iunie 1940 până în iunie 1941, cât a fost ocupată, manu militari, de U.R.S.S (blestem veşnic lui Voronin, pentru aberaţiile spuse recent!); în România, între anii 1945-1965, cât a durat puterea politrucilor cominternişti, şi, acum, în Epoca Tranziţiei, 1990-2006, când xenocraţia s-a reinstalat la conducerea României, dominată tot de influenţa neocominterniştilor – dominaţie accentuată de slugărnicia conducătorilor români postdecembrişti. Apoi, Paul Goma are dreptate fiindcă oponenţii săi şi slugile lor nu au.

De la Wiesel Blestematu’ la Solomovici Generosu’

Fiindcă a trăit în România mai mult timp decât Wiesel Blestematu’, Teşu Solomovici s-a molipsit, se pare, de la omenia românilor şi, în consecinţă, el se zbate în ghemul inextricabil al vieţii sale, căci trăieşte un veritabil paradox, adică el trăieşte o dramă morală atunci când trebuie să fie atât obiectiv, cât şi tendenţios cu Mareşalul: „Am ştiut întotdeauna că mareşalului îi datorez rămânerea în viaţă, precum am ştiut că acelaşi Ion Antonescu este vinovat de moartea în Transnistria a zeci de mii de surori şi fraţi de-ai mei. Rabinul Alexandru Şafran l-a intuit bine pe Ion Antonescu când scria despre mareşal că era un om malefic, tiranic şi oportunist; se mânia lesne, înfierbântându-se ca un vulcan pe cale să erupă; o fire schimbătoare, veşnic în atac, precum un animal de pradă, revărsându-şi frenezia asupra interlocutorului“ (cf. Istoria holocaustului din România. Transnistria şi Transilvania de Nord. Ed. Teşu, Bucureşti, 2006, pag. 309 – subl. mea, V.I.Z.); chit că, aici, cuvântul „frenezia“ nu merge, dar luăm această inadvertenţă ca licenţă poetică; apoi, remarcaţi şi că el scrie, mereu, „mareşalul“ cu „m“ mic. Este, însă, evident că Teşulică-al-nostru suferă o adevărată dramă, ba, aş zice, o tragedie, pentru că are permanente mustrări de conştiinţă şi se zbate între două direcţii diametral opuse: el zice că acestui „om malefic (…) îi datorez rămânerea în viaţă“ – şi, deci, viaţa lui Teşu’ Recunoscătoru’ trebuie să-i fie dedicată Mareşalului, şi, totodată, că dimpotrivă, acest „om malefic“ „este vinovat de moartea a zeci de mii de surori şi fraţi de-ai mei“ şi, deci, Mareşalul ar fi de condamnat: „din această dilemă nu putem ieşi“, cum zice nemuritorul Farfuridi! Desigur, nu pentru că Teşu ar fi avut atâtea zeci de mii de surori şi fraţi: el a fost singur la părinţi şi, aşadar, exprimarea lui este doar „o formulă metaforică“.

Esenţa problemei este, însă, alta: Teşu Solomovici, fire mărinimoasă, umanistă, delicată şi complexă, consideră, în sinea sa, că ar fi fost mai bine ca Mareşalul Antonescu să-l fi ucis pe el, Teşu-Generosu’, şi să fi fost salvaţi, astfel, la schimb, ceilalţi zeci de mii de „fraţi“ de-ai lui. Dar Teşu-Mărinimosu’ greşeşte de două ori: prima dată pentru că se chinuie moralmente inutil şi, a doua oară, fiindcă îl crede vinovat pe Mareşal că i-ar fi omorât „fraţii şi surorile“ – „o formulă metaforică“, evident –, care nu i-a omorât degeaba, ci fiindcă erau vinovaţi de ceva, erau evrei-comunişti şi antiromâni înveteraţi. Pe aceştia, oricum, îi ucidea Stalin când venea în triumfalul său Marş asupra Vestului, marş comunist asigurat de anticomunistul notoriu Churchill şi de masonul damblagiu Roosevelt. Apoi, dacă l-ar fi omorât Mareşalul pe Teşu, cine ar mai fi denigrat, acum, România şi cu cine am mai fi polemizat noi, românii, şi eu, în special?! La fel se pune problema şi în privinţa escrocului de Wiesel, blestemat fie-i neamul „până în zilele de pe urmă“, cum zic mormonii! Mai ales că Wiesel nu are atâtea complexe, ci, am văzut, minte de-ngheaţă apele şi încă atât de „convingător“, încât a ajuns promotorul holocash-ului, extorcându-i pe germani şi pe elveţieni de zeci de miliarde de dolari şi impunându-ne, acum, şi nouă, românilor, datorii de holocash.

Sinergia faptelor

Ca să respectăm, totuşi, adevărul istoric invocat de Teşu-Obiectivu’, trebuie să recunoaştem că situaţia este mai complexă şi doar „sinergia faptelor“ lui Ion Iliescu ne mai poate scoate din clinci. Ca şi pe Paul Goma. Iată câteva dintre faptele respective, a căror sinergie ne-a adus, din nou, sub ocupaţia sionistă: „Dar, Bucureştiul mareşalului Ion Antonescu a fost, într-un fel, un loc de refugiu al rabinilor şi personalităţilor religioase evreieşti oprimate, dezvăluie profesorul Geller (vedeţi minimalizarea şi dezinformarea perfidă? adică cum o dă „teşită“ Teşu?! el zice „într-un fel“ şi nu „întru-totul şi încontinuu“, cum a fost în realitate şi cum remarcase, onest şi obiectiv, izraelianul Geller, un profesor autentic şi nu o făcătură ca Tismăneanu – nota mea, V.I.Z.). …Sub eticheta studiilor de Tora, în casa rabinului (Itzak Friedman, refugiat din Buhuşi – n.m., V.I.Z.) activa un grup de rezistenţă evreiască, ce poseda şi arme. (…) Bucureştiul a fost placa turnantă pentru emigrarea lor în Palestina“ (ibidem). Remarcaţi ce elegant se exprimă „românaşu’“ nostru Teşu, născut în „Focşaniul evreiesc“, atunci când e vorba să-şi descrie coreligionarii: el zice „eticheta“, nu „masca“, „paravanul“, „acoperirea“ sau alt sinonim peiorativ, dar adecvat realităţii, cel mai adecvat fiind „minciuna“. De aici până la „România iudaică“ mai este doar un pas, pe care el l-a făcut cu siguranţa de mossădel sadea. Ca să nu mai vorbim de blasfemia în sine: „activa un grup de rezistenţă evreiască, ce poseda şi arme“ sub minciuna „studiilor de Tora“, deşi Max I. Dimont, în cartea sa Evreii, Dumnezeu şi istoria, prezintă Tora ca fiind chintesenţa generoasă a mozaismului! Dar, în treacăt fie zis, şi-au format o opinie contrară şi corectă toţi cei care cunosc „politica napalmului“, promovată de Israel, sau cunosc lucrări precum The Zionist Connection II, What Price Peace?, de Alfred M. Lilienthal (evreu american), Truth agains Truth – A Completely Different Look at The Israeli-Palestinian Conflicte, de Uri Avnery (evreu izraelian), The Racist Nature of Zionism and of The Zionist State of Israel, de Israel Shahak (evreu izraelian) etc. Chiar zilele acestea, Israelul a invadat, din nou, Libanul, pentru a căuta, chipurile, doi soldaţi izraelieni! Să începi un război contra unui stat pentru doi soldaţi nu este decât terorism comis cu sprijinul tacit al Unchiului Sam!

Vedeţi cât de complexă fusese situaţia în anii ’39-’45?! Sub masca studiilor religioase, evreii se instruiau pentru „rezistenţă“ şi îşi procuraseră chiar arme – faptă care, pe timp de război, se pedepseşte cu împuşcarea imediată! Dar contra cui voiau să reziste manu militari?! Contra Mareşalului Antonescu?! Nu, căci acesta îi proteja tacit, în pofida unei legislaţii antievreieşti, dată ca paravan, pentru a-l calma pe Hitler. Contra sovieticilor?! Exclus, căci ei erau „Aliaţii“ pe care îi aşteptau evreii, în Bucureşti sau, eventual, ca la Varşovia. Îi aşteptau pe sovietici cu încredere, nu ca ticălosul de Wiesel, în Germania, care s-a retras tot cu naziştii germani, care erau atât de ticăloşi încât i-au vindecat infecţia de la picior şi îi dădeau cafea să bea, inclusiv în timpul retragerii! Atunci, împotriva cui?! Poate „sinergia faptelor“ va scoate la iveală aceste aspecte istorice tenebroase. Sau poate ne va spune Teşu în volumul al treilea al Istoriei holocaustului… Se vede, însă, că Teşu Solomovici are şcoala Mossadului la bază, căci ştie multe. Evident, pe atunci, ştia şi S.S.I.-ul că strângeau arme, însă i-a iertat! I-a iertat şi Mareşalul Ion Antonescu şi, mai mult, le-a asigurat „placa turnantă pentru emigrarea lor în Palestina!“ Vedeţi câte greşeli a comis Mareşalul, de pe urma cărora pătimeşte şi acum?! Dar blestematul de Wiesel nu se cramponează de asemenea chestii complicate. Pentru el problema este simplă: „România a ucis, a ucis, a ucis!“ Aşa este, a ucis, dar, cum spuneam, nu pe cine trebuia. Altfel nu ar mai fi existat un Raport final, pentru că Ion Iliescu s-a speriat aşa de tare de acuzele escrocului notoriu Elie Wiesel încât l-a numit preşedintele Comisiei „inter-naţionale“, dar care este 90 la sută evreiască.

Mauriac vinovatul

Puţini oameni ştiu că vinovatul principal de lansarea în lume, ca scriitor panglicar despre holocaust, a escrocului Elie Wiesel este francezul, cam anost, François Mauriac, escroc şi el, deşi academician. În târgul făcut, el i-a impus lui Wiesel două condiţii. Prima, să nu implice Franţa în povestea holocaustului şi, a doua, să schimbe stilul exprimării pentru a deveni credibil: să spună că evreii eliberaţi din lagăr nu mergeau să le violeze pe nemţoaice ca răzbunare a evreilor – cum scrisese, iniţial, în porcăria sa Noaptea, în ediţia în idiş –, ci că se plimbau şi ei, ca băieţii, prin Germania (cf. www.zundelsite.org/english/zgrams/).

Apoi, pe adresa http://www.vho.org/aaargh/fran/tiroirs/tiroirEW/Wiesel Mauriac.html, este postată următoarea introducere la studiul lui Naomi Seidman, concepută de administratorii francezi ai site-ului: «Acest articol descrie primele faze ale procesului de formare a unuia dintre cei mai mari impostori ai timpului nostru. Şi anume, cum a reuşit unul dintre cei mai mediocri şi mai plictisitori scriitori să poată trece drept un veritabil literat, folosindu-se de uluirea provocată de nenorocirea de necontestat prin care au trecut unii evrei pe timpul nazismului. Individul ne aminteşte că datorăm această calamitate literară pidosniciilor (troufignolages, în original – n.m., V.I.Z.) lui François Mauriac, eminent reprezentant al uneia dintre cele mai deprimante creaţii ale vieţii sociale: burghezia provincială. Mauriac îl lua pe Wiesel drept un „copil“, fără a bănui felul în care acest „copil“ avea să pună stăpânire pe spiritele fleşcăite, superficiale şi claustrate în propria ignoranţă de genul lui Mauriac, Gide, Sartre şi al altor fenomene de bâlci ale unei lumi literare care nu mai era decât o palidă imitaţie a predecesorilor săi. Wiesel este cel care a ajuns să prezideze instanţa elveţiană care „distribuie“ sume colosale furnizate de către băncile elveţiene organizaţiilor evreieşti care le pretind sentenţios. Literatura holocaustică este cel mai enorm caşcaval al epocii noastre şi Wiesel este profetul său. Confirmarea o găsim în cele de mai jos.» Şi urmează postat studiul unei evreice americane, Naomi Seidman, Elie Wiesel and the Scandal of Jewish Rage („Elie Wiesel şi scandalul furiei evreieşti“), publicat în Jewish Social Studies, în decembrie 1996, autoarea fiind profesoară de cultură iudaică şi directoarea Centrului Richard S. Dinner pentru Studii Iudaice, la University of California, Berkeley (e-mail: naomi@gtu.edu). Vom încerca să publicăm, integral, respectivul studiu. Să reţinem, însă, diferenţa: Naomi Seidman este profesoară la una dintre cele mai celebre universităţi americane, iar Vladimir Tismăneanu este un obs-cur profesor la o universitate de care nu auzise nimeni până ca el să fi fost lăudat de mercenarii şi pupăncuriştii noştri.

Dar, dacă Eliezer Wiesel este marele escroc, el având şi calitatea de preşedinte al Comisiei internaţionale (sic) pentru studierea holocaustului în România, atunci cu forţă de necesitate rezultă că inclusiv membrii acestei odioase comisii sunt nişte escroci, fiindcă au acceptat să fie conduşi de acest individ reprehensibil în cel mai înalt grad: pentru că el practică terorismul psihologic şi politic şi este un vector principal al războiului axiologic dus contra României. De altfel, după cum am relevat în partea întâi, dintre cei 33 de membri ai Comisiei, 25 de indivizi sunt evrei, majoritatea din Israel sau S.U.A. Acest fapt este subliniat, ironic, şi de analiştii străini (vezi mai sus), în preambulul la ceea ce avea să devină Raport final, publicat de editura Polirom, din Iaşi, în care este denigrat Paul Goma şi pus la index poporul român, care i-a protejat pe evrei, spre mirarea ştiinţifică deplină a izraelianului Iaacov Geller!

Totuşi, în mod imperios, se pune întrebarea: dacă evreii sionişti au putut, în S.U.A., în Franţa etc., să îi maltrateze, să-i bage la închisoare şi chiar să îi ucidă pe unii contestatari ai ideii holocaustului – fie el şi unic, al evreilor, sau şi al evreilor –, în ţări în care erau doar nişte pripăşiţi, nişte imigranţi, cum de nu reuşim noi să ne apărăm, pe Paul Goma şi pe noi înşine?! Cum de nu reuşim noi să ne apărăm în ţara noastră, noi fiind la noi acasă, pe când alde Eliezer Wiesel, Muia Benjamin, Radu Ioanid, Andrei Oişteanu, Aurel Vainer, Vladimir Tismăneanu ş. a. sunt doar nişte intruşi, periculoşi în cel mai înalt grad?! Să începem prin a-i declara persona non grata. Sioniştii au înfiinţat Alianţa Izraelită Universală, Congresul Mondial Evreiesc, Liga evreiască antidefăimare etc., etc., foarte eficiente. În România, există Liga pentru Combaterea Antiromânismului, iar în Occident (mai) fiinţează Uniunea Mondială a Românilor Liberi etc., care nu au nici o eficienţă.

Cum să învăţăm de la evrei să îl apărăm pe Paul Goma şi, implicit, să apărăm România şi, totodată, să le fie frică sioniştilor să mai (re)vină în ţară şi să (re)deschidă gura sau chiar să mai stea aici?! Sau să mai scrie cărţi, aici sau în afara ţării, în care să ne ponegrească, să ne defăimeze fără pic de ruşine?!

Propun să înfiinţăm, şi noi, Alianţa Universală a Românilor! Dar să fie strong!

Preluat din SANTINELA, nr. 8, iulie-august 2006, pag. 4, http://www.strajerii.ro/SANTINELA008.pdf.

Sociolog Vasile I. Zărnescu